Istorie

1 Decembrie 1918, Sărbătoare Națională a României, în viziunea istoricului Corvin Lupu

  Joi 29 noiembrie 2018, din inițiativa Prefectului Județului Vâlcea, domnul Florian MARIN, a Serviciului Județean Vâlcea a Arhivelor Naționale […]

 

Joi 29 noiembrie 2018, din inițiativa Prefectului Județului Vâlcea, domnul Florian MARIN, a Serviciului Județean Vâlcea a Arhivelor Naționale și a Forumului Cultural al Râmnicului, în prezența ÎPS Varsanufie Gogescu, Arhiepiscop al Râmnicului și a numeroase personalități științifice, culturale, politice și din administrație, într-o sală arhiplină, s-a desfășurat simpozionul „Centenarul Marii Uniri a românilor (1918-2018). Implicații politice, socio-economice și culturale”. În cadrul simpozionului prof. univ. dr. Corvin Lupu, de la Universitatea „Lucian Blaga” din Sibiu a susținut o parte dintr-o prelegere privitoare la relațiile internaționale ale României și rolul lor în contextul Marii Uniri. Prin bunăvoința autorului prelegerii, o publicăm integral mai jos.

Aspecte privind relațiile României cu SUA și cu Rusia, în perioada realizării Marii Uniri

După Războaiele Balcanice și Pacea de la București (1913), România ajunsese cea mai importantă țară din regiunea Balcanilor. Casa ei Regală se înrudea cu marile case regale ale Europei, cu cele ale Germaniei și Austro-Ungariei, prin regele Carol I și prințul moștenitor Ferdinand, iar prin principesa moștenitoare Maria de Saxa-Coburg și Gotha, fostă mare principesă a Marii Britanii și Irlandei, nepoată a reginei Victoria, cu Maria Britanie și, de asemenea, cu Rusia, mama Mariei fiind marea ducesă a Rusiei Maria Alexandrovna Romanova, unica fiică a țarului Alexandru al II-lea și soră a țarului Alexandru al III-lea, tatăl țarului Nicolae al II-lea. Această postură a făcut ca la București să se dezvolte tot mai mult proiecte de viitor, privitoare la perspectiva unirii cu România a celorlalte provincii locuite de români: Transilvania, Banatul, Crișana, Maramureșul, Bucovina, Basarabia.

Din 1913 președinte al SUA a fost W. Wilson. În 1914, când a izbucnit primul război mondial, Marea Britanie și Franța au încercat să atragă SUA de partea lor. Neutralitatea SUA a fost datorată în mare parte nemulțumirilor comunităților americane evreiești față de regimul țarist din Rusia, apreciat ca fiind antisemit, întrucât evreilor nu li se deschidea accesul la conducerea societății rusești. Un mare număr de evrei bolșevici erau deportați în Siberia, iar alți numeroși evrei bolșevici se refugiaseră în diverse țări europene. Aceasta este principala cauză pentru care presa internațională de atunci și de mai târziu, aflată în cea mai mare parte în mâini evreiești, au creat țarului Rusiei și familiei sale o imagine negativă. Regina României, Maria, fiind verișoară primară cu țarul Rusiei, Nicolae al II-lea, acest fapt nu era de natură să catalizeze relațiile României cu SUA, atâta timp cât Romanovii erau pe tronul de la Sankt Petersburg. SUA nu doreau să contribuie la victoria Rusiei în război și la consolidarea dinastiei care nu permitea controlul societății rusești de către evrei. Aceasta a fost una dintre cele mai importante cauze ale neutralității SUA în primii ani de război.

Relațiile României cu SUA erau și ele la cote reduse, în primul rând datorită tensiunilor din jurul chestiunii evreiești, respectiv a menținerii Articolului 7 din Constituția României, care condiționa acordarea cetățeniei române de apartenența la creștinism, ceea ce bloca obținerea cetățeniei române de către evrei, care veniseră în număr foarte mare în România, mai ales după 1830, când procesul de modernizare a societății românești a fost accelerat, cu deosebire ca urmare a promovării prevederilor Regulamentelor Organice. Ulterior, după declanșarea operațiunilor militare ale primului război mondial, alte mase mari de evrei au fugit din pricina prigoanei și a războiului din diverse țări europene, au escaladat frontierele României, fără pașapoarte și vize, majoritatea fără acte de identitate și s-au așezat în România, fără acordul autorităților române. În deceniul al patrulea al secolului al XX-lea, cifra totală a evreilor din România s-a ridicat la aprox. 1,5 milioane. Cifra exactă de evrei din România a fost totdeauna foarte greu de precizat, datorită faptului că la recensăminte și cu ocazia întocmirii actelor de identitate, un mare număr de evrei își declarau etnia în fals, declarându-se germani, maghiari, slavi, sau români. Numărul evreilor ascunși a rămas mare, până în zilele noastre. Începând din jurul anului 1900, practica schimbării numelor evreiești cu unele românești s-a răspândit tot mai mult, ceea ce an facilitat declararea în fals a etniei.

În anii neutralității, românii din SUA au fost derutați în atitudinea lor pentru că nu cunoșteau exact poziția României față de cele două tabere care se războiau. Ca și la București, în sânul emigrației românești din SUA opțiunile față de cele două tabere erau împărțite. După intrarea României în război, românilor din SUA nu li s-a mai permis să părăsească teritoriul național, din rațiuni de neutralitate, pentru ca românii americani să nu lupte ca voluntari în război, în calitate de cetățeni ai SUA.

După intrarea României în război, poziția SUA nu s-a schimbat, ele continuând neutralitatea, iar puternica, bogata și influenta comunitate evreiască nefiind dispusă să sprijine România, aliata Rusiei țariste „antisemite”.

Din martie 1916 a venit în România primul observator militar al SUA, Halsey E. Yates, care a fost foarte activ și a mai cerut de la Washington acreditarea a încă cinci observator militari. Au mai venit doar încă doi, cei trei americani fiind singurii atașați militari străini care au primit de la autoritățile române dreptul să viziteze linia frontului. Era important pentru România, întrucât Casa Albă nu fusese în trecut corect și complet informată asupra cauzelor profunde ale intrării României în război și despre justețea aspirațiilor ei naționale. Atașații militari americani au constatat și raportat la Washington starea proastă a echipării armatei române.

Ambasadorul SUA la București, Charles Vopicka, a fost ocrotitorul personalului medical român și străin rămas la București după ocuparea orașului de către germani, ceea ce era foarte important în condițiile epidemiei de tifos exantematic care se răspândise în toată România. La ocuparea Bucureștiului de către germani, în oraș se aflau 500 de cetățeni americani. Vopicka a insistat ca germanii să oprească bombardarea Bucureștiului. Vopicka nu a respectat poziția oficială a SUA, cea de neutralitate, ci s-a manifestat deschis de partea Antantei. El este cel care l-a sfătuit pe președintele W. Wilson să declare război concomitent Germaniei și Austro-Ungariei, ceea ce nu s-a întâmplat. Germanii i-au făcut peste 60 de plângeri lui Vopicka la Departamentul de Stat, pentru încălcarea obligațiilor de atitudine neutră, ceea ce a condus la retragerea lui din România ocupată de germani și trimiterea lui la Iași, pe lângă guvernul regal român aflat în exil.

