Puncte de vedere

Adevăruri pe care nu o să le găsiți în presa „sistemului”! Dialog „la gura sobei” cu istoricul Corvin Lupu (III)

        „Pleacă ai noștri, vin ai noștri”. De la Securitate la alte servicii de informații (III) Marius […]

 

      „Pleacă ai noștri, vin ai noștri”. De la Securitate la alte servicii de informații (III)

Marius Albin Marinescu: Domnule profesor Corvin Lupu, în discuția noastră trecută ați menționat scurt că, după 22 decembrie 1989, Ion Iliescu a adus Securitatea „la lanț” și ați menționat și faptul că ofițerii de securitate au căutat să iasă din această situație. Dați-ne un exemplu de acțiune de ieșire din strânsura „lanțului”.

Corvin Lupu: La începutul lunii ianuarie 1990, situația cadrelor din Securitate părea fără ieșire. Comandanții Securității erau în închisoare. Chiar dacă li se promitea că situația lor se va rezolva favorabil și li se făceau concesii, constând în drept la pachete, în vizite ale familiilor etc., neîncrederea ofițerilor de securitate ajunsese foarte mare. Ei se temeau că grupul Iliescu își va consolida puterea și își va crea alte structuri informative bazate pe cadre din M.Ap.N., se vor recruta alți ofițeri, iar ei vor fi sacrificați și abandonați în mâna fioroasă a străzii, dornică de răzbunări.

Ofițerul de securitate cel mai sus poziționat în noua putere politică a fost colonelul Dumitru Mazilu. I se construise în fals o imagine de disident. El fusese trimis ca funcționar la O.N.U. cu rang înalt și retras de la post, sub motivația de a fi fost agent al serviciilor de informații ale S.U.A. În seara de 21 decembrie 1989, a fost ridicat de o mașină a Securității și ținut peste noapte într-un loc de detenție, iar în dimineața de 22 decembrie, din ordinul generalului Vlad, a fost adus înapoi la casa lui. O plimbare care l-a făcut „disident”, apt pentru funcția înaltă de prim-adjunct al președintelui C.F.S.N., pe care a primit-o în seara de 27 decembrie 1989.

Mulți observatori ai evenimentelor au interpretat că Securitatea făcea un joc dublu, „la două capete”, dar, de fapt, nu juca decât la „un capăt”, cel al eliminării lui Ceaușescu și al constituirii unei noi puteri dorită de marile puteri. În acest timp, așa cum arăt, Securitatea fabrica falși disidenți dintre oamenii ei de încredere, pe care, în baza „disidenței”, să-i propulseze în noua putere, pe care dorea să o controleze.

Marius Albin Marinescu: Această aspirație este tipică tuturor serviciilor de informații. În cea mai mare parte a Lumii, în epoca contemporană, a existat o luptă între conducerea politică și serviciile secrete. Asta se întâmplă și astăzi la noi. Această realitate importantă ar putea constitui subiectul unei alte discuții.

Corvin Lupu: În 12 ianuarie 1990, are loc o manifestație aparent spontană în Piața Victoriei din București, la care participanții au acuzat noua putere că nu pedepsește vinovații pentru crimele de la „revoluție” și au cerut anularea decretului de abolire a pedepsei cu moartea, manifestându-și suspiciunea că pedeapsa cu moartea s-a abolit pentru a se salva criminalii din decembrie 1989. Conducerea F.S.N.-ului a ieșit în stradă între manifestanți. A vorbit Petre Roman, care a repetat că noul guvern va conduce doar o scurtă perioadă de timp, asigurând alimentarea și încălzirea populației până la alegerile libere pe care le va organiza, după care F.S.N. se va retrage. Oamenii nu păreau convinși. A vorbit și Gelu Voican-Voiculescu, dar nu a reușit nici el să liniștească strada. A luat cuvântul și Ion Iliescu, care a fost fluierat, iar unii au strigat „Jos Iliescu!” Cine puteau fi provocatorii acestei răzmerițe? Poporul încă nu era supărat pe noua conducere. Nu fusese luată nici o măsură majoră care să creeze nemulțumiri populare. Li se dăduse mâncare, căldură, benzină la liber și oamenii mergeau mai mult la cârciumi decât la fabrici. Poporul știa atunci că Iliescu&Co stau puțin la conducere, organizează alegeri libere și pleacă. Practic, securiștii erau singura categorie socială de mari nemulțumiți și frustrați de faptul că fuseseră trădați de către cei pentru care ei îl trădaseră pe Ceaușescu. Este cert că acolo în piață nemulțumirile formulate erau întreținute de fosta Securitate. După cuvântarea lui Iliescu, are loc o încercare de „lovitură de teatru”: colonelul de securitate Dumitru Mazilu, trece de partea demonstranților, se suie pe tanc, ia cuvântul și întreabă mulțimea: „Îl vreți pe Iliescu jos? Bine! Atunci Jos Iliescu!!!” Pentru ca trecerea lui de partea străzii să fie legitimată, colonelul Dumitru Mazilu rostește cu convingere lozinca: „Moarte securiștilor!” Prin acest gest, el a abandonat tabăra F.S.N.-ului. Lucrurile au degenerat și, surprinzător, ca la un semn, în foarte puține minute, Piața Victoriei s-a umplut cu noi participanți la demonstrație, de ordinul miilor, care se manifestau zgomotos în favoarea grupului Iliescu, îl bruiau pe Mazilu și au înclinat balanța în favoarea „marelui Ilici”.

După puțin timp, în aceeași seară, la televiziune, Dumitru Mazilu și-a anunțat demisia din funcție, în prezența lui Ion Iliescu, care, cu viclenia și falsitatea-i cunoscute, a declarat că regretă demisia colegului său. După încă 16 zile, Dumitru Mazilu și-a anunțat ieșirea din viața politică. După părerea mea, domnule director Albin Marinescu, în 12 ianuarie 1990, Dumitru Mazilu a fost în misiune. Cu toate că a strigat din toți rărunchii „Moarte securiștilor!”, a fost respectat ulterior de mulți colegi de breaslă și sistemul controlat de servicii l-a menținut în poziția de profesor universitar și conducător de doctorate la Academia de Poliție „Alexandru Ioan Cuza”. Misiunea lui Dumitru Mazilu a eșuat, pentru moment, dar este cert că Securitatea a continuat să caute soluții, acționând duplicitar pe aceleași două căi: arătându-și utilitatea pentru noul regim și încercând să aducă grupul Iliescu în dificultate cât mai mare, pentru a-l determina să apeleze la serviciile Securității și să-l determine să permită acesteia să obțină din nou măcar atribuțiile și influența pe care o avusese în societate în perioada dictaturii de dezvoltare.

Marius Albin Marinescu: Oare cine să fi fost miile de oameni care au venit în Piața Victoriei cu întârziere, pe finalul demonstrației, după ce Ion Iliescu, Petre Roman și Gelu Voican-Voiculescu eșuaseră în a-i liniști pe demonstranți?

Corvin Lupu: Eu cred că cel puțin o parte din acei oameni ar putea să fie miile de luptători sovietici pătrunși în România cu complicitatea Securității, Direcției de Informații a Armatei și a Comandamentului Trupelor de Grăniceri, înaintea evenimentelor din decembrie 1989. Acești luptători au rămas în România până în octombrie 1990, când în urma unui raport scris de generalul Mihai Caraman, pe atunci director al S.I.E., prim-ministrul Petre Roman, recuperat definitiv de serviciile secrete franceze, a solicitat ambasadorului U.R.S.S., Evgheni Tjajelnikov, să-și retragă efectivele. Cu acest prilej, ambasadorul sovietic a declarat că le va retrage fără nici o problemă, dar că respectivele efective au rămas în România la dorința noii puteri. Păi, domnule director, ce alte nevoi l-ar fi determinat pe Ion Iliescu să dorească menținerea luptătorilor sovietici în România, altele decât menținerea la putere, în condițiile în care noile servicii secrete erau încă firave și se bazau tot pe o parte din cadrele fostei Securități. Aceste zeci de mii de luptători erau în majoritate proveniți din R.S.S. Moldovenească și din zonele românești din R.S.S. Ucraineană, vorbitori de limbă română.

Marius Albin Marinescu: Oricum, și această demonstrație din 12 ianuarie 1990 s-a desfășurat tot sub fluturul drapelelor României cu stema decupată.

