Observator

„Nemții” Carol I, Klaus Werner Iohannis și vizionarul român Alexandru Vlahuță

    Alexandru Vlahuță a găsit încă din 1881 legătura dintre „nemții” Carol I și Klaus Iohannis, mai ceva decât lingușitorii […]

 

 

Alexandru Vlahuță a găsit încă din 1881 legătura dintre „nemții” Carol I și Klaus Iohannis, mai ceva decât lingușitorii zilelor noastre, menestrelii pupenklauși!

O poezie scrisă de Alexandru Vlahuţă (1858-1919), la Târgoviște în iunie 1881, dedicată unui pseudo-neamț, ovreiașului Hohenzollern, pe numele său complet Karl Eitel Friedrich Zephyrinus Ludwig von Hohenzollern-Sigmaringen, cocoțat pe tronul României sub numele de Carol I de către internaționala iudeo-masonă prin slugile liberale autohtone, este mai actuală ca niciodată acum, când ne-a fost impus conducător un alt „neamț” dubios… și tot prin liberali. Cine este interesat de casa regală și istoria ei reală, nu de minciunile propagandei din mass-media sionistă cu care este intoxicat poporul român din 1990 încoace, poate să citească mai multe materiale demne de atenție aici: Hohenzollern – o familie regală compromisă

 

ŢARA DE PRIPAS

 

Un vechi tolbaș de vorbe late,
Om norocos din cale-afară,
S-a pomenit pe neașteptate
Stăpân peste întreaga țară.

Din ea-și făcu o prăvălie
Și ca un negustor de treabă,
Pentru ca-n lume să se știe,
Prinse-a striga de la tarabă:

– Poftiți aici! Oricine are
Obrazul fără de rușine
Și-o constiință de vânzare,
Poftiți să faceți târg cu mine!

Prostie, lene, lingușire,
Eu cumpăr tot. Veniți aici!
Și cei mai nărăviți din fire
Mi-or fi tovarăși și amici.

Eu dau tot felul de noroace,
Căci sunt atoatețiitorul,
Măriri, averi… Să vie-ncoace
Toți trântorii ce le duc dorul!…”

Așa, sunt zece ani de când
Pe norocosul negustor
Îl auzim mereu strigând,
Și mușteriii vin de zor.

În zece ani ce de-a lingăi
Nu se văzura-n slujbe mari,
Câți oameni fără căpătâi
N-ajunseră milionari!

Veniți si voi, străini calici,
Și strângeți tot ce-a mai rămas!
Ce să mai faci? Ce să mai zici?
Sărmană țară de pripas!

                                      Alexandru Vlahuţă

 

Și altă poezie, la fel de vizionară, scrisă pentru regele de carton al vremurilor de atunci, asasinul moral al țăranilor răsculați în 1907, dar care se potrivește perfect și cu marioneta „germană” de acum:

                1907

Minciuna stă cu regele la masă…
Doar asta-i cam de multişor poveste:
De când sunt regi, de când minciună este,
Duc laolaltă cea mai bună casă.

O, sunt atâtea de făcut, vezi bine,

De-atâtea griji e-mpresurat un rege!
Atâtea-s de aflat! Şi, se-nţelege,
Scutarul lui nu poate fi oricine.

Ce ţară fericită, maiestate!…

Se lăfăieşte gureşa Minciună.
Că numai Dumnezeu te-a pus cunună
De-nţelepciune şi de bunătate

Păstor acestui neam ce sta să piară,

Ce nici nu s-ar mai şti c-a fost, sărmanul,
De nu-şi afla sub schiptrul tău limanul,
De nu-ţi sta-n mână bulgăre de ceară.

Că tu sălbatici ai găsit aice,

Sălbatici, şi mişei, şi proşti de-a rândul,
Ş-o sărăcie cum nu-ţi dai cu gândul…
Dar faci un semn, şi-ncep să se ridice

Oştiri, cetăţi, palate lume nouă,

Izvoarele vieţii se desfundă;
De pretutindeni bogăţii inundă;
Şi tu le-mparţi cu mâinile-amândouă.

Azi la cuprinsul tău râvneşte-o lume.

E-o veselie ş-un belşug în ţară,
Că vin şi guri flămânde de pe-afară.
Tot crugul sună de slăvitu-ţi nume.

Ia uită-te, pământul ce-mbrăcat e…

Cresc flori pe unde calci, şi râde firea.
Tu-mparţi norocul numai cu privirea.
Încai ţăranii zburdă pe la sate!…

Şi-i place regelui. E lucru mare

Cum farmecă pe regi Minciuna. Drept e
Că ea, de mult, pe-a tronurilor trepte
A fost cea mai aleasă desfătare.
……………

Măria-ta, e un străin afară,

Cam trenţăros, dar pare-un om de seamă,
Şi… Adevărul parc-a zis că-l cheamă…
De unde-o fi… că nu-i de-aici din ţară.