În perioada neutralității României, ambele tabere au făcut presiuni și amenințări la adresa guvernului regal român, fiecare solicitându-i să intre în război alături de ea și făcându-i promisiuni. În memoriile ei, regina Maria scria că printre calitățile soțului ei a fost aceea de a rezista cu încăpățânare și curaj la presiunile marilor puteri. Regina Maria, prim-ministrul Ionel Brătianu și clasa politică pro-antantistă au consolidat opinia potrivit căreia o intrare a României în război alături de Puterile Centrale ar crește șansele acestora la victoria în estul Europei, iar o Austro-Ungarie victorioasă și consolidată nu va ceda niciodată Transilvania, Banatul și Bucovina către România. Balanța opțiunilor a fost împinsă către Antantă, iar în vara anului 1916 a devenit evident faptul că neutralitatea trebuia abandonată, ea devenind păguboasă. România trebuia să lupte, în caz contrar neputând emite pretenții la masa negocierilor. Pământul țării se eliberează și se apără doar prin luptă, cu sânge. Tratativele nu sunt suficiente.

În 17 august 1916, România a încheiat un tratat secret cu Antanta, prin care România se angaja să intre în război alături de această alianță, iar statele care o compuneau se angajau să îi livreze armamentul și echipamentele necesare armatei și să susțină România să-și întregească teritoriul național cu provinciile locuite de români. România se angaja să nu încheie pace separată cu inamicul, ci doar alături de aliații ei.

După intrarea României în război (august 1916), regele Ferdinand a fost dezmoștenit de familia sa de Hohenzolern-Sigmaringen, numele său fiind tăiat cu dalta de pe monumentul din marmoră pe care sunt înscriși toți prinții familiei. Casa Regală de la București a încetat să mai fie de Hohenzolern-Sigmaringen, devenind „de România”.

În timpul războiului, ambasadorul SUA la București s-a ocupat de schimbul de funcționari consulari germani și români și de situația supușilor germani și austro-ungari din lagărul de la Călărași unde au fost internați. A fost ocrotitorul pesonalului medical român și străin rămas la București după ocuparea orașului de către germani, ceea ce a fost foarte important în condițiile epidemiei de tifos exantematic care a cuprins întreaga țară. La intrarea României în război, în București se aflau 500 de cetățeni americani. În numele acestora, Vopicka a intervenit și a insistat pe lângă diplomația germană ca orașul București să nu fie bombardat. Germanii i-au făcut peste 60 de plângeri la Departamentul de Stat pentru încălcarea statutului său de diplomat al unei țări neutre, ceea ce a condus la retragerea lui din misiunea de la București și trimiterea lui la Iași, pe lângă Casa Regală aflată în refugiu.

În perioada anilor 1916-1917, bancherii evrei din SUA au finanțat opoziția față de regimul țarist rus, acordând importante sume de bani atât social-democraților, cât și bolșevicilor, prin intermediul important al judeo-bolșevicului Leon Troțki și al evreului (mama sa născută Adler) mason antimonarhist Alexander Kerensky. De asemenea, Keiser Wilhelm al II-lea al Germaniei a finanțat forțele bolșevice antițariste prin intermediul lui Lenin, căruia i-a oferit colosala sumă de 50 de milioane de mărci aur și un tren blindat încărcat cu armament pentru declanșarea insurecției și preluarea puterii, cu angajamentul lui Lenin de a încheia pacea și a ieși din război.

În mai 1917 a plecat în SUA o importantă misiune diplomatică românească, condusă de ardelenii Vasile Lucaciu (preot), Ioan Moța (preot) și Vasile Stoica (locotenent din Avrig/Sibiu). Delegația a fost primită de secretarul de stat al SUA, Robert Lansing, dar acesta nu a promis românilor sprijin privitor la alipirea Transilvaniei la România și nici nu a dat speranțe privitoare la posibila și dorita de români dezmembrare a Imperiului austro-ungar. În primăvara anului 1917, Casa Albă nu-și clarificase încă poziția pe care urma să o adopte la sfârșitul războiului în legătură cu Europa Centrală și de Est, dar și-a afirmat totuși sprijinul față de Antanta și față de lupta României alături de această alianță.

Ulterior, însărcinatul cu afaceri al SUA pe lângă guvernul român refugiat la Iași, un anume Andrews, a trimis secretarului de stat al SUA un raport derutant și cu caracter dezinformator, în care i-a scris că românii reprezintă doar 60-65% din populația Transilvaniei și doar o treime dintre ei doresc unirea cu România. Despre românii din SUA, Andrews a spus că nu sunt loiali României și SUA, ci sunt loiali doar Austro-Ungariei, de unde provin ei. Raportul a făcut deservicii cauzei românilor, dar, ulterior, misiunea românească Lucaciu-Stoica, prin eforturi de influențare a elitei politice americane și a opiniei publice, a reușit să creeze un climat favorabil pentru România și pentru aspirațiile și interesele ei.

În 25 februarie 1917 a avut loc lovitura de palat prin care țarul a fost forțat să abdice, fiind ulterior arestat împreună cu familia lui. S-a format un guvern provizoriu condus de prințul Georgy Yevgenyevich Lvov, care a condus Rusia până în iulie 1917, când a fost nevoit să cedeze puterea evreului Alexander Kerensky. În urma arestării țarului și a căderii regimului său politic, la numai 8 zile, SUA au intrat în război alături de Antantă și au trimis efective puternice, armament și echipamente în Europa de Vest, consolidând decisiv forțele anglo-franceze, epuizate de anii anteriori de război. Balanța forțelor s-a dezechilibrat în favoarea Antantei. SUA au intrat în război împotriva Germaniei, dar nu și împotriva Austro-Ungariei, ceea ce nu a fost încurajator pentru România.

Imediat după intrarea SUA în război, regele Ferdinand i-a scris președintelui W. Wilson și a precizat poziția României și aspirația ei de a elibera teritoriile românești deținute de Imperiul austro-ungar. A fost o foarte importantă precizare a pozițiilor politice ale României.

După lovitura bolșevică de stat din 7 noiembrie 1917 și ieșirea Rusiei din război, în martie 1918, rămasă singură pe frontul de est să lupte contra armatelor germane, austro-ungare și bulgare, România a încheiat Tratatul de Pace de la Buftea-București cu Puterile Centrale, ceea ce a creat mari nemulțumiri în rândul Antantei. România considera că are temei să iasă din război, odată ce Rusia a ieșit și și-a retras armatele, iar statele Antantei considerau că tot din motive obiective nu și-au îndeplinit obligațiile de înarmare a României. Totuși, bine sfătuit de regina Maria și de politicieni, regele Ferdinand nu a promulgat Tratatul de la Buftea/București, care nu a produs efecte în dreptul internațional, ceea ce avea să permită denunțarea lui, în toamna aceluiași an, 1918.