Corvin Lupu: Să vă spun ceva. Într-o zi, în vara anului 1989, la sediul Arhivei Securității, a sosit intempestiv generalul Iulian Vlad. Era un eveniment. El inspira deopotrivă respect și teamă. De regulă, cerea să i se aducă unele dosare la birou, nu mergea personal la arhivă. I s-a dat raportul, după care a solicitat să i se aducă dosarul Imre Naghi, al revoluției maghiare din 1956. S-a așezat la biroul unui ofițer-cercetător, a dat deoparte lucrurile acestuia, a pus dosarul în locul lor și l-a parcurs. Ofițerul-cercetător a rămas alături de generalul Vlad, pregătit să-i pună la dispoziție tot ce avea nevoie. Pe o foaie de hârtie și-a făcut anumite notițe. S-a oprit îndelung la drapelul Ungariei din care răsculații din toamna anului 1956 au decupat stema comunistă de atunci a țării, respectiv Stema Rákosi. Pe foaia lui de hârtie, generalul Vlad a notat: „decuparea stemei”… Este cert că generalul Vlad s-a pregătit temeinic și din timp pentru evenimentele din decembrie 1989. Și-a făcut temele foarte bine…

Marius Albin Marinescu: Foarte interesant. Unde au stat ascunși acești luptători sovietici?

Corvin Lupu: În diverse unități ale M.Ap.N., ale S.R.I., ale S.I.E. și ale M.I. În mod normal, acum, redeschizându-se dosarele „revoluției” și ale mineriadei din 13-15 iunie 1990, la cererea C.E.D.O., dacă s-ar dori aflarea adevărului, s-ar ancheta și această chestiune. Ar trebui anchetați cei din Comandamentul Serviciilor Armatei care erau activi în anii 1989-1990, atât în centrală, cât și ofițerii de intendență din unități, ca și ofițerii de resort de la toate instituțiile menționate. Mulți dintre cei care i-au încazarmat pe sovietici și pe mineri trăiesc și ar trebui să fie audiați. Nu se poate ca toată lumea să mintă. Acești ofițeri de intendență știau exact câte porții suplimentare de mâncare au livrat, câte paturi au pregătit etc. Nu se poate ca nimeni să nu vrea să spună adevărul în fața organelor de cercetare competente ale țării.

Marius Albin Marinescu: Credeți că ar fi posibil să se cerceteze acest fapt?

Corvin Lupu: Eu nu cred că regimul politic actual are interes. Din contră. Trădătorii și criminalii din decembrie 1989 și din perioada următoare s-au perpetuat la putere, sunt profitorii prăbușirii României și nu vor să răscolească propria mizerie. Pe de altă parte, eu nu cred că ar fi posibil pentru că NU există independență în Justiție și, cum am început să arăt, oamenii compromiși în mizeria evenimentelor din decembrie 1989 și de după aceea, inclusiv în lanțul de crime politice care s-au săvârșit în România post-ceaușistă au fost promovați în grade și în funcții mari, primind pe umeri stele mari după stele mari, protecție și privilegii. Dosarele „revoluției” au fost gestionate de cei vinovați de crimele revoluției și de complicii lor. Sper că îmi dați voie să exprim părerea mea că și asasinarea Ceaușeștilor a constat în două crime. În acest moment, dosarul „revoluției” este gestionat de nepotul fostului șef al Comandamentul Serviciilor Armatei, cel implicat direct în cazarea, hrănirea și echiparea la M.Ap.N. a luptătorilor aduși în București, ca și în alte orașe, cu misiuni speciale, inclusiv a minerilor, cu ocazia mineriadelor. Anterior, cei mai mulți ani, dosarul a fost gestionat și tergiversat la maximum posibil de impostorul Dan Voinea, participant direct la marea mizerie din decembrie 1989 și de după aceea. Cum să afle românii adevărul de la Voinea? El va da opiniei publice doar informații false, sau trunchiate, toate menite să ascundă adevărul evenimentelor, eventual să identifice ca vinovați pe unii dintre cei care între timp au murit, sau diverși militari de grade mici, din stradă.

Vedeți dumneavoastră, se redeschide dosarul „revoluției” pentru a se cerceta cine i-a omorât pe cei din stradă, de parcă trăgătorii aceia ar fi persoanele importante în evenimente. Posibil să se afle adevărul ar fi doar dacă recunoașterea acestuia ar fi ordonată de consilierii de la Washington, cei care conduc armata și serviciile noastre. În rest, cum am mai spus, se va face joc de picioare, vor mai fi învinuiți unii, care vor nega, se vor indica mărturii și vinovății care se vor împiedica de faptul că unii dintre actorii evenimentelor sunt morți etc.

Nu vedeți, domnule director, privitor la dosarul mineriadei din 13-15 iunie 1989, principalii vinovați, cei care conduceau România și controlau absolut tot sistemul, președintele și prim-ministrul, respectiv Iliescu și Roman, susțin cu tupeul extraordinar care-i caracterizează că nu sunt vinovați de nimic, n-au nici o implicare și vinovat este doar ministrul de Interne de atunci, generalul M.Ap.N. Chițac, care este mort de mulți ani. Iliescu spune că nu are nimic să-și reproșeze. Roman face confuzii intenționate pentru a deruta opinia publică, aducând aminte de faptul că el însuși a fost o victimă a minerilor. Dar, după cum știți, el a fost o victimă a minerilor în septembrie 1991. În iunie 1990, era încă de aceeași parte a baricadei cu Iliescu și susținea venirea minerilor. Într-o ședință din 12 iunie 1990, Petre Roman a aprobat personal Planul de evacuare a Pieței Universității. Cumnatul său, colonelul Dimitrie („Kuki”) Borislavski a fost unul dintre cei care i-au condus pe mineri și pe cei îmbrăcați în ținută de mineri la obiectivele care au fost atacate de aceștia, Universitate, sediul P.N.Ț.C.D. etc.

Acest tupeu nu este românesc. Este tupeu post-comunist de minoritari etnici. Hai să nu mai dăm vina pe români pentru toate mizeriile astea. Iliescu și Roman nu sunt români nici de sânge, nici de simțiri! În 2014, Iliescu a scris o carte de amintiri în care continuă seria minciunilor pe care le-a afirmat privitoare la faptul că bunicul său evreu, Vasili Ivanovici, ar fi fost de fapt român și reia teza falsă a rudeniilor sale din Tilișca (jud. Sibiu), fără să menționeze nimic de mama sa care era țigancă din neamul căldărarilor și nici de a doua soție a tatălui său, care era tot țigancă din Baia Mare, soră bună cu mama viitorului „rege” al țiganilor, Ion Cioabă.

În aceste condiții, rămâne tot pe noi, pe istoricii neangajați și necontrolați de „sistemul ticăloșit” și care mai avem și un pic de curaj, să scriem adevărul despre acele evenimente. Din acest punct de vedere, eu mi-am cam făcut datoria. Dacă se dorește, cercetarea evenimentelor poate începe și de la cărțile mele, în acest caz, procurorii trebuind să purceadă la transformarea informațiilor din carte în probe judiciare. Actualul general Ilie Botoș, cel care a primit dosarul „revoluției” spre rezolvare, sau spre nerezolvare (vom vedea!), m-a convins cu ani în urmă și l-am angajat la mine la facultate să conducă un program masteral de studii de securitate, unic în țară, numit Securitate judiciară, restricționat pentru civili, în care masteranzii învățau în principal chiar această problemă a transformării informației în probă. Le-am predat și eu ore acestor masteranzi de la Securitate judiciară.

Marius Albin Marinescu: Cine erau acești masteranzi?

Corvin Lupu: Erau ofițeri acoperiți din parchete. Dacă procurorii militari ar vrea să afle adevărul despre evenimente din decembrie 1989, ar trebui să înceapă cu începutul și să cerceteze cine a permis ca mii de agenți străini să intre în România și să se deplaseze nestingheriți în lungul și în latul țării, apoi să cerceteze cine nu a făcut munca preventivă și a permis să se destabilizeze România, apoi să cerceteze cine nu a apărat sediile puterii, lăsându-le pe mâna străzii, inclusiv a unor infractori de drept comun, începând cu sediul C.C. al P.C.R., cine a dat foc, cine i-a ucis în primul rând pe militari, ulterior pe unii dintre cei din stradă, cine nu a respectat legislația și nu și-a făcut datoria conform stării de necesitate de atunci etc. Aceste cercetări nu ar trebui să aibă nici o nuanță politică. Ele nu pot să plece de la premisa că tot ce s-a făcut împotriva vechiului regim este bine și tot ce s-a făcut respectându-se legile de atunci este rău. Trebuie o judecată juridică, nu una politică, cum fac magistrații noștri militari și civili, a căror activitate nu are nimic în comun cu independența Justiției, mult trâmbițată, dar inexistentă. De aceea este ticăloșit regimul actual și trebuie reformat, altfel crapă! Crăpăm toți odată cu el…

Marius Albin Marinescu: Să revenim la evenimentele din 1990. Cum a mai reacționat Securitatea la presiunea pusă de noul regim pe oamenii ei?

