Puncte de vedere

Cristian Troncotă despre tandemul Iulian Vlad – Aurel Rogojan

  NOTE DE LECTURĂ LA DOSARELE COTIDIANUL, NR. 2/2017. VINOVATUL DE SERVICIU. GENERALUL IULIAN VLAD Sincer să fiu, am parcurs […]

 

NOTE DE LECTURĂ LA DOSARELE COTIDIANUL, NR. 2/2017.
VINOVATUL DE SERVICIU. GENERALUL IULIAN VLAD

Sincer să fiu, am parcurs cu interes și nerăbdare Dosarele Cotidianul, nr. 2 din 2017, dedicate în întregime generalului răposat Iulian Vlad. Lectura, la prima vedere părea interesantă, mai ales că era vorba despre un dialog cu fostul său șef de cabinet, generalul rezervist Aurel Rogojan. Un om care l-a cunoscut foarte bine pe ultimul șef al Securității, având în vedere că au lucrat mulți ani împreună, fiind practic părtași la numeroase evenimente de importanță în istoria recentă a României. În realitate, cei doi au reluat o serie de teme binecunoscute publicului dar și specialiștilor, întrucât mai fuseseră publicate și cu alte ocazii; declarații în fața instanțelor militare de judecată post-decembriste, dialoguri cu ziariști și istorici, întâlniri cu rezerviștii la diferite lansări de carte, etc. Singura dezvăluire interesantă este vizita primită în momentul în care era încarcerat la Jilava, din partea unei delegații chineze conduse chiar de șeful Ministerului Securității Statului de la Beijing, profesorul universitar din Shanghai, Jia Chunwang. La ordinul directorului SRI de atunci, Virgil Măgureanu, generalul Gioni Popescu îl scoate pe fostul șef al DSS, Iulian Vlad, din arestul închisorii Jilava și îi organizează la Săftica întâlnirea cu oficialitățile chineze. La fel de inedită și interesantă relatarea despre vizita făcută de Iulian Vlad în China, în toamna anului 2005, după eliberarea din închisoare, la invitația fostului ministru al Securității Statului, care între timp devenise procurorul general al Chinei, cu rang de vicepremier. Iulian Vlad a fost primit cu onoruri militare, de care au parte doar șefii de stat.

Pentru mine, ca istoric, dezamăgirea a venit în momentul în care am constatat impostură, minciuni și rele intenții. Următoarele exemple sunt elocvente.

În Dosarele Cotidianul, la p. 116, fostul general de securitate, Iulian Vlad spune despre lucrarea mea „Duplicitarii” că: „… încheie cu o chestiune de-a dreptul scandaloasă, cum că, în activitate fiind, aș fi bătut pe unul care era arestat, de l-am rupt. Eu, în viața mea, nu am dat o palmă unui copil. Sunt părinte. Eu nu am asemenea înclinații spre violență”.

Dacă mi-ar fi citit cartea, cuplul Vlad – Rogojan, imposibil să nu fi reținut următorul pasaj despre același eveniment: „Există însă şi mărturia unui revoluţionar braşovean, potrivit căreia, după evenimente, în timpul anchetelor, ar fi fost bătut la tălpi cu bâta chiar de generalul Iulian Vlad. Nu ştim să se fi făcut vreo confruntare între cei doi, în faţa organelor de procuratură, pentru elucidarea acestui episod, fapt pentru care continuă să rămână multe semne de întrebare asupra seriozităţii lui. Sunt sigur că dacă s-ar fi petrecut un astfel de eveniment, după decembrie 1989 i s-ar fi deschis imediat un dosar de anchetă penală. Probabil că ne aflăm în faţa unei calomnii, dintre multe altele, care s-au rostit despre fostul şef al DSS ori lucrătorii de securitate din subordinea sa. [Cristian Troncotă, „Duplicitarii. Din istoria serviciilor de informații și securitate ale regimului comunist din România (1965-1989)”, Editura Elion, București, 2014, p.215.] Deci, ceea ce am intuit eu s-a dovedit în cele din urmă corect, nu Iulian Vlad fusese cel care-l bătuse la tălpi pe protestatarul brașovean. Comentariul lui Vlad, s-au ceea ce zice Rogojan că ar fi afirmat fostul șef al DSS frizează ridicolul.