În ianuarie 1918, Legația României la Washington a fost ridicată la rang de ambasadă, iar dr. Constantin I. Angelescu a devenit ministru plenipotențiar al României în SUA. În februarie 1918, în pragul intrării SUA în război, relațiile româno-americane s-au strâns și guvernul SUA a reînnoit promisiunile făcute României pentru sprijinul deplin pe care SUA i-l vor acorda la sfârșitul războiului. Scrisorile președintelui W. Wilson adresate regelui Ferdinand al României confirmă acest fapt. Înaintea încheierii Păcii de la Buftea-București, dr. Angelescu a informat Departamentul de Stat al SUA, pe Robert Lansing personal, asupra situației dramatice în care se găsea armata română și țara și asupra nevoii neapărate de a încheia pacea cu Puterile Centrale. Departamentul de Stat a răspuns rece la informarea privind încheierea păcii, dar a recunoscut că înțelege „împrejurările care au silit România să trateze cu Puterile Centrale”.

În cele mai grele împrejurări pentru România, când țara avea nevoie mare de sprijin financiar și militar, comunitățile evreiești din SUA au intervenit la președintele W. Wilson pentru a face presiuni asupra autorităților române să acorde drepturi legale sutelor de mii de evrei care au pătruns fraudulos în România, fără acte, prin escaladarea frontierelor, pentru a fugi de prigoana altor state și a veni la mai bine. Concomitent se făceau presiuni pentru acapararea resurselor naturale ale României, în primul rând pentru acapararea exploatării petrolului și a comerțului cu cereale și carne.

În iunie 1918, SUA și-au precizat poziția față de Imperiul austro-ungar în cadrul documentului intitulat „Memorand asupra politicii Statelor Unite față de naționalitățile din cadrul Imperiului austro-ungar”, în care se afirma răspicat necesitatea desființării imperiului dualist și a constituirii statelor naționale. Această poziție a Casei Albe a fost influențată și de masonerie, care, pentru a-și putea lărgi mai ușor dominația mondială, urmărea desființarea marilor imperii și constituirea de numeroase state mai mici și mai slabe.

În noiembrie 1918, guvernul SUA a discutat poziția pe care trebuia să o adopte față de România și a transmis delegaților români, Vasile Stoica și dr. Epaminonda Lucaciu că se vor lua măsuri pentru eliberarea românilor transilvăneni de sub opresiunea de veacuri a Austro-Ungariei. La 2 decembrie 1918, președintele W. Wilson i-a scris reginei Maria, promițându-i sprijin.

La 18 ianuarie 1919 s-a deschis Conferința de Pace de la Paris. Curând după deschiderea Conferinței, șeful delegației României, Ionel Brătianu a informat Casa Regală că este tratat cu răceală și cu enervare, iar foștii aliați ai României nu mai sunt dispuși să-și respecte angajamentele privitoare la unirea provinciilor locuite de români într-un singur stat, invocând diverse motive. România avea mai multe slăbiciuni, fapt pentru care la începutul Conferinței de Pace nu a fost respectată: fusese învinsă ușor în război, încheiase pace separată cu Puterile Centrale, avea multe pretenții teritoriale, avea relații proaste cu toți vecinii, era veșnic nemulțumită, prim-ministrul Brătianu era rigid și negocia foarte dur, România dorea să păstreze și Basarabia și Bucovina, ceea ce nu fusese prevăzut în Tratatul Secret cu Antanta din 17 august 1916, avea pretenția de a fi acceptată între învingătorii în război, respectiv în Consiliul celor 10.

Ca urmare, regina Maria a decis să plece la Paris și să ia pe umerii ei sarcina de influențare a marilor decidenți ai Lumii. În memoriile ei a scris că a fost sfătuită de Ionel Brătianu să plece personal la Paris. Alții au spus că regele ar fi îndemnat-o să-și asume rolul de diplomat oficial al României. În alt context, regina i-a amintit soțului ei că cel care i-a sfătuit decisiv în marile lor decizii a fost prințul Barbu Știrbey. Indiferent de discuțiile din cercurile decidente de la București, este sigur că Maria a vrut să plece la Paris și s-a mobilizat cu toată ființa ei pentru a influența pe șefii marilor puteri ale Conferinței de Pace.

Privitor la această plecare în misiune diplomatică, în memoriile ei, Maria a scris: „Un fior de mândrie mi-a străbătut toată ființa. Eu? Desigur, eu eram cea chemată – da, cred că mă simțeam capabilă să-mi susțin pledoaria chiar și în fața celor „trei mari”! […] Da, voi merge, am spus – o să fac tot ce pot. Era o misiune pe care o puteam îndeplini, mă simțeam capabilă s-o fac, nu eram nici nervoasă și nici speriată. Îmi făcea chiar plăcere.”

Vizita la Paris a durat în prima ei etapă din 5 în 12 martie 1919, după care regina a plecat la Londra și a revenit la Paris în perioada 30 martie-16 aprilie 1919. Regina a călătorit cu trenul regal, alături de fiicele ei Elisabeta și Mărioara (Mignon) și a fost însoțită de o suită regală. S-a instalat la Hotelul Ritz din Piața Vendomme, într-un apartament de 20 de camere, care s-au umplut cu flori, încât administratorii hotelului nu au avut vaze pentru toate florile pe care le primea zilnic regina. A închiriat o lojă la Opera din Paris și a împodobit-o cu cetină de brad, înconjurând-o cu tricolorul românesc. Purta ii românești foarte elegante, dar și garderobe scumpe și bijuterii deosebite. A dorit să-și facă simțită prezența în rândul protipendadei Parisului și a numeroșilor șefi de state și diplomați din întreaga lume prezenți pentru a participa la Conferința de Pace și a reușit din plin.

A fost primită la Elysée de președintele Poincaré și de prim-ministrul Clemenceau cu gardă de onoare și i s-a decernat Legiunea de Onoare a Franței. Clemenceau a întrebat-o de ce a venit personal la Paris, sugerând că putea trimite diplomați, iar Maria i-a răspuns fără modestie că a venit „pentru ca România să aibă o față frumoasă la Paris”. Regina a fost oaspetele Academiei Franceze și a devenit membru al Academiei de Arte Frumoase a Franței. Presa a relatat permanent vizita reginei Maria și programul ei în Franța.

La 11 aprilie 1919 s-a întâlnit cu președintele SUA, W. Wilson. Acesta i-a promis sprijin, dar i-a sugerat că mai are de negociat cu Franța și cu Marea Britanie. În 13 martie 1919 regina și-a întrerupt vizita la Paris și a plecat la Londra, țara ei de baștină, pentru a cere ajutor propriei sale familii. A fost întâmpinată la gară de regele George al V-lea, cel care o iubise mult și o ceruse de soție. Maria îl refuzase pentru că nu a dorit să facă parte din familia regală britanică, în ciuda faptului că era membră a ei prin naștere. Prea multe nu-i plăcuseră la Palatul Regal din Londra. Maria i-a dăruit lui George al V-lea bijuterii personale ale ei, ca să le poarte la ceremonii și să se gândească la ea. S-a întâlnit apoi cu prim-ministrul David Lloyd George, cu lordul Austen Chamberlain și cu sir Winston Churchill, cerându-le tuturor sprijin pentru cauza românească. Când s-a reîntors la Paris, întreaga atmosferă se schimbase și marile puteri erau favorabile României.