Corvin Lupu: Una din marile supărări ale cadrelor fostei Securități era faptul că la centru exista o influență mare a ministrului Militaru și a generalului Logofătu, cel împuternicit încă din 22 decembrie să răspundă de preluarea Securității de către Armată. Din calitatea de comandant al Academiei Militare, Logofătu fusese unul dintre cei care au orchestrat diversiunile criminale care au condus la numeroși morți și răniți și era cunoscut că nu-i agreează pe securiști. Tocmai el a fost numit să-i „stăpânească”. În același timp, ministrul Militaru reactivase un mare număr de generali și colonei care fuseseră trecuți în rezervă în perioada ceaușistă, ca urmare a certitudinilor, în unele cazuri și doar a suspiciunilor, în alte cazuri, de colaboraționism cu sovieticii. Toți aceștia aveau ură pe Securitate, instituția care îi deconspirase. Cel care oprimase cel mai mult Securitatea fusese ministrul Militaru, cel care a și contribuit direct la moartea mai multor ofițeri importanți de securitate și care crease o mare parte a diversiunilor în urma cărora au avut loc morți năprasnice, dintre care, la Otopeni, una dintre diversiuni a reprezentat un adevărat măcel. Eu am mai publicat despre aceste diversiuni „teroriste”.

Modalitatea de declanșare a diversiunilor era simplă. Unități ale Trupelor de Securitate erau atenționate de noii lor șefi din M.Ap.N. că există informații certe că într-un anumit loc acționează sau urmează să acționeze teroriști, iar subunități de trupe de securitate erau trimise în respectivul loc pentru a neutraliza acei teroriști. Concomitent, unor unități/subunități M.Ap.N. li se dădea informația că în respectivele locuri acționează teroriști și li se cerea să-i elimine. Asemenea situații s-au petrecut în mai multe zone ale țării, ceea ce ne-a făcut să credem că într-adevăr a existat un plan de declanșare a unui război civil în România, având ca principali adversari M.Ap.N și M.I. Eu nu am găsit argumente zdrobitoare în direcția existenței unui asemenea plan. Orice cunoscător își dă seama că un proiect de acest gen ar fi fost agreat de multe forțe, cel puțin de către statele vecine care aveau în decembrie 1989 aspirații teritoriale ferme și dovedite: Ungaria, Iugoslavia și Bulgaria, dar această realitate nu este suficientă pentru a argumenta științific existența unui asemenea proiect. Este cert că în primele două zile după arestarea lui Ceaușescu, 22 și 23 decembrie, aceste diversiuni au avut ca unul din scopurile principale și compromiterea, neutralizarea și capturarea comandanților rămași loiali lui Nicolae Ceaușescu și legislației de atunci: Nuță, Trosca, Mihalea, Moraru. Toți au fost uciși fără milă, ca și Milea. Alte explicații logice și coerente s-au dat afirmându-se că, de fapt, nu s-a dorit un război civil în toată regula, ci s-a dorit crearea unui cadru de insecuritate care să justifice menținerea stării de necesitate pe întregul teritoriu al țării, justificarea „necesității” de a-l asasina pe Ceaușescu și de a ține poporul în casă, la televizor, unde erau bine manipulați, timp în care Iliescu&Co să-și consolideze puterea și să-i elimine pe posibilii veleitari în ale conducerii României. Starea de necesitate s-a prelungit până în februarie 1990.

Marius Albin Marinescu: Starea de necesitate a fost decretată de Ceaușescu.

Corvin Lupu: Starea de necesitate s-a decretat într-un moment în care, practic, Ceaușescu nu mai controla puterea, nu mai avea mijloace de comunicații și nu mai era liber. Ea a fost decretată de puciști, cu complicitatea lui Silviu Curticeanu, colaborator al conspiratorilor, pentru a avea argumente să acționeze împotriva oricărei persoane sau grup social care s-ar fi opus „emanaților”.

Marius Albin Marinescu: Acest gen de diversiune la care v-ați referit dumneavoastră s-a întâlnit și la Sibiu.

Corvin Lupu: Da, în 22 decembrie, începând cu ora 10.30, diversiunea a fost folosită împotriva Miliției, ca urmare a ordinelor primite de locotenent-colonelul comandant al Garnizoanei Sibiu, Aurel Dragomir, de la generalii puciști Hortopan și Stănculescu, sub motivația că Miliția și principalii ei comandanți (Nuță, Mihalea, Moraru) nu a trecut de partea „poporului”, adică a conspiratorilor. Lt-col. Dragomir a părăsit imediat punctul de comandă nr. 2, situat la Spitalul Militar din Sibiu, de unde purtase convorbirile cu șefii puciștilor care au preluat comanda Armatei după împușcarea lui Milea și s-a întors la sediul U.M. 01512 (astăzi Academia Forțelor Terestre „Nicolae Bălcescu”) unde a ordonat ferm: „Luptăm cu Miliția!” În acest timp, cadrele de miliție disperate dădeau telefoane și încercau să se refugieze la U.M. 01512. Șefii Miliției Municipale l-au sunat pe ofițerul de securitate C.I. al U.M. 01512, lt. col. Mircea Lomnășan, care i-a sfătuit pe milițieni să treacă strada și să se adăpostească la unitatea M.Ap.N. În paralel, tuturor militarilor M.Ap.N. din unitate li s-a spus că vor fi atacați de Miliție și să tragă în Miliție și în milițieni. A urmat un măcel împotriva milițienilor, 23 dintre ei fiind uciși și mulți alții răniți, bătuți, torturați, arestați și ținuți în bazin etc. În clădire s-a tras cu tunul, cu aruncătoare de grenade și cu mitralierele.

Marius Albin Marinescu: Cu securiștii se războiau mai puțin.

Corvin Lupu: La Sibiu, ca și la București, în primele ore ale confruntărilor între M.Ap.N. și M.I., comandantul Aurel Dragomir nu a ordonat acțiuni împotriva Securității, care fusese prima instituție care a acționat împotriva lui Ceaușescu și devenise partenera lui Stănculescu în arestarea lui Ceaușescu și a comandanților rămași loiali lui. În 22 decembrie 1989, între orele 8.30 și 14.00, în toată țara, Armata și Securitatea au acționat în comun, în cea mai bună înțelegere. După ora 14 și ceva, când a vorbit Iliescu la televiziune despre securiști ca fiind o clică de teroriști, de criminali ceaușiști, a început presiunea militară asupra Securității și a început și să se tragă în clădirea acesteia din Sibiu, cât și presiunea pusă pe Securitate prin răspândirea de acuzații false, unele dintre ele chiar de domeniul fantasmagoriilor. În toată țara, sub pretextul pericolului pe care îl genera faptul că șefii Inspectoratului General al Miliției nu trecuseră de partea conspiratorilor, cu excepția unuia dintre adjuncți, generalul Romeo Câmpeanu, ofițer de securitate loial lui Iulian Vlad, Stănculescu a ordonat supravegherea sediilor M.I. și punerea lor sub pază militară, ceea ce a intimidat cadrele și a fost o garanție a „loialității” lor față de puciști și față de noua putere. Referindu-mă la „fantasmagorii”, am în vedere zvonurile potrivit cărora securiștii circulau prin tunele cunoscute doar de ei și, din loc în loc, ridicau capacele canalelor, mai omorau niște trecători pașnici și-și continuau drumul. Apoi, nebunia cu mini-submarinele construite pentru ape de mică adâncime cu care securiștii s-ar fi deplasat pe Cibin și alte prostii colosale care circulau în oraș. Enormitățile care au fost rostite de iudeo-„revoluționarii” din televiziune, în frunte cu Brateș (apa otrăvită, centrul de sânge aruncat în aer etc), au fost crezute de majoritatea populației orașului Sibiu și a țării. Nu mai este cazul să vă amintesc faptul că la TVR „Liberă”,  Brateș&Co, cu camerele de luat vederi, au luat de fapt vederea românilor și i-au orbit. În acest fel, ura împotriva Securității, acumulată în jumătate de secol, s-a mărit exponențial.

A doua zi, pe 23 decembrie, a avut loc diversiunea din Cimitirul Municipal din Sibiu, victime căzând două echipaje A.B.I. ale Trupelor de Securitate.

În orice caz, diversiunile au fost coordonate de noua putere a lui Ion Iliescu și puse în executare de ministrul Militaru (nume real Lepădat, țigan). Ele au fost îndreptate împotriva unor forțe ale M.I., cu scopul evident de a le determina pe acestea să reacționeze și, în acest fel, să se poată „dovedi” că M.I.-ul este cel care a tras, a ucis, a produs fenomenul terorist-diversionist, a produs uriașele daune materiale etc.