Comparând cele două texte, l-aș întreba pe dl general Rogojan cine „aduce prejudicii și falsă impresie în legătură cu calitatea militară de general în rezervă, pornind de la această prestație…”. (Rogojan, idem, op. cit, p. 117), eu sau dumneavoastră? Dacă mi-ați fi citit cartea l-ați fi scutit pe interlocutor de o asemenea greșeală.

Într-un alt pasaj, generalul Iulian Vlad spune: „În convingerea lui Troncotă, Securitatea a fost alcătuită din duplicitari și eu nu cred că el nu cunoaște termenul. Ar fi trist să nu îl cunoască, dar dacă îl cunoaște, ce a vrut să spună? Că instituția asta e formată din oameni falși?” (Dosarele Cotidianul, anul 2017, nr.2, Vinovatul de serviciu. Generalul Iulian Vlad, 116). În primul rând, dacă ar fi citit cartea ar fi constatat că la p. 16 am dat explicația termenului de duplicitar, așa cum rezultă din Dicționarul Explicative al Limbii Române, ediția din 1998, dar și a termenului din limba franceză de unde a fost preluat în limba română. În al doilea rând, dacă domnii generali Vlad și Rogojan mi-ar fi citit cartea, dar se vede bine că nu au citit-o, ar fi constatat cu mare ușurință că nu i-am făcut eu duplicitari. Expresia aparține unor personalități din rândul foștilor ofițeri de carieră din Securitate (generalul Ion Mihai Pacepa și colonelul Adrian Eugen Cristea de la Direcția a V-a), unui nomenclaturist de la vârful PCR (Silviu Curticeanu), primului director al SRI (Virgil Măgureanu), unui urmaș al eroului martir, fost ofițer de securitate, (Aurel Dionisie Agache) și a unei distinse doamne, cu dublă cetățenie, română și americană, în prezent consul onorific al României la Las Vegas (Lia Roberts). De asemenea, în cartea mea „Duplicitarii” am demonstrat pe bază documentară și cu argumente logice că regimul comunist din România a fost un regim duplicitar, atât pe plan extern cât și în politica internă, în frunte cu liderul partidului, Nicolae Ceaușescu (pp.15-17). De aici am formulat și teza pe care o susțin în continuare că „serviciile de informații nu pot fi nici mai bune dar nici mai rele decât regimul politic pe care îl slujesc”. Prin urmare, eu nu am făcut altceva decât o cercetare după norme științifice și academice și am prezentat rezultatele acestor cercetări. O cercetare care a avut și creditul Academiei Române. Spun aceasta pentru că toate cele cinci capitole ale cărțiiDuplicitarii, prima ediție din 2003, au fost publicate mai întîi sub formă de studii în Revista istorică, a Academiei Române și apoi reluate la un loc într-un volum. Dar, se pare că dacă pretinzi cultură istorică și o bună informare în domeniu, unor foști ofițeri aflați la vârful ierarhiei insituției Securității regimului comunist din România, înseamnă că le ceri prea mult sau comiți un sacrilegiu.

Pe de altă parte, din dialogul Vlad – Rogojan, publicat în Dosarele Cotidianul, nr. 2/2017, mai rezultă un aspect unic, nemaiîntâlnit în literatura de specialitate, din câte cunosc. Este vorba despre injuriile pe care acești foști ofițeri ai „aparatului de securitate” le adresează unor istorici (respectiv prof. univ.dr. Corvin Lupu și prof.univ dr. Cristian Troncotă). Nicăieri în lume, memorialiștii frontului secret nu insultă și nu se ceartă cu istoricii pe motiv că aceștia nu au scris ceea ce ar fi vrut ei, marii „artiști ai frontului secret”, să audă și să citească. De regulă, dacă ar fi existat neconcordanțe între mărturiile memorialiștilor și documentația de cercetare a istoricilor, fie ar fi avut loc o confruntare publică, fie memorialiștii ar fi demontat punct cu punct teoriile istoricilor, cu argumente și probe de neconstestat. În schimb, Vlad și Rogojan sugerează ceea ce ar fi făcut în întreaga lor carieră profesională: o informare de suprafață, o cultură de securitate superficială, o ignoranță totală față de adevărul istoric și pe deasupra au etalat o infatuare demnă de o cauză mai bună. Dacă dialogurile dintre cei doi sunt autentice, deși am mari îndoieli, mai ales în privința jicnirilor la adresa istoricilor, atunci Vlad și Rogojan apar în ipostaza unor epave jalnice ale unui trecut revolut, mai de nimeni regretat din rândul românilor adevărați.