Delegațiile marilor puteri prezente la Conferința de Pace de la Paris au apreciat-o și tratat-o pe Maria ca fiind adevăratul conducător al statului român.

Maria a fost o nonconformistă. A fost prima regină din Europa care și-a tuns părul scurt și care își aprindea țigara în public.

Privitor la activitatea ei diplomatică, în memorii, regina Maria a scris:

„Aliații noștri înclinau să ne lase baltă. Fiind obligați să negociem cu inamicul, datorită atitudinii Rusiei revoluționare, mai-marii lumii erau pe cale de a face un târg dur, ignorând cererile noastre și lăsându-ne pe dinafară. Ascultam zvonurile cu pumnii strânși și inima palpitând. Știind ce indurase țara și cu cât curaj ne îndurasem soarta, eram copleșită de indignare… foarte puțini erau cei ce știau cât de mult mă consumam în sinea mea, pentru veștile rele care-mi ajungeau la ureche. Eram capabilă să primesc cu cel mai desăvârșit calm cele mai  neplăcute situații, chiar dacă-mi tremurau genunchii, iar zâmbetul nu-mi pierea de pe buze pentru nimic în lume… Eram conștientă de impactul vorbelor mele, astfel că nu-mi cruțam cuvintele și știam cum să aprind flacăra în privirile celor ce mă ascultau, [știam] cum să-i incit.”

Pe lângă sprijinul uriaș obținut de regina Maria din partea celor trei mari puteri ale Lumii, șansa României a constat în: argumentele oferite de acțiunile populare de la Chișinău, Cernăuți și Alba-Iulia, interesul occidental ca România să zdrobească regimul bolșevic al lui Bella Kuhn din Ungaria, dorința puterilor occidentale de a avea un avanpost anticomunist și antirus în estul Europei și rocada dintre Ionel Brătianu și Alexandru Vaida-Voevod, care a atras sprijin masonic pentru România.

Aspecte privitoare la raporturile României cu Rusia/Rusia Sovietică/URSS

În ciuda ocupării Basarabiei de către Rusia, la 1812 și a altor diferende teritoriale în secolul care a urmat, relațiile româno-ruse au fost unele destul de bune, mai ales după căsătoria principesei Maria, verișoara primară a țarului Nicolae al II-lea al Rusiei cu moștenitorul tronului României, Ferdinand. În 1898, regele Carol I, prinții moștenitori Ferdinand și Maria și prim-ministrul D.A. Sturdza au vizitat familia țarului Nicolae al II-lea la Sankt Petersburg. Vizita a fost întoarsă abia la 1 iunie 1914, când țarul Nicolae al II-lea, țarina Alexandra, țareviciul Alexei și marile ducese Olga, Tatiana, Maria și Anastasia au vizitat Constanța, întâlnindu-se cu familia regală a României. A fost ultima vizită în străinătate a țarului Nicolae al II-lea și a familiei sale. Țarul a oferit familiei regale române, prim-ministrului Ionel I.C. Brătianu și altor înalți demnitari români ordine și medalii. Cu acest prilej, țarul Nicolae al II-lea a discutat cu regele Carol I, cu prințul Ferdinand și principesa Maria posibilitatea căsătoriei prințului Carol al II-lea, viitor moștenitor al tronului României, cu marea ducesă a Rusiei, Olga Romanova. Perspectiva a fost obturată de comportarea brutală a prințului Carol al II-lea cu marea ducesă Olga, acolo, la Constanța.

Abdicarea țarului și apoi răsturnarea guvernului provizoriu republican social-democrat al lui Alexander Kerensky, prin puciul bolșevic de la 7 noiembrie 1917, a complicat mult raporturile României cu Rusia. În perioada decembrie 1916-iunie 1917, România a trimis la adăpost tezaurul Băncii Naționale a României și averile marilor familii ale României. De asemenea, România era mult interesată de soarta românilor din Basarabia, provincie românească vizată de proiectele românești de unire a tuturor românilor în interiorul granițelor țării lor.

Într-o analiză istorică obiectivă, se poate afirma că evoluțiile din Rusia, din lunile noiembrie și decembrie 1917 și chiar și ulterior acestei perioade, ar putea fi văzute și ca șanse importante pentru realizarea unei uniri trainice a Basarabiei cu România, dar, ulterior, aceste perspective promițătoare s-au compromis.

Rusia Sovietică, prin documentul intitulat Declarația drepturilor popoarelor din Rusia, care era un act normativ cu vocație de lege al noului regim bolșevic, impusese, încă din 15 noiembrie 1917, principiul autodeterminării popoarelor. Declarația a proclamat principiul egalității și suveranității popoarelor din Rusia, dreptul popoarelor din Rusia la autodeterminare până la secesiunea de Rusia și formarea unor state independente, anularea oricăror privilegii și restricții naționale și național-religioase, precum și libera dezvoltare a minorităților naționale și a grupurilor etnice care locuiesc pe teritoriul Rusiei. Promovarea largă a acestor principii de către sovietici a favorizat mișcarea națională unionistă de pe ambele maluri ale Prutului și a deschis perspectivele unirii Basarabiei cu România.

Din acest punct de vedere, climatul internațional și evenimentele din Rusia păreau a fi prielnice României, cu condiția consolidării câștigurilor naționale și în afara prevederilor tratatelor care urmau să se încheie la sfârșitul războiului mondial, prin încheierea de alte tratate bilaterale, care să completeze normele de drept internațional și să ofere arme suplimentare pentru consolidarea în viitor a realizării Marii Uniri. România avea nevoie să se racordeze la toate forțele politice internaționale care recunoșteau și susțineau principiile de drept internațional favorabile intereselor României, respectiv ale reunirii cu România a Transilvaniei, Banatului, Crișanei, Maramureșului, Bucovinei, Basarabiei și recunoașterii stăpânirii depline asupra Cadrilaterului, teritoriu obținut în urma Păcii de la București (1913), anexare contestată de Bulgaria. În mod deosebit, România avea nevoie în primul rând de dialog direct și de relații diplomatice cu Rusia Sovietică, pentru realizarea și apoi legalizarea unirii Basarabiei cu România și pentru recunoașterea deplină a acesteia, în condițiile în care Rusia nu fusese adversar al învingătorilor în războiul mondial și nu urma să cunoască sancțiunile care s-au aplicat învinșilor.