Marius Albin Marinescu: Aici cred că ați atins un punct important al discuției noastre. Înțeleg că sunteți de părere că răspunderea pentru fenomenul terorist-diversionist de după 22 decembrie 1989 aparține conducerii țării, respectiv lui Iliescu, Brucan, Roman, Militaru etc.

Corvin Lupu: Categoric! În momentul în care au trebuit să dea declarații despre ororile comise în România în primele zile de după 22 decembrie, unii dintre făptuitori au acreditat ideea că între 22 și 27 decembrie ar fi fost „vid de putere”, deci, nu răspunde nimeni. Or, nu a fost nici un moment vid de putere. Din clipa în care Ceaușeștilor li s-au întrerupt legăturile telefonice, li s-a blocat accesul în buncărul prezidențial, lui Ceaușescu i s-a tăiat sonorul de la stația prin care a dorit să se adreseze poporului de la balconul etajului I al sediului C.C. al P.C.R. și din clipa în care ofițerii Direcției a V-a i-au înconjurat cu opt luptători și i-au băgat în lift pentru a-i scoate pe acoperiș și a-i duce cu elicopterul, din acel moment toată puterea a fost gestionată de Armată și de Ministerul de Interne, prin generalii Stănculescu, Ștefan Gușe și Iulian Vlad. Degeaba au apăsat Ceaușeștii pe butoane să oprească liftul și s-au blocat între etaje… Era „liftul istoriei”! Puciștii erau deciși să-l scoată cu forța din sediul puterii și să-l ducă la moarte. Din acel moment, Stănculescu cu Armata și Vlad cu Securitatea au neutralizat comandanții loiali lui Ceaușescu, i-au omorât, iar la începutul după-amiezii, la sediul M.Ap.N., în prezența reprezentanților tuturor instituțiilor de forță din România, Ion Iliescu a fost investit cu șefia statului, iar generalul Militaru cu șefia Armatei. În sediul M.Ap.N. se aflau generalii sovietici Mihailov și Bociaev, cei care au inspirat principalele decizii ale acelei zile memorabile.

Marius Albin Marinescu: Cum a reacționat Stănculescu la numirea generalului Militaru?

Corvin Lupu: Este cert că decizia au luat-o marii planificatori de la Moscova. De altfel, în dimineața de 22 decembrie, 25 de minute după împușcarea lui Milea, respectiv la ora 9.00, la sediul M.Ap.N. au ajuns generalii sovietici Mihailov și Bociaev, cei care au inspirat principalele decizii ale acelei zile memorabile. Traducerea a fost asigurată de colonelul Lupoi, tatăl căpitanului „revoluționar” Lupoi, ulterior ministru, care a vorbit de mai multe ori la televiziune în acele zile, erijând-u-se în reprezentant al Armatei. Dar, translatorul i-a comunicat fiului său decizia sovietică de numire a lui Militaru, iar tânărul, pe atunci, Mihai Lupoi a fugit la televiziune și l-a anunțat pe generalul Militaru ca fiind noul ministru al Apărării, cea mai importantă funcție în acele momente.

Marius Albin Marinescu: Nu cumva șeful Securității era cel mai important?

Corvin Lupu: Șeful Securității a fost cel mai important după rănirea lui Milea, cât timp l-a avut pe Ceaușescu în mâna sa. După ce l-a predat pe Ceaușescu celor de la armată și după intrarea Securității în subordinea M.Ap.N., generalul Vlad și-a pierdut mult din influență, cu atât mai mult cu cât tuturor le era frică de el și-l considerau incomod că știa totul despre toți. Vlad a continuat să comande, transmițând ordinele noii puteri, până în 31 decembrie 1989, când a fost arestat ritualic, derutant, arestare cu multe semnificații ascunse.

Marius Albin Marinescu:  V-am întrerupt.

Corvin Lupu: Cel care l-a informat pe Stănculescu că nu el va fi numit ministrul Apărării, a fost Ion Iliescu. După mulți ani, Stănculescu a declarat că sovieticii l-au impus pe Militaru în funcția de ministru al Apărării Naționale. Stănculescu avea ambii bunici de sex masculin de etnie rusă. Fuseseră ofițeri, unul general, altul colonel în armata țaristă și, după revoluția bolșevică, s-au refugiat în România și s-au căsătorit cu românce. Au fost oameni bogați. Unul dintre bunici a fost chiar înrudit pe departe cu țarul Nicolae al II-lea. Totuși, generalul Stănculescu nu a avut dificultăți de cadre. Este posibil ca în perioada interbelică bunicii săi să fi fost contactați de serviciile române de informații și, mai mult ca sigur, ei să fi cooperat cu statul român, inclusiv după 1945. Nu am cercetat situația aceasta și nu este sigur că s-au mai păstrat documente. Din arhivele secrete s-a furat mult… Generalul Stănculescu a fost recrutat ca informator al Securității de către generalul Constantin Nuță, în perioada în care acesta comanda Direcția a IV-a de Contrainformații Militare a D.S.S. Generalul Ștefan Alexie, un apropiat al generalului Vlad, ne povestea că în anul 1989, la nunta fiului generalului Stamatoiu, la Cercul Militar Național, soția lui Victor Athanasie Stănculescu se lăuda cu bijuteriile țariste pe care le purta la gât, urechi și mâini. Atunci nu știa că va fi omorâtă… În ciuda relației cu sovieticii și a rolului foarte mare pe care l-a jucat în evenimentele din decembrie 1989, dosarul de securitate al lui Stănculescu menționa relațiile sale foarte strânse cu unul dintre rezidenții de la București ai serviciului britanic de spionaj MI-6, reprezentantul firmei Rolls Royce, cetățeanul britanic de etnie română George Pop, cu care generalul avea întâlniri neraportate, ceea ce contravenea regulamentului. Agentura sovietică de la București l-a considerat mereu pe Stănculescu ca fiind agent britanic, de aceea au căutat să-l scoată din Armată și să-l numească la Ministerul Economiei.

Pe această linie, mai este ceva important de semnalat, anume doborârea pe 28 decembrie 1989 a unei aeronave AN-24, avându-l la bord pe spionul britanic Ian Henry Perry, care acționa sub acoperirea de jurnalist.

Marius Albin Marinescu:  Poate relatați acest moment foarte important al evenimentelor. Cred că îi interesează pe cititorii noștri.

Corvin Lupu: Pe 28 decembrie 1989, echipajul aeronavei AN-24 a companiei TAROM compus din Chifor Ioan (38 ani), pilot-comandant, Valter Jurcovan (31 de ani), copilot, Moldoveanu Mihai (35 ani), instructor de zbor, Marghidan Elena (35 ani), însoţitoare de bord, Bănică Petre (41 ani), însoţitor de bord şi Cristea Gelu (33 ani), mecanic de bord, a decolat de la aeroportul Internațional Bucureşti-Otopeni, cu destinaţia Belgrad. Prin ordin al noii conduceri a țării, spațiul aerian al României era închis. Nici un aparat nu avea voie să se ridice de la sol. Antiaeriana avea ordin să doboare orice aparat detectat de radare. Cursa a fost solicitată de gl. Stănculescu, sub pretextul nevoii aducerii de sânge din Iugoslavia, invocându-se în mod neadevărat că „dictatorii-criminali” au făcut un mare număr de victime și spitalele din România nu mai aveau sânge pentru operații și transfuzii. În avion se mai afla şi agentul britanic Ian Henry Perry (24 de ani), sub acoperire de fotoreporter la ziarul britanic „Sunday Times”. De la Belgrad, Perry urma să schimbe avionul, cu unul pentru Londra. Se bănuieşte că britanicul avea asupra sa câteva casete video, filmate de el în timpul evenimentelor, alte casete video realizate în Bucureşti de mai mulţi corespondenţi străini și înscrisuri. Grupul de mai mulți agenți britanici, din care făcea parte Ian Henry Perry a  acționat în București. Perry a fost și în sediul C.C. al P.C.R. Agenții britanici au locuit în Hotelul „Intercontinental”. Nu puteau pleca toți cu avionul, pentru a nu atrage atenția autorităților militare române și serviciilor străine. Ei l-au desemnat pe Perry să scoată din țară materialele culese, după care, probabil, intenționau să părăsească România pe alte căi. La scurt timp după decolare, deşi zborul era ordonat de gl. Stănculescu, iar avionul se afla pe calea aeriană indicată în planul de zbor, avionul TAROM a fost doborât de o rachetă AA, la 50 km de București. Epava avionului a fost găsită în pădurea Mălinoasa, în apropierea comunei Vişina din județul Dâmboviţa, la 12 km nord-vest de divizionul 182 Rachete AA – Boteni. M.Ap.N. și Parchetul Militar au refuzat orice fel de anchetă, în ciuda solicitărilor repetate ale familiilor celor decedați, încălcându-și obligațiile stabilite prin legile în vigoare. Câteva mențiuni sunt importante. Din după-amiaza de 22 decembrie 1989, gl. Nicolae Militaru era ministrul Apărării. El ar fi fost cel împuternicit să dea ordinul de zbor și de atenționare a forțelor AA ale Aviației Militare. Gl. Stănculescu ocupase funcția de șef al Direcției de Înzestrare a Armatei, iar ulterior de ministru al Economiei. Este cert că Militaru nu a susținut în evenimente serviciile britanice, el fiind racordat la cele sovietice. Stănculescu, în schimb, după cum am relatat anterior, fusese în atenția contraspionajului românesc pentru legături neraportate cu serviciile secrete britanice. El conspirase cu generalii ruși și le promisese să-și trădeze țara, ceea ce a și făcut. Le promisese în vara anului 1989, la Balaton, fapt pe care l-a recunoscut în finalul vieții. Sovieticii nu agreau ca serviciile britanice să culeagă informații din România, din proximitatea K.G.B./G.R.U. și privitor la evenimente în care serviciile sovietice erau puternic ancorate, într-o țară pe care o considerau ca fiind „de drept” în sfera lor de influență, ceea ce era adevărat. Aici trebuie căutată cheia doborârii avionului AN-24 al Companiei TAROM.