Minciuna palidă-şi topeşte glasul:

O, nu-l primiţi! Îl ştiu, e vestitorul
De rău, ce face pe-atotştiutorul
Şi vede prăbuşirea la tot pasul.

E cel ce împotriva ta conspiră.

Invidia în inima lui geme
Şi gura lui e plină de blesteme.
Tu nu poţi auzi ce vorbe-nşiră…

Şi totuşi, zice regele, să vie!

Dovadă că chiar la palat Minciuna
Nu e biruitoare-ntotdeauna.
Fac şi monarhii câte-o nebunie…

Privind în ochii regelui, străinul,

Cu braţele pe piept încrucişate,
Răspică vorba: Ţara, maiestate,
E-n durăt greu. Tu nu-i auzi suspinul,

Căci muzici cântă-n juru-ţi. Şi slugarnici

Adormitori, ca-n zid, te-mpresurară,
De nu mai poţi vedea pe cei de-afară,
Pe bunii tăi supuşi cei mulţi şi harnici.

Că n-ai cercat spre ei să-ţi spinteci cale

Să ştii şi-n ţara ta ce suflet bate,
N-ai vrut decât spinări încovoiate
Şi guri deschise laudelor tale.

Că de-a fost om să-ţi steie drept în faţă,

Ca pe-un vrăjmaş, l-ai depărtat de tine.
Bătrânii pier. Dar oaste nouă vine,
Şi dureroase lucruri mai învaţă!

Părăzi, decor de teatru, luminaţii,

Tot ce pe vulg şi pe copii înşală,
Aceasta-i toată slava ta regală.
Pe tristul gol din juru-ţi decoraţii!

Tu-n ţara asta nu vezi decât raiul

Ce-ai tăi ţi-l ticluiesc într-o clipită:
Ruină-i sub hârtia poleită,
Sub crăngi de brad trosneşte putregaiul,

Dar tu eşti fericit. Linguşitorii

Înalţă imnuri proslăvirii tale
Şi fac să n-auzi cântecul de jale

Cu care-şi adorm foamea prăşitorii.

……………
Nu ţi-ai iubit poporul, maiestate!

Sau nu l-ai înţeles, şi e totuna.

De sus şi până jos s-a-ntins Minciuna
Ea leagă şi dezleagă-n ţară toate.

Iar ca să-ţi dea o spumă de mărire,

Ca pe-un copil te poartă şi-ţi arată
Sclipiri şi flori… Afla-vei tu vrodată
Cumplita vremilor destăinuire?…

Şi ce speranţe se puneau în tine,

Ce vesel ţi-a ieşit poporu-n cale,
Cu pâine şi cu sare!… Osanale!

Mântuitorul lui credea că-i vine.

Ce vesel ţi-a ieşit poporu-n cale!
……………
Şi ce credinţă trist-o să-i rămână;

Că n-ai putut spre el întinde-o mână,

Din greaua platoş-a trufiei tale!

……………
C-acestea nu l-au deşteptat pe rege,

Că Adevărul a fost dat afară

Şi slugile l-au îmbrâncit pe scară,
Fireşte, de la sine se-nţelege.
*

Trec anii. Şi ce dulce-i amăgirea!

Tu zeu eşti printre regi! Mărire ţie!…
În jâlţu-i moale, tolănită, scrie
Cu pana ei de aur Linguşirea.

De-abia se isprăveşte-o sărbătoare,

Şi-ncepe alta. Muzicile cântă…
Îmbracă-te-n podoabe, ţară sfântă,
Să nu mai ştie nimeni ce te doare!
…………….

Dar ce e, Doamne, vuietul acesta?

Ce-i hreamătul acesta care creşte?
Se zguduie pământul şi mugeşte,
Ca marea, când o biciuie tempesta.

Se-nalţă flăcări, braţe desperate,

Spre ceru-ntunecat, pustiu şi rece.
Năprasnic vântul nebuniei trece
Şi spulberă noianul de păcate.

În vaiete se prăbuşeşte-o lume

Clădită pe minciuni. Dar ce mânie!
Cum şuieră cumplita vijelie!
Sar fraţii între ei să se zugrume.

Uscata brazdă cere iarăşi sânge.

Femei cu părul despletit, nebune,
Şi-asmut copiii la omor. Genune,
Puhoi de ură ce zăgazu-şi frânge!

Deschide ochii mari bătrânul rege

Şi, tremurând, din jilţu-i se ridică.
Au cine liniştea lui scumpă-i strică?
Ş-al vremii rost el tot nu-l înţelege.

                                                     Alexandru Vlahuță

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *


*