Raporturile dintre România și Rusia Sovietică s-au compromis de la începutul existenței statului comunist rus. A fost un start ratat, care a marcat pentru multă vreme, până astăzi, comunicarea politică între cele două țări. Clasa politică românească, formată exclusiv din reprezentanți ai proprietarilor, profund anticomunistă, nu accepta colaborarea cu bolșevicii și nu credea în posibilitatea menținerii lor la putere la Moscova. Regina Maria, oripilată de arestarea membrilor propriei familii a Romanovilor și a asasinării lor de către evreii bolșevici, nu accepta să dialogheze cu acești asasini. Membrii Casei Regale a României și ai clasei politice românești nu credeau că regimul judeo-bolșevic din Rusia va rezista la putere. Decidenții români aveau o încredere exagerată în puterile occidentale, în buna lor credință și dorință de implicare împotriva Rusiei Sovietice. În același timp, românii nu aveau cunoștință de sprijinul financiar puternic pe care bancherii evrei din SUA îl acordau conaționalilor bolșevici din Rusia.

Lipsei voinței românilor de cooperare cu bolșevicii, i s-a adăugat și reticența mare creată în România de abuzurile rușilor și de necesitățile lor din perioada în care au luptat pe teritoriul dintre Carpați și Prut cu inamicul comun germano-austro-ungar. Aproape un milion de ruși au pătruns în Moldova în lunile dezastrului care a urmat înfrângerilor și pierderii celei mai mari părți a teritoriului României. Comportarea armatei ruse a fost una brutală, tipică imperiilor autocrate din Asia. În Delta Dunării, locul strategic visat o întreagă istorie de Rusia, Polonia, Ungaria, Austria, Franţa şi alte ţări, autoritățile române au fost desființate, jandarmii arestaţi, iar populaţia românească alungată. Doar lipovenii şi alţi minoritari au mai avut voie să rămână pe loc. În orașul Iaşi, ofiţerii ruşi cumpărau case, sau le închiriau pe mai mulţi ani, semn că aveau gândul de a rămâne în România şi după război. Ruşii trebuiau bine hrăniţi şi îngrijiţi. La cele mai mici nemulţumiri, militarii ruşi ameninţau cu părăsirea frontului şi cu retragerea la est de Prut (Vezi și Constantin Kirițescu, Istoria războiului pentru întregirea României 1916-1919, vol. II, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1989, pp. 7-14).  Este de menționat că în timpul primului război mondial, România a împrumutat Rusiei 100.000 de vagoane de provizii alimentare, care n-au mai fost nici restituite, nici achitate.  Această situaţie a agravat criza alimentară din România şi a consolidat sentimentele antiruseşti, care au ajuns să depăşească raţiunea necesităţii întreţinerii unor raporturi foarte bune cu această mare putere şi să minimalizeze conştiinţa opiniei publice şi politice că România avea în Rusia cele mai mari interese. Pentru aceste uriaşe interese era nevoie să se facă mari sacrificii, de care nu era dispusă nici clasa politică românească şi nici elita social-economică a societăţii. Acest lucru va fi plătit scump, pe termen lung. Ajutorul rusesc în primul război mondial, mult aşteptat, a adus cu sine nu numai şansa salvării militare a ţării, ci şi un munte de nemulţumiri faţă de ruşi şi încordări. Contribuţia Rusiei la menţinerea existenţei statului român a fost recunoscută doar parţial de români şi aceasta doar cu „jumătate de gură”.

Paradoxal, dintr-o anume necunoaștere, din punct de vedere etnic, nemulțumirile românilor, mai ales la nivelul opiniei publice, s-au îndreptat împotriva rușilor, când, de fapt, bolșevicii erau în marea lor majoritate minoritari etnici, cu deosebire evrei. În prima perioadă a sovietismului, bolșevicii de etnie rusă au reprezentat un procent mic. Odată cu înlăturarea țarului și a regimului său politic naționalist, etnia rusă a fost înlăturată de la conducerea Rusiei, iar elitele etniei ruse au fost vizate de un program politic bolșevic de exterminare, multe milioane de etnici ruși de elită fiind internați în cumplitele lagăre din Siberia și de pe întregul cuprins al Rusiei. În întreaga Rusie Sovietică, în majoritatea orașelor, cele mai impunătoare clădiri au devenit închisorile.

În noiembrie şi decembrie 1917, în toată Moldova a început un proces de descompunere a forţelor armate ruseşti. Generalul Scerbacev, comandantul armatei ruse de pe teritoriile românești a cerut ajutor guvernului român împotriva bolșevicilor. În prima fază, prim-ministrul Ionel I.C. Brătianu a refuzat să se implice, încercând să nu se amestece în luptele interne dintre trupele rusești „Albe” și „Roșii”. Situaţia a degenerat şi unităţile ruseşti, cu deosebire cele bolșevice, au început să jefuiască localităţile Moldovei, să comită violuri şi tâlhării. Elemente bolşevice conduse de internaţionalistul comunist francez Simion Grigorovici Rochal, cunoscut pentru masacrele comise în cetatea Kronstadt (lângă Petrograd), au plănuit o lovitură de stat împotriva regimului regal român. De aceea, în finalul primului război mondial, când a început războiului civil din Rusia, armata română a primit ordine în sensul acţionării, în întreaga Moldovă, împotriva Gărzilor Roşii, alături de Gărzile Albe. În operațiunea de curățare a Moldovei de militarii bolșevici s-a afirmat în mod deosebit ofițerul Ion Antonescu. Peste ani, el va plăti cu viața și pentru conducerea acestor operațiuni anti-bolșevice.

Cu toată obiectivitatea unora dintre măsurile politice și militare românești care au fost luate, este greu de înțeles lipsa unor măsuri sporite de prevedere politico-diplomatică ale guvernanţilor români, pentru eventualitatea că bolşevicii se vor menţine la putere în Rusia. România avea interesul ca Rusia să recunoască unirea Basarabiei cu România şi, de asemenea, interesul de a recupera tezaurul naţional, transportat la Moscova, la sfârşitul anului 1916 şi în prima jumătate a anului 1917. În ciuda acestor interese foarte mari, istorice, clasa politică românească a acţionat orbeşte, mi-aş permite să spun, cu fanatism, împotriva guvernului bolşevic rus, excluzând orice perspectivă de colaborare. De altfel, în istoria României, au existat şi alte momente în care diplomația română a dat dovadă de amatorism şi a acţionat în conformitate cu sentimente, simpatii, antipatii, interese de grup ale liderilor, sau ale unor forţe politice şi financiare din străinătate, care au sprijinit uneori diversele regimuri politice din România contemporană și neglijând interesele majore ale României profunde.

În 8 noiembrie 1917, în fața Congresului Sovietelor, Lenin s-a adresat popoarelor şi guvernelor ţărilor vecine, propunându-le pacea și încheierea cu ele a unor tratate redactate cu toată claritatea, renunțându-se la diplomația confidențială. El a mai spus că intenționează să facă publice toate tratatele secrete semnate de către țari cu diverse țări. Rusia Sovietică era într-o situație foarte grea. Noii conducători trebuiau să facă față războiului civil în care inamicii lor aveau o mare susținere internațională, iar la ușă bătea intervenția militară a celor mai mari puteri ale lumii care doreau să înlăture regimul politic bolșevic, noua plagă politică a omenirii. Rusia Sovietică avea atunci mare nevoie de colaborare cu vecinii ei și pentru aceasta era încă dispusă la concesii mari. Conducătorii bolșevici s-au trezit stăpâni peste cea mai întinsă și bogată țară de pe glob și pe averile țarului, cel mai bogat pământean și erau dispuse să renunțe la unele teritorii pentru a se menține la putere și a se consolida.