Marius Albin Marinescu:  Interesant.

Corvin Lupu: Dar am făcut lungi divagații și ne-am abătut de la firul discuției. Revenind la reacția Securității în fața presiunii noii puteri și a „lanțului” cu care o legase aceasta, în lunile următoare loviturii de stat, un moment important a fost cel din zilele de 16-19 februarie 1990.

În 16 februarie 1990 a fost destituit generalul Nicolae Militaru din funcția de ministru al Apărării Naționale. Destituirea sa a fost operațiune condusă din umbră de generalul Stănculescu, dar nici unele cadre ale fostei Securități nu au fost străine de aceste manevre. Rolul decisiv l-a avut Comitetul de Acțiune pentru Democratizarea Armatei (C.A.D.A.), care a fost o formă de revoltă în interiorul Armatei, fapt interzis prin lege, dar tolerat tacit. C.A.D.A. a cerut destituirea ministrului Militaru și amenința cu extinderea revoltei, ceea ce putea deveni foarte periculos pentru stabilitatea internă a țării, în condițiile în care aveau loc multe mișcări de stradă și în care în întreprinderi nu se prea lucra, străzile orașelor erau pline de oameni de la periferia societății, restaurantele erau pline de pierde-vară, care ușor puteau și ei ieși în stradă, iar situația putea scăpa de sub control. Destituirea lui Militaru și numirea lui Stănculescu a fost dorită și de Securitate. Unul dintre oamenii Securității care a acționat în direcția influențării deciziei de eliberare din funcție a lui Militaru a fost Gelu Voican-Voiculescu. În 12 februarie 1990 el a avut o întâlnire cu membrii C.A.D.A. care a fost filmată și transmisă la televiziune, în ciuda opoziției conducerii țării. Ofițerii din C.A.D.A. au făcut impresie bună, au prezentat nemulțumirile lor și au făcut ca eliberarea din funcție a lui Militaru să fie agreată de opinia publică. Destituirea lui Nicolae Militaru a fost susținută și de locotenent-colonelul M.Ap.N. Mircea Chelaru, generalul de astăzi, care pe atunci comanda Direcția a III-a de Contraspionaj a Securității și aderase la C.A.D.A. În ziua de 5 iunie 1990, C.A.D.A. a recunoscut că a acționat pentru destituirea generalului Militaru.

Dar cea mai mare încercare prin care a trecut gruparea Iliescu a fost manifestația din Piața Universității, din perioada 22 aprilie-15 iunie 1990. În data de 22 aprilie 1990, un grup de bărbați, care ulterior nu s-au mai manifestat în prima linie, au blocat Piața Universității și au declarat-o zonă liberă de neo-comunism, ceea ce era o dovadă a caracterului anti-Iliescu al manifestării. Ulterior, s-au strâns în piață mii de oameni de bună-credință, care nu făceau parte din nici un complot, care nu aveau cunoștință de conflictul surd între conducerea de stat și cadrele fostei Securități. Cadrele fostei Securități erau nemulțumite de marginalizarea unora dintre colegii lor, de campania mediatică împotriva Securității și de faptul că noua instituție a S.R.I., în acea etapă istorică, nu avea nici pe departe influența fostei Securități, iar cadrele S.R.I. nu aveau încă nici pe departe privilegiile de care se bucuraseră pe timpul regimului trecut.

Până la publicarea unei lucrări ce cercetare aplicată a evenimentelor din primăvara anului 1990, pot să vă spun că Securitatea a fost implicată tare în declanșarea și în desfășurarea acelor evenimente din Piața Universității.

După înființarea Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor Securității, au fost desecretizate unele dintre dosarele de colaboratori ai Securității ai multor personaje active în Piața Universității. Nu am să mai dau o listă cu nume, chiar dacă ea este verificabilă, pentru că nu doresc să atrag reacțiile unuia sau altuia, pentru că și așa am spus destule. Am să mă rezum la două nume, Marian Munteanu, cel care a deschis balconul clădirii Universității pentru vorbitori, el fiind președintele Ligii Studenților din Universitatea din București și la Stelian Tănase, viitorul președinte al GDS, grup preponderent evreiesc, înființat de Silviu Brucan (Saul Brukner) și finanțat de Soros, director al Realitatea TV și al Televiziunii Române. Degeaba neagă Marian Munteanu, are dosar de informator din 1988. La fel și mulți, mulți alți „piețari” activi.

Ca urmare a evenimentelor deosebit de destabilizatoare pentru conducerea țării și a nevoii de control informativ asupra teritoriului țării, colonelul Filip Teodorescu a fost numit de Iliescu și de Măgureanu prim-adjunct al directorului S.R.I. și împuternicit cu reconstituirea și lărgirea rețelelor informative, ceea ce a rezolvat situația de serviciu a majorității zdrobitoare a foștilor securiști. Tot în această perioadă a negocierilor între Securitate și Iliescu, generalul Vasile Ionel, șeful Statului Major General, agent important al G.R.U., despre care Stănculescu a spus că era șeful agenturii G.R.U. în România, a ieșit public, inclusiv la TVR „Liberă” și a reabilitat ofițerii de securitate în bloc, ceea ce a fost un semnal evident de schimbare a orientării noii puteri față de Securitate și o pace nedeclarată a F.S.N. cu aceasta. Din acel moment, securiștii s-au aliniat în spatele lui Ion Iliescu, uitând că acesta i-a scuipat și i-a făcut teroriști și criminali. Această aliniere nedemnă în spatele principalului asasin al celor aprox. o mie de morți de după arestarea lui Nicolae Ceaușescu, poate fi interpretată și ca pe o recunoaștere tacită a acuzațiilor pe care li le-a adus Ion Iliescu, cel pe care ei îl apăraseră în ultimii ani ceaușiști, acuzații formulate public începând cu amiaza zilei de 22 decembrie. Din acel moment, toate forțele implicate în „revoluție” și-au dat mâna în scopul ascunderii adevărului despre evenimente. În paralel, pe nevăzute, „pe sub masă”, își mai dădeau lovituri, aruncând vina unii pe alții.

Încheierea „cu succes” a negocierilor dintre reprezentanții fostei Securități și noua putere a condus la o tentativă a unor grupări de a încheia manifestația continuă din Piața Universității. Unul dintre cei mai vocali susținători ai ei, Marian Munteanu, a propus încetarea manifestației, imediat după alegerile din 20 mai 1990. Alte grupări nu au fost de acord cu oprirea manifestației, dorind continuarea ei și răsturnarea de la putere a lui Ion Iliescu.

Implicat în fenomen a fost și procurorul militar Dan Voinea, fost ofițer de securitate, care a influențat o serie de grupuri și asociații de revoluționari, care au creat diversiuni, care au continuat manifestația și după ce Iliescu a fost ales cu majoritate zdrobitoare, în „duminica orbului”. Acești revoluționari în spatele cărora se afla procurorul Dan Voinea au instigat la violență și au devenit nucleul dur al pieței, care, pe de o parte, au compromis demonstranții pașnici și, pe de altă parte, l-au adus în mare dificultate pe Iliescu, „obligându-l” să apeleze la foștii securiști și la mineri și să admită că trebuie să-i reevalueze pe securiști, să-i încadreze pe toți în noile servicii. Eu evaluez acțiunea procurorului Dan Voinea ca fiind utilă voinței lui Ion Iliescu de a reprima cu brutalitate fenomenul Piața Universității, pentru a descuraja în viitor astfel de acțiuni de stradă și a fost de folos și foștilor securiști, în efortul lor de a deveni utili, pentru a reurca „în scări”.

Violențele din piață, care, după cum se vede, nu au aparținut majorității de bună-credință a luptătorilor anticomuniști, l-au „îndreptățit” pe Ion Iliescu să aducă minerii, armata, poliția și pe aceia dintre securiști care îi erau devotați și să reprime sângeros manifestația. Generalul Stănculescu, deși era ministru în funcție al Apărării a preferat să stea în străinătate, iar generalul Vasile Ionel a susținut că i-ar fi cerut lui Iliescu să nu implice armata în represiune, dar Iliescu nu l-a ascultat. Cu ocazia represiunii, câțiva dintre agenții Securității care au întreținut presiunea asupra lui Iliescu au fost pedepsiți crunt, inclusiv Marian Munteanu, unii fiind bătuți, alții arestați și întemnițați.

Una dintre mizeriile regimului iudeo-bolșevicului Iliescu, transformat peste noapte în iudeo-capitalist, privitoare la fenomenul Piața Universității a fost acuzația fantezistă și repetată potrivit căreia Piața Universității a fost o creație legionară. De altfel, după cum o țară întreagă a avut ocazia să vadă, regimul politic actual continuă să se lupte cu fantomele Mișcării Legionare, cu uriașa sa moștenire culturală, morală și națională, promovând falsul privitor la istoria ei și o legislație punitivă nedemocratică și fățiș antiromânească. (Va urma)

                                                                                           A consemnat Marius Albin MARINESCU

Episoadele anterioare:

Adevăruri pe care nu o să le găsiți în presa „sistemului”! Dialog „la gura sobei” cu istoricul Corvin Lupu (II)

Adevăruri pe care nu o să le găsiți în presa „sistemului”! Dialog „la gura sobei” cu istoricul Corvin Lupu

 

 

 

 

 

7 Comments

  1. Foarte interesante şi în general credibile informaţiile oferite de domnul Prof. Corvin Lupu. Doar o afirmaţie mi se pare exagerată – aceea că mii, chiar zeci de mii de agenţi sovietici ar fi intrat în România înainte de loviluţie şi că ar fi fost cazaţi în unităţi militare până în toamna anului 1990. Pot crede că au existat zeci, eventual sute de astfel de agenţi dar nu pot cred că ar fi existat mii. Vehicularea unui număr de ordinul zecilor de mii mi se pare chiar indecentă.

  2. Dan Cristian Ionescu

    Domnule Corvin Lupu, interviurile pe care le-ați dat cu privire la Mișcarea Legionară, m-au determinat ca in ultima mea carte să va trec printre puținii romani curajoși.
    Acest interviu însă, mă pune mult pe gînduri. Vorbiți despre revoluție, despre Piața Universitații, despre mineriadă. Vorbiți despre lucruri pe care le-ați citit, în timp ce eu le-am trăit și mi-am făcut propriile mele anchete (raportul redactat de mine cu privire la 13-15 iunie 1990, în calitate de președinte al asociației Societatea pentru Adevăr a fost publicat în primăvara lui 1991 în săptămînalul Cuvîntul). Prietenii mei buni, generalul Dan Voinea (dosarul revoluției) și generalul Mihai Popov (dosarul mineriadei) nu m-au audiat niciodată. La insistențele lui Nica Leon, cred că în 2009 sau 2010, un procuror militar m-a citat în legătură cu 13 iunie. Cînd i-am spus că nu mai țin minte dacă atunci cînd m-am dus la partidul lui Nica Leon am mers pe str. Elie Radu sau pe str. Brezoianu, a tras concluzia că nu mai țin minte și atunci declarația mea este irelevantă. Faptul că lucrurile importante, despre care scrisesem aproape două decenii le țineam minte foarte bine, acelea nu îl interesau. Domnule Corvin Lupu, ați intrat într-un domeniu în care, vorba lui Băsescu, sînt „dottore”. Nu cred că a fost cineva care să scrie mai multe articole decît mine în aceste trei domenii, timp de peste 25 de ani.
    A fost pentru mulți surprinzător faptul că dvs., din cîte știu fost membru în colectivul de redacție al revistei securiștilor pensionari, v-ați întors împotriva lor și i-ați acuzat pe ei de toate păcatele armatei. Am primit o explicație, dar o păstrez pentru mine. Domnule Corvin Lupu, mi-aș dori în cel mai sincer mod, să-mi dați răspunsuri convingătoare la următoarele întrebări.
    Cum puteți să spuneți că securitatea a trădat în 1989? Dacă Iulian Vlad (care nu a fost niciodată ofițer operativ, ci activist cu studii de specialitate în URSS) a trădat, nu însemna că securitatea a trădat. Iulian Vlad a trădat nu numai la modul pasiv, adică fără să informeze asupra pericolelor externe, dar și în mod activ, trecîndu-l imediat în rezervă pe șeful antenei din Grecia după ce acesta a informat că gen. de armată V. A. Stănculescu s-a întînit la ambasada britanică din Atena cu reprezentanții serviciilor secrete din această țară. Miile de ofițeri de securitate, care juraseră credință țării, nu au trădat-o. Au trădat-o conducătorii din MApN și din DIA. Nu ați pomenit nimic despre aceștia.
    Vorbiți că imediat după revoluție securiștii s-au pus în slujba puciștilor. Dvs. știți ce spuneți? Dvs. știți ce făceau imediat după revoluție securiștii? Cei din Sibiu “inotau” în bazinul din Sibiu, alături de milițieni (dar de securiști nu ați pomenit). La Brăila, întregul inspectorat județean de securitate a fost arestat. Puteți să ne spuneți și nouă care au fost securiștii care s-au pus în slujba puciștilor?
    Sînt cunoscute cazurile de crimă Trosca&Co (răzbunarea lui Militaru față de cel care l-a deconspirat) sau de la Otopeni. Dar cîți știți că pe 23 dec. 1989 ofițerilor de la Direcția Cercetări Penale din IGM li s-a cerut să vină și să apere MApN-ul de teroriști? Auzi, chemi niște anchetatori să vină să apere Ministerul de război! S-au dus, s-au dat jos din mașini, și armata a început să tragă în ei! Au strigat cine sînt și de ce au fost chemați. Li s-a spus să urce pe acoperișul blocului vecin, unde sînt teroriști. Au urcat, iar cînd au ajuns sus, armata a început să tragă din nou în ei. Aceste întîmplări mi-au fost povestite atunci de mr. Ilie Matei, care încă nu reușise să își revină.
    Domnule Corvin Lupu, ce puteți să-mi spuneți despre faptul că de la UM Ghimpați, armata a lansat rachete spre București?
    De ce nu pomeniți nimic despre episodul tragic (dar pentru unii comic) în care, apropiindu-se de Craiova două autoturisme cu număr sovietic, comunicarea “Se apropie două mașini cu turiști străini” a fost înțeleasă ”Se apropie două mașini cu teroriști străini”. Și s-a dat ordin să se tragă. Cînd au ajuns la baraj, ocupanții mașinilor, ofițeri GRU, bine instruiți, s-au dat jos și au ridicat brațele. Dar, conform ordinului, s-a tras împotriva lor. Am scris destul și despre asta – cine vrea să afle cine a fost cel care nu a înțeles ce i se spunea și a dat ordin de deschidere a focului, a ajuns apoi în funcții înalte în minister, să caute în scrierile mele. M-am săturat să tot repet.
    În ce privește mineriada, continuați să băgați în față (fără nominalizări) securiștii. Dar Kuki Borislavski, cumnatul lui Petre Roman, cel care i-a condus pe mineri la Liga Studenților, nu era colonel de securitate, ci de armată. Dan Iosif îi conducea pe mineri dintr-o Dacie al cărui număr, pe care mi l-a dat cineva, iar în urma verificărilor s-a constatat că era a armatei.
    Despre Piața Universității am tot scris, așa că nu am să spun decît faptul că am unele dubii cu privire la începutul manifestației. Ceea ce știu, chiar din acea perioadă, este faptul că șeful secției 1 poliție convocase hoții de buzunare din sector și îi trimisese în Piață să fure portofele, pentru a a discredita manifestația.
    Domnule Corvin Lupu, Dan Voinea nu a fost niciodată ofițer de securitate. A terminat facultatea în 1976, cînd a fost repartizat la o procuratură locală de pe lîngă București (mi se pare ca la Urziceni). În 1981 a fost transferat la Săftica, la procuratura SAI, unde am fost colegi pînă la sfîrșitul anului, cînd eu am părăsit sistemul.
    Dl. Corvin Lupu ne tot vorbește despre oamenii securității – nu am nimic împotrivă. Dar de ce nu ne vorbește (și bineînțeles că știe!) despre politicienii noștri de azi, racolați din facultate de serviciile de informații ale armatei, și care sînt captivi ai acestora?
    Ce am scris acum, are la bază o citire în diagonală – altfel, aș avea mult mai multe de scris.