România nu a reacționat în nici un fel la oferta rusă, care-o privea pe ea și pe toți vecinii ei. În diplomație, a răspunde este o obligație elementară. Acela a fost un moment astral al istoriei României, cu deosebire legat de apartenența Basarabiei la țara-mamă și la viitorul tezaurului României. În acel moment astral era nevoie de o resetare a raporturilor foarte tensionate cu Rusia, privitor la statutul părții de est a Moldovei, dintre Prut, Nistru și Marea Neagră. Principalele frâne în calea elaborării unui proiect de țară care să elimine tensiunile cu Rusia Sovietică îl reprezentau, pe de o parte, incapacitatea clasei politice românești de a trece peste sentimentele ei anti-bolșevice și a accepta propunerea lui Lenin, iar pe de altă parte, după cum am arătat, frână era și regina Maria, care era jumătate rusoaică și nu accepta tratative cu asasinii propriei ei familii dinspre mama ei. De asemenea, această linie politică orientată împotriva Rusiei Sovietice a fost mult încurajată, în toată perioada interbelică, de Franţa şi de Marea Britanie, cu deosebire de Franța.

Țara care a răspuns imediat propunerii sovietice a fost Finlanda. La sfârșitul lunii noiembrie 1917, Iosif Visarionovici Stalin, numit comisar al naționalităților din Rusia, s-a deplasat la Helsinki. Finlanda fusese mare ducat rus, din anul 1809. Stalin i-a anunțat pe finlandezi că Rusia le redă independența și a lansat un apel pentru încheierea unei alianțe cinstite între cele două țări și popoare. După tergiversări, datorate faptului că partidele burgheze se temeau de contagiunea bolșevismului, tratatul s-a semnat în octombrie 1920, producând efecte în dreptul internațional. Libertatea națională a Finlandei a fost păstrată până astăzi, în ciuda conflictelor pe care le-au cunoscut, în mai multe rânduri, raporturile ruso-finlandeze.

În acest timp, la 20 noiembrie 1917, guvernul sovietic i-a informat pe aliații săi că intenționează să încheie pacea cu Germania, cu explicarea motivelor. România, ca și aliații ei, nu au răspuns acestei corespondențe (Vezi și André Fontaine, Istoria Războiului Rece, vol. I, Editura Militară, București, 1992, pp. 34-38). La 31 decembrie 1917, Lenin a trimis personal un ultimatum guvernului român cerându-i să înceteze operațiunile militare împotriva bolșevicilor, arătând că așteaptă răspuns în 24 de ore, în caz contrar urmând să aibă loc „o nouă ruptură…” Este de observat că Rusia a interpretat drept o „ruptură” faptul că România nu răspunsese ofertei lui Lenin. Guvernul român nu a răspuns nici de data aceasta.

Ofensa era directă și greu de iertat de către o putere ca Rusia. Dacă puterile occidentale își puteau permite o asemenea poziție ofensatoare, datorită depărtării geografice și a puterii mai mari, pentru România, ţară mijlocie, vecină a Rusiei, gestul a produs efecte negative pe termen lung. Din ordinul lui Lenin, ministrul român în Rusia, Constantin Diamandy, a fost arestat împreună cu toţi membrii legaţiei. Ei au fost închişi în fortăreaţa Petropavlovsk. Era un fapt fără precedent care așeza România pe prima poziție între inamicii Rusiei Sovietice. Întregul corp diplomatic acreditat în capitala Rusiei a cerut și a obținut o întrevedere cu Lenin, în cadrul căreia au protestat vehement împotriva arestării diplomaților români. Ca urmare, aceștia au fost eliberați în câteva ore, dar tensiunile au rămas aceleași și perspectivele relațiilor bilaterale au rămas sumbre.

În acele ultime două luni de zile, noiembrie și decembrie, ale anului 1917, pentru România a fost momentul istoric cel mai favorabil pentru a încheia un tratat solid cu Rusia Sovietică, oferind garanții de neagresiune și obținând în schimb recunoașterea fermă a drepturilor României asupra Basarabiei. Guvernul regal român nu a dat curs invitației și a tratat oferta cu dispreț și cu continuarea de acțiuni militare împotriva Gărzilor Roșii, în paralel cu acceptarea prezenței în Moldova a unităților militare ale Gărzilor Albe, care vor lupta ulterior împotriva statului sovietic.

Ca urmare a relațiilor foarte încordate dintre România și noul guvern al Rusiei, ca și a operațiilor militare românești împotriva Gărzilor Roșii, relațiile diplomatice dintre cele două țări au fost rupte, din inițiativă sovietică. Indignarea rușilor a crescut când s-a aflat de asasinarea lui Rochal, în Moldova. Ura s-a îndreptat împotriva românilor, deși cunoscutul activist comunist internaționalist fusese asasinat de Misiunea militară franceză din România. Răspunsul de la Sankt Petersburg a fost prompt: guvernul sovietic a trimis guvernului de la Iași o notă în care se arăta că Rusia a „…sechestrat pentru oligarhia română depozitul de aur al României păstrat la Moscova; puterea sovietică își ia răspunderea pentru păstrarea acestui depozit și se obligă să-l restituie în mâinile poporului român”.

Şocul a fost destul de mare la Bucureşti. Politicienii români au realizat că vor suporta represalii. România a renunţat la acţiuni militare împotriva bolşevicilor şi, în ciuda presiunilor Franţei şi a Marii Britanii, nu a participat la intervenţia militară internațională împotriva Rusiei Sovietice. Pe măsură ce timpul trecea şi Rusia Sovietică a rezistat atacului celor mai mari puteri ale lumii împotriva sa, guvernanții români au început să conștientizeze faptul că nu se poate face abstracție de Rusia Sovietică și au căutat soluții.

După doi ani pierduți, guvernul României a revenit asupra vechilor direcții de acțiune și s-a decis să negocieze cu Rusia Sovietică. La începutul anului 1920, Alexandru Vaida-Voevod și comisarul rus pentru Afaceri Externe, Gheorghi Cicerin, au schimbat radiograme, convenind asupra inițierii unor convorbiri. Apreciem că la nivelul anului 1920, când Rusia era încă în război civil și invadată de armate americane, britanice, japoneze, franceze și polone, nu era prea târziu ca România să recunoască statul sovietic, să garanteze neagresiunea, să stabilească relații diplomatice, să negocieze un tratat bilateral, toate acestea în schimbul recunoașterii apartenenței Basarabiei şi Bucovinei la România şi a restituirii tezaurului național. De data aceasta, cea care s-a opus cu multă fermitate acestor negocieri româno-ruse a fost Franța. Șansa deschiderii unui dialog s-a pierdut. Franța, mereu lăudată și căreia mulți români i-au mulțumit în mod repetat pentru ajutorul dat la formarea României Mari, a contribuit în egală măsură la adâncirea rupturii României de Rusia Sovietică, ceea ce a fost cea mai mare vulnerabilitate de securitate națională a României contemporane.

În ciuda secolului care a trecut de atunci, au mai rămas multe necunoscute din istoria acelor timpuri. Cercetătorii mai au de clarificat, printre altele, dacă într-adevăr, după încheierea Păcii de la Brest-Litovsk (3 martie 2018), Lenin a livrat Germaniei cele 93 de tone de aur românesc în lingouri din tezaurul național adăpostit în Rusia în perioada decembrie 1916-iunie 1917. După ce tezaurul României a fost trimis în Rusia, iar Banca Națională a României s-a refugiat la Iași, autoritățile germane de ocupație au găsit la sediul din București al BNR documente care atestau transportul tezaurului românesc în Rusia.

De asemenea, sunt de cercetat afirmațiile potrivit cărora, ulterior, Germania ar fi achitat Franței, ca datorie de război, tot cantitatea de 93 de tone de aur. Cercetătorii arhivelor străine trebuie să stabilească dacă nu cumva tezaurul României, aceste 93 de tone aur, s-a plimbat din Rusia în Germania și apoi în Franța, pentru a poposi definitiv la Paris. În acest caz, putem înțelege determinarea cu care Franța s-a opus normalizării relațiilor României cu Rusia. Există și alte numeroase aspecte necercetate ale istoriei Basarabiei (În acest sens vezi și Corvin Lupu, Unirea Basarabiei cu România încă incomplet cercetată, în „Transilvania”, Serie nouă, anul XXXV (CX),  nr. 12/2005, p. 20-28).

În anul 1921, România a încercat din nou negocieri cu Rusia, dar nu s-a ajuns la rezultate concrete.

Nerecunoscând Rusia Sovietică, marile puteri occidentale, ca și aliatele lor, inclusiv România, nu au recunoscut nici tratatele semnate de Rusia Sovietică în perioada următoare preluării puterii de către bolșevici și nici anularea unora dintre ele. După cum a promis, Lenin a desecretizat tratatele secrete semnate de țari și a trecut la înlocuirea relațiilor diplomatice instituite pe vremea țarilor la noi relații, bazate pe alte tratate. Printre aceste noi tratate negociate și semnate de bolșevici, pentru România, unul a fost deosebit de important. Este vorba despre tratatul încheiat între Republica Sovietică Federativă Socialistă Rusă și Marea Adunare Națională a Turciei, la Moscova, în ziua de 16 martie 1921.

Tratatul ruso-turc se numește de „prietenie și frăție”. Tratatul cuprinde 16 articole și 4 anexe, fiind semnat din partea Republicii Sovietice Federative Socialiste Ruse de către Gh. V. Cicerin, Comisarul poporului pentru Afaceri Externe și Jalal ad-Din Korkmasov, iar din partea Turciei de către Yusuf Kemal-bey, Riza Nur și Ali Fuad-pașa. Tratatul a fost ratificat de către RSFS Rusă în data de 20 iulie 1921 și de către Marea Adunare Națională a Turciei la 31 iulie 1921. Schimbul instrumentelor de ratificare s-a făcut pe 22 septembrie 1921 la Kars (Vezi și Vlad Mischieva, De la Wilno la Vilnius. Paralele istorice basarabene: 1812-2013, în „Limba Română”, Chişinău, 2014, anul XXIV, nr. 4).

După sute de ani în care s-au războit între ele pentru teritorii și influență, Rusia și Turcia, conduse de regimuri politice complet noi, ambele devenite republici, au identificat în Occident inamicul comun și s-au sprijinit reciproc pentru a-și apăra existența și interesele teritoriale, de politică internă și de influență internațională.

La ora semnării lui, tratatul a fost ignorat de Occident și de România întrucât, după cum am mai menționat, Rusia Sovietică nu era recunoscută de marile puteri învingătoare în primul război mondial și nici noul guvern naționalist turc, condus de generalul Mustafa Kemal Atatürk, nu era încă recunoscut. Puterile occidentale au instalat și au susținut la Istanbul un guvern al forțelor de ocupație care accepta o serie de cesiuni teritoriale ale Turciei, pe care naționaliștii turci le considerau inacceptabile.

Prin Tratatul de prietenie și frăție dintre Rusia și Turcia, cele două state anulau toate tratatele anterioare semnate între ele și precizau termeni noi ai raporturilor dintre cele două țări și popoare. Astfel, articolul 4 al tratatului prevedea că: „Toate tratatele încheiate până în acest moment între cele două țări nu corespund intereselor lor. De aceea, ele au căzut de acord să considere aceste tratate nule și neavenite”. În acest fel, din punct de vedere al dreptului internațional, a fost anulat și Tratatul ruso-turc din mai 1812, semnat la București, prin care Basarabia a trecut sub stăpânirea Rusiei.

În 1921, în Rusia Sovietică era în vigoare Declarația asupra drepturilor popoarelor, astfel că decizia Sfatului Țării de la Chișinău de unire a Basarabiei cu România, avea toate condițiile pentru a fi pusă în circuitul de drept internațional. Dar asta nu decurgea de la sine. Era nevoie de demersuri diplomatice ale României care trebuia să se racordeze la noul curs internațional din estul Europei, care privea cele mai importante două state care au marcat istoria României în ultimele peste șase secole: Rusia și Turcia. Din punctul de vedere al intereselor românești, dincolo de reticențele conservatoare ale Casei Regale a României și ale clasei politice, dincolo de atașamentele față de sistemul politic de sorginte occidentală, evoluțiile din Turcia și Rusia erau favorabile României, în 1917-1918. Acela era momentul cel mai indicat pentru rezolvarea acestor mari interese teritoriale ale României, care nu au putut fi rezolvate în timpul țarilor și al vechiului regim imperial din Turcia.

În martie 1924, la Viena, s-a organizat o conferință ruso-română, eșuată și ea, pentru că, la nivelul acestui an, sovieticii se consolidaseră, câștigaseră războiul civil și pe cel cu intervenționiștii străini și nu mai erau dispuși să recunoască apartenența Basarabiei la România (Vezi și Ioan Scurtu, Gheorghe Buzatu, Istoria românilor în secolul XX, Editura Paideia, București, 1999, p. 12 sq și Petre Otu, Între baionetele iubiților noștri aliați, în „Dosarele istoriei”, An VI, nr. 11 (63), 2001, p. 17). Momentul istoric fusese ratat. Era prea târziu.

În perioada dintre oferta sovietică făcută de Lenin, când s-a adresat popoarelor vecine, în noiembrie 1917 și încheierea relațiilor diplomatice între România și URSS, în iunie 1934, relațiile româno-ruse au rămas deosebit de încordate. În acest sens, este suficient să menționăm atentatul cu bombă al celor trei evrei bolșevici din Parlamentul României (1920), soldat cu morți și răniți, operațiunea serviciilor secrete sovietice de la Tatar Bunar (1924), conflictele de frontieră soldate cu numeroase schimburi de focuri însoțite de morți și răniți, adoptarea Programului Partidului Comunist din România care prevedea lupta provinciilor istorice românești pentru autonomie, până la desprinderea lor de statul național unitar român și activitatea intensă a serviciilor secrete sovietice desfășurată în România prin intermediul agenturii, îndeosebi prin intermediul rețelei evreiești din Partidul Comunist din România.