  3. Prof. univ. dr. Corvin Lupu

    Bună ziua. Doresc să fac câteva precizări.
    Pentru domnul Gheorghe Cionoiu. Domnule Cionoiu, în mod repetat, fostul prim-ministru Petre Roman a recunoscut că în luna octombrie 1990, în urma unui raport al directorului SIE, gl. Mihai Caraman, prim-ministrul Roman s-a adresat ambasadorului URSS la București, E. Tjajelnikov, cerându-i să retragă ultimii peste 20.000 (douăzeci de mii) de agenți sovietici care se mai găseau pe teritoriul României în octombrie 1990. Nu vă grăbiți cu aprecierile de „indecență”, domnule Cionoiu, fiindcă nu sunteți cercetător. Așa este, România a fost atacată de o armată sovietică acoperită, îmbrăcată în civil, în marea majoritate formată din oameni proveniți din Basarabia și Bucovina de Nord. Acești oameni au fost lăsați să intre în țară și să se deplaseze în voie în toate punctele în care aveau misiuni. Dimensiunea trădării a fost colosală.

    Pentru dl. Dan Cristian Ionescu, pe care nu îl cunosc și nu știu ce profesie are. Din al doilea dumneavoastră aliniat (primul fiind introductiv, relativ la alt interviu) nu rețin decât aprecierea că dumneavoastră știți mai bine decât mine și că sunteți prieten cu cei care de zeci de ani manipulează, ascund adevărul și sunt murdăriți tare în evenimentele pe care eu încerc să le deslușesc, până la nivelul la care o pot face.
    În al treilea aliniat spuneți că m-am „întors împotriva” securiștilor pensionari. Este doar o speculație. Eu sunt cercetător și îmi scriu rezultatele cercetărilor, fără să fiu pentru cineva și nici împotriva cuiva. Privitor la aliniatul al patrulea, menționez că faptul de a fi fost redactor șef la două reviste foarte prestigioase și membru în colectivul de redacție la încă 4-5 reviste, nu are legătură cu subiectele abordate, iar explicațiile pe care le primiți dumneavoastră prin spate sau prin față de la securiștii pensionari sau de la alte persoane sunt doar comentarii fără relevanță. Nu eu sunt subiect/obiect de analiză, ci conținutul articolului/-lor. Lăsați-mă pe mine ca persoană. De persoana mea legați-vă doar dacă nu aveți alte argumente privitoare la conținutul articolelor/studiilor/cărților.
    Ca și unii securiști pensionari din aripa trădătoare a instituției, sunteți intrigat de afirmația mea că Securitatea a trădat. Sper că intriga nu vine doar din lectura acestor articole ale mele. Ar fi prea superficial argumentată.
    Toate întrebările pe care mi le formulați își găsesc răspuns în două cărți: România în decembrie 1989. De la revolta populară la lovitura de stat, Prefață de Gheorghe Buzatu, Sibiu, Editura TechnoMedia, 2010 și Trădarea Securității în decembrie 1989, București, Editura Elion, 2015. Vi le recomand, chiar dacă prima s-a epuizat în librării, dar poate fi achiziționată în format electronic de pe internet de la librăria Virgo-e-books. A doua carte o găsiți în lanțul de librării „Diverta”. Cât despre trădătorii din Armată, despre ei am scris mult în cele două cărți, ca și în multe alte studii și articole. Dumneavoastră le vreți pe toate într-un articol și-mi reproșați că lipsesc ideile pe care dumneavoastră personal le apreciați ca fiind importante. Vedeți că vă deconspirați ca fiind doar un amator, ceea ce trebuie să vă facă să fiți mai reținut în aprecieri și în discuții cu profesioniști și mai mult retras în lectură și reflecție. Cu alte cuvinte, stimate domn, dumneavoastră așteptați de la un articol să clarifice o mulțime de lucruri față de care aveți dubii, sau nu cunoașteți, sau vreți să vă verificați propriile idei. Asta nu se poate. Trebuie să vă întoarceți la bibliografie și să citiți aplicat, dacă vreți mai mult decât un articol. Din alt punct de vedere, mă bucur dacă articolele mele determină cititorii la noi și noi lecturi.
    Nu știu de ce mă certați pentru colonelul „Kuki” Borislavski. Eu nu am afirmat că ar fi fost ofițer de securitate. I-am dat doar calitatea de cumnat al lui Petre Roman, ca să contrazic și în acest fel afirmația acestuia din urmă că nu știa și nu avea nici o implicare în evenimente. Cred că ați vrut să fiți polemic cu orice preț.
    Cât despre „dl.” Dan Voinea, pe care eu și mulți alții îl considerăm complice la asasinarea conducătorului legal al țării, el a fost ofițer de securitate la Direcția a VI-a de Cercetări penale a DSS, fapt reținut și în documentele Comisiei Senatoriale de Anchetă a Evenimentelor din Decembrie 1989. Vedeți că Dan Voinea a manipulat o țară întreagă, vă manipulează și pe dumneavoastră! Se pricepe. La asta e bun.
    În final, vă arătați intrigat că nu am scris nimic despre politicienii de astăzi. Să înțeleg, stimate domn, că trebuie să-i las în pace pe securiști și să dau vina pe politicieni, nu-i așa?