Pe măsură ce timpul a trecut și Uniunea Sovietică a devenit o putere din ce în ce mai mare și s-a îndepărtat vizibil de Rusia înapoiată a țarilor, clasa politică românească a conștientizat tot mai mult necesitatea reglementării raporturilor de toate felurile cu această foarte mare putere din vecinătatea imediată a României.

Unirea cu România a teritoriilor care au aparținut Austro-Ungariei era o chestiune mai ușor de rezolvat, în condițiile în care Imperiul austro-ungar, fost inamic în război, a fost dezmembrat și nu mai putea avea revendicări teritoriale în cadrul Conferinței de Pace.

Apartenența Basarabiei la România a fost vulnerabilă din mai multe motive importante, iar clasa politică românească nu a realizat toate aceste vulnerabilități și nevoia contracarării lor.

Privitor la România, deși Rusia Sovietică nu era recunoscută de Casa Albă și de celelalte puteri occidentale cu cel mai mare rol în deciziile Conferinței de Pace, totuși unirea Basarabiei cu România nu a fost recunoscută de SUA și această nerecunoaștere a produs efecte în timp. Astfel, în anul 1940 opinia publică și clasa politică americană nu s-au opus desprinderii Basarabiei și nordului Bucovinei de România și alipirii lor la URSS În 1946/1947, în timpul tratatului de pace de după al doilea război mondial, SUA au recunoscut apartenența Basarabiei la URSS, iar în anul 1975 au semnat alături de celelalte state participante la Conferința OSCE de la Helsinki, Actul final, care consfințea frontierele existente în Europa.

                                                       Epilog

Când a plecat la Paris, ca să încheie pacea, președintele Wodroow Wilson a promis poporului american, în plenul Congresului SUA, că va încheia o pace trainică, unică în istorie, o pace ideală, în care învingătorii și învinșii se vor găsi pe picior de egalitate la masa negocierilor și vor construi pacea împreună, iar pacea urma să mulțumească popoarele, nu guvernele. Această ideologie a rămas cunoscută în istorie ca Idealismul wilsonian, iar partenerii europeni ai președintelui american, mai experimentați în ale politicii și pragmatici, i-au deturnat dorințele, fiind interesați să impună sancțiuni cât mai aspre Germaniei, pentru a o împiedica să se mai refacă și să mai poată să concureze în viitor Franța și Marea Britanie. În final, Tratatul de Pace de la Paris a fost un dictat al învingătorilor împotriva învinșilor și nu a reușit să rezolve nici una dintre cauzele profunde care au condus la izbucnirea primului război mondial. Europa s-a împărțit în două tabere adverse. Prima, cea a învingătorilor dorea statu-quo, iar cei nemulțumiți sau ignorați la luarea deciziilor, au creat un bloc revizionist, care va disprețui tratatul de pace și va acționa pentru subminarea lui. La revenirea în SUA, după șase luni, cea mai lungă absență a unui președinte de la Casa Albă de pe teritoriul național, Congresul SUA a apreciat că președintele Wilson nu și-a îndeplinit mandatul, iar tratatul de pace cu care s-a întors de la Paris nu era acceptabil, raportat la interesele SUA. Senatul Congresului SUA a respins tratatul și el nu a devenit niciodată lege și nici SUA nu a făcut parte din Liga Națiunilor.

România și-a păstrat multe din câștigurile obținute la sfârșitul primului război mondial, dar, ulterior, în 1940 și după aceea, România Mare s-a destrămat. România a pierdut Basarabia nu numai pentru faptul că URSS nu a renunțat la ea, dar și pentru că românii nu au fost demni de ea, nefiind dispuși să conlucreze cu sovieticii pentru a-și atinge marile interese din estul țării.

În perioada interbelică, România nu a investit deloc în Basarabia, unde politicienii mergeau în campaniile electorale, făcând doar promisiuni, ahtiați după voturi. Perioada de apartenență a Basarabiei la România a avut urmări pozitive. S-a amânat cu mai bine de un sfert de veac colectivizarea forțată a agriculturii, iar în această perioadă, basarabenii au scăpat  de gulagul judeo-bolșevic. Dar regimul românesc al Basarabiei nu a fost unul atrăgător pentru populația provinciei, de aceea, entuziasmul pentru perspectiva unirii Basarabiei cu România a fost mereu limitat și a avut în provincie adversari numeroși. În timpul președinției Traian Băsescu a României, guvernanții de la București au legiferat acordarea cetățeniei române pentru cetățenii Republicii Moldova, ceea ce a condus la plecarea a multe sute de mii de români din Basarabia în UE, în timp ce rusofonii din republică nu-și părăsesc țara.

Adversitatea româno-sovietică, generată de problema apartenenței Basarabiei la una sau la alta dintre cele două țări, a fost accentuată de politica național socialistă a lui Gheorghe Gheorghiu-Dej și mai ales a lui Nicolae Ceaușescu, ceea ce a condus la evenimentele din decembrie 1989, când trădarea Securității, în primul rând și a unor înalți activiști de partid și generali MApN, în al doilea rând, a condus la prăbușirea României Socialiste și la instaurarea regimului politic pro-sovietic al Frontului Salvării Naționale, condus exclusiv de minoritari etnici (Iliescu, Roman, Brucan, Militaru, Măgureanu, Bârlădeanu, Marțian ș.a.) care a împins cursul evenimentelor spre o separare a Republicii Moldova de România.

În 2 septembrie 1991, când patrioții români de pe cele două maluri ale Prutului făcuseră „podul cu flori”, președintele Ion Ilici Marcel Iliescu a recunoscut Republica Moldova ca stat suveran și independent. În anul 1992, după prăbușirea URSS, SUA au recunoscut și ele Republica Moldova ca stat suveran și independent. În anul 2016, ambasadorul SUA la Chișinău, James Pettit, a declarat că Republica Moldova nu este România și trebuie să aibă un drum propriu. James Pettit a mai declarat că alăturarea Republicii Moldova de România, ca o cale de a intra în UE sau pentru orice alt motiv, nu este o alegere practică și nu este o alegere care va face lucrurile mai bune în Moldova.

Astăzi, relațiile României cu Federația Rusă sunt la un nivel scăzut, caracterizate prin lipsă reciprocă de încredere și prin supărarea Rusiei față de prezența bazelor militare ale SUA pe teritoriul României, ceea ce a făcut Rusia să numească România „un inamic” și să avertizeze de mai multe ori că va lovi armat România.

Lumea este în continuă mișcare și transformare, iar „roata istoriei” se învârte continuu…

                                                                                                 Prof. univ. dr. Corvin Lupu

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *


*