    Prof. univ. dr. Corvin Lupu

  4. Dan Cristian Ionescu

    Domnule Corvin Lupu, vă mulțumesc pentru răspuns. Realmente, mi-ați lămurit multe dintre semnele de întrebare. Acum, să fac și eu unele precizări.
    În ce privește pregătirea mea, sînt jurist, pînă în anul 1981 am lucrat ca procuror, apoi am trecut în avocatură.
    Îmi pare rău că ați interpretat greșit unele dintre afirmațiile mele, dar aceasta probabil pentru faptul că, așa cum am constatat, din păcate sînt situații în care am ajuns să mă exprim oarecum eliptic, crezînd că se va înțelege ce vreau să spun.
    M-am bucurat să aflu că ați scris în cărțile dvs. despre trădarea armatei. Nu le-am citit și, sincer să fiu, nici nu cred că voi apuca. Ochii mă lasă tot mai mult, astfel încît citirea unei cărți devine o grea încercare. În prezent, fac mari eforturi să citesc monumentala carte a d-lui Vasile Zărnescu întrucît i-am promis să îi comunic punctul meu de vedere, cu eventuale sugestii. Cînd am început această carte, am fost nevoit să las de-o parte ultima ediție din „România ca o pradă” a d-lui Radu Theodoru, carte în care în două locuri sînt ample citate dintr-o lucrare a mea. Apoi, stă la rînd trilogia „Șeitanii” a d-lui Ion Coja primită pe 21 dec. De ce vă dau aceste nume? Întrucît dintr-un paragraf al dvs. ar rezulta că eu sînt prieten cu trădătorii de țară. Nu, d-le Corvin Lupu, dacă ați verifica agenda mea telefonică, ați găsi acolo numele marilor patrioți adevărați din România. Printre care și cei pe care i-aș numi „Clubul scriitorilor interziși”.
    Dvs. aveți o situație privilegiată. Sînteți publicat și din cîte am înțeles, în librării cărțile dvs. se vînd ca pîinea caldă. Cu noi, situația este alta. La prima mea carte, numai cînd au văzut coperta, editurile la care am încercat au făcut pasul înapoi. Am tipărit-o în regie proprie, dar fiindcă nici o editură nu și-o asumase, librăriile au refuzat să o pună în vînzare – așa că am tipărit-o pe banii mei, după care am răspîndit-o gratuit în țară. Dl. Coja a fost nevoit să își înființeze propria editură. Dl. Zărnescu a primit înapoi în brațe de la librărie toate volumele, directoarea fiind amenințată de sioniști cu plîngere penală. Doar dl. Theodoru are ceva mai mult noroc, măcar în ce privește editura.
    Ați mai interpretat ceva greșit cînd ați scris “nu rețin decât aprecierea că dumneavoastră știți mai bine decât mine și că sunteți prieten cu cei care de zeci de ani manipulează, ascund adevărul și sunt murdăriți tare în evenimentele pe care eu încerc să le deslușesc, până la nivelul la care o pot face.” Vă referiți la generalii Voinea și Popov, pe care i-am numit ca prietenii mei. Speram că ghilimelele vor fi subînțelese cînd am precizat că sînt prietenii mei, care au refuzat să mă audieze. Da, cînd lucram în procuratură, am fost prieteni – după 1990, mulți din vechii prieteni m-au dezamăgit. Dacă dvs. nu vi s-a întîmplat asta, sînteți un fericit.
    Domnule Corvin Lupu, avem pregătiri diferite. Dvs. ați fost pregătit să studiați documente, iar eu am fost pregătit să fac anchetă, adică să aflu adevărul. Cînd este vorba de evenimente trăite de mine, văzute de mine, aflate de mine în cursul anchetelor personale pe care le-am efectuat asupra revoluției și mineriadei, credeți-mă, acestea le știu mai bine decît dvs.
    Vă dau un exemplu. Dvs. credeți toate documentele pe care le citiți. Scrieți „Cât despre „dl.” Dan Voinea, pe care eu și mulți alții îl considerăm complice la asasinarea conducătorului legal al țării, el a fost ofițer de securitate la Direcția a VI-a de Cercetări penale a DSS, fapt reținut și în documentele Comisiei Senatoriale de Anchetă a Evenimentelor din Decembrie 1989”. Îmi puteți spune în ce perioadă a lucrat Dan Voinea la colonelul Vasile? Îl cunosc de aproape 45 de ani, de cînd a intrat în facultate. A terminat după mine, în anul 1976, și a fost repartizat în procuratura civilă, unde a lucrat pînă cînd a trecut în procuratura militară (nu mai țin minte cînd s-a întîmplat asta, dar în pagina sa wikipedia se menționează anul 1982). Și atunci, cînd a fost ofițer de securitate? Sînt convins de buna dvs. credință, dar se poate întîmpla ca în documentele pe care le citiți să se mai găsească și neghiobii.
    Ați avut impresia că unele din cuvintele mele sînt critici la adresa dvs. Nici vorbă, nu asta a fost intenția mea. Nu v-am criticat pentru faptul că ați fost redactor-șef sau membru în comitete de redacție, nu v-am certat pentru Kuki Borislavski și nu am scris că l-ați fi făcut ofițer de securitate (precizarea mea a avut ca scop să atrag atenția asupra implicării plenare a armatei nu numai în revoluție – în dimensiuni pe care nu știu dacă le vom afla vreodată, dar și în mineriadă), nu am intenționat să scriu că „spuneți că m-am „întors împotriva” securiștilor pensionari” (probabil că a fost o altă exprimare eliptică).
    Mirarea mea a pornit de la faptul că, necunoscînd scrierile dvs., am sesizat că în acest interviu dvs. acuzați de trădare doar securitatea. Faptul că Iulian Vlad și unii din anturajul său au trădat, este un lucru cert – dar nu se poate spune că toată securitatea a trădat în favoarea sovieticilor, mai ales în condițiile în care era singura instituție de resort din toate țările socialiste care avea o unitate anti-KGB.
    Marea trădare o găsim în M.Ap.N, atît la factori de decizie, cît la nivel de servicii sau de UM. Aș vrea să reușesc să citesc cărțile dvs. în care poate găsesc răspunsul la multe întrebări:
    – ce se consemnează în jurnalul de operațiuni al batalionului 404 cercetare-diversiune din Buzău pentru zilele revoluției?
    – au fost cazați ”turiștii sovietici” în unități militare, cum susțin unii?
    – cine a adus și parcat lîngă Direcția a V-a mașina în care se afla “ciocănitoarea” și cine a instalat simulatoarele care, se spune, ar fi fost achiziționate de gen. V. A. Stănculescu cu cîteva luni înainte de revoluție? și multe alte întrebări.
    În sfîrșit, legat de ultima dvs. afirmație: „În final, vă arătați intrigat că nu am scris nimic despre politicienii de astăzi. Să înțeleg, stimate domn, că trebuie să-i las în pace pe securiști și să dau vina pe politicieni, nu-i așa?” Ați înțeles greșit. Cercetați și scrieți despre abuzurile securității și despre orice aspecte negative din activitatea acesteia. Constat însă că toți scriu despre acoperiții SRI sau SIE din politică, dar nimeni despre acoperiții serviciului de informații al armatei, promovați în politică și sprijiniți să ajungă în funcții înalte – după aceea unii au dezertat în favoarea unor servicii străine. Bănuiesc că dvs., avînd surse de informare mult mai bune decît mine, ați auzit de mai mulți decît știu eu.
    Domnule Corvin Lupu, am început comentariul precedent lăudîndu-vă – și nu era pentru prima dată. Vă rog să rețineți că aceasta este părerea mea despre dvs. Sper că v-am răspuns dacă nu la toate, măcar la majoritatea obiecțiunilor dvs. Vă urez succes în continuare!

  5. Vasile Zărnescu

    „Cînd doi se ceartă, al treilea cîștigă!”, spune o zicală foarte cunoscută.
    Asta e valabil și în situația de față, unde este vorba de o „ceartă” amiabilă, între doi români curajoși și patrioți. Dar cine este „al treilea”?! Evident, banda conspiratorilor și parveniților din decembrie 1898, în care domină alogenii, cei mai mulți camuflați sub nume românești. De ei trebuie să ne ferim și pe ei trebuie să îi vînăm ca pe iepuri. Altfel, suntem terminați. De fapt, suntem aproape terminați. „Statul române nu ne mai aparține!”, spune răspicat d-l acad. Dinu Giurescu. „România a fost transformată într-o colonie!”, îl completează și d-l ex-ministru Ilie Șerbănescu. Iar „politicienii” noștri se bat pe „ciolan”, adică pe activele României, furînd și vînzînd averea țării „pentru un pumn de dolari”, cum era titlul unui film american. Acum e vorba de un sac de euroi.
    Unde sunt cele 20 de miliarde de euro împrumutați de Traian Băsescu? Nici nu au ajuns în țară: au fost dirijați direct în Israel, ca „despăgubiri de holocaust”!
    În 1989, România lichidase datoria externă – e unul dintre motivele pentru care a fost asasinat, ca să nu mai dea exemplu și altor state. Mai mult, avea în visterie cîteva zeci de miiarde de dolari și alte cîteva zeci de miliarde în creanțe la diferite state. Acum România are peste 100 de miliarde de euro datorie externă! Cum a fost contractată această datorie externă și unde sunt banii cu care țara a fost îndatorată?!
    Desigur, e foarte important să vedem cine ne-a trădat, dar e și mai important să vedem cine ne trădează și acum: nu tot actualii conducători, indiferent că sunt la guvern sau în Parlament?
    Îi mulțumesc d-lui Dan Cristian Ionescu pentru că apreciază cartea mea ca fiind monumentală! Dar nu am tipărit decît 350 de exemplare. Și nu am difuzat nici jumătate! Cum să afle poporul cine îl jecmănește și să înțeleagă politica perfidă care i se servește ca unui zombi dacă nu are acces la cărțile care îl trezesc la realitate?
    E posibil să facem să organizăm o subscripție publică să ne facem o editură și o revistă în care să publice patrioții? Dar și un partid naționalist, care să apere interese țării?!

  6. Mihai Mironescu

    Domnule Vasile Zarnescu, cu tot respectul si consideratia, ne puteti da cateva indicii de unde ne-am putea procura cartea? Va multumesc

  7. GHEORGHE ION

    BUNA ZIUA DOMNILOR . ACUM ,ODATA CU REDESCHIDEREA DOSARULUI ” MINERIADA”,APAR NOI ACUZE ,NOI DOVEZI SI DECLARATII .UNA MAI INTERESANTA AR FI ACEA DECLARATIE A LUI STANCULESCU VICTOR CONFORM CAREIA ” UN CONSILIER AL LUI PETRE ROMAN AR FI MERS LA EL IN PERIOADA PREMERGATOARE ,IUNIE 13-15,1990 SI I-AR FI SOLICITAT EXPLOSIVIL PENTRU A FACE UN DISPOZITIV CAPCANA SUB BALCONUL UNIVERSITATII” . DUMNEAVOASTRA CE CREDETI? : CINE AR PUTEA FI ACEL „CONSILIER „? DACA A EXISTAT ASA CEVA )SI DACA DIN PUNCT DE VEDERE TEHNIC ERA POSIBILA EFECTUAREA ACELUI DISPOZITIV FARA CA MANIFESTANTII SA OBSERVE ACEA LUCRARE ? VA MULTUMESC

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *


*