De la evenimentele din decembrie și până în 2014, generalul Vlad a făcut bine că a stat la cutie. A dovedit tărie de caracter, cumpătare și bun simț, așa cum l-am cunoscut nu numai eu ci și mulți dintre ofițerii cu care a lucrat. Mergea la lansări de carte, onora diferite întâlniri de protocol. Chiar eu, când eram decan al Facultății de Informații din cadrul Academiei Naționale de Informații, l-am invitat și a onorat cu prezența lansarea cărții Glorie și tragedii. Momente din istoria Serviciilor de informații și contrainformații române pe Frontul de Est (1941-1944), Editura Nemira, București, 2003. A fost prezent și regretatul profesor ieșean, Gheorghe Buzatu, care a prezentat cartea. Generalul Vlad ne-a felicitat pe amândoi. Tot în anul 2003, după ce am lansat cartea „Duplicitarii” prima ediție m-am întâlnit cu domnia sa și i-am dat cartea cu dedicație, obținând și promisiunea de a ne reîntâlni pentru a comenta ceea ce era de comentat, eventual unele sugestii, absolut necesare pentru o a doua ediție. După aproximativ trei săptămâni ne-am reîntâlnit. Comentariile au fost favorabile și pertinente, după cum mă așteptam. Mi-a încredințat și câteva sugestii tehnice. Întâlnirea a durat, dacă îmi aduc bine aminte câteva ore. Ulterior, ne-am mai întâlnit de câteva ori la lansarea unor numere din revistaVitralii – Lumini și Umbre, revista veteranilor din serviciile de informații românești. L-am respectat și i-am vorbit cu „domnule general”, și m-a respectat adresându-mi-se numai cu „domnule profesor”.

În ultimii trei ani, mai precis după apariția cărții profesorului Corvin Lupu „Trădarea Securității.Secrete ale intervenției străine împotriva României”, Editura Elion 2015, generalul Vlad a fost „scos la bătaie”, fiind manipulat și consiliat foarte prost de către fostul său șef de cabinet, generalul Aurel Rogojan. Personal, nu cred că generalul Vlad ar fi trebuit să fie supus unui astfel de tratament. El trebuia să rămână în memoria posterității ca un om integru, răspunzător doar pentru faptele sale și nicidecum pentru calomniile și mojiciile adresate unor istorici, neîndoielnic, la fel de buni români și bine intenționați ca și toți ceilalți compatrioți care își iubesc cu toată sinceritatea patria și istoria ei. Păcat! Mare păcat! Ar fi trebuit să se bucure de mai mult respect.

Se pot spune foarte multe despre dialogurile dintre cei doi, Vlad și Rogojan, care se doreau „confesiuni pentru istorie”. Din nefericire au rezultat probe pentru impostură. În cei 28 de ani, după evenimentele din decembrie 1989, Vlad nu a fost în stare să lase măcar un volum de memorii, scrise singur și ca rod al propriilor reflexii, dar și ca o datorie față de cetățenii acestei țări, deși i-a promis în mai multe rânduri acest lucru jurnalistului Ion Cristoiu. A recurs pe ultima sută de metri ai vieții la întrebările tendențioase, și mai deloc interesante ale lui Aurel Rogojan, care pe alocuri a mai și intervenit în textele oferite de răposatul fost general, Iulian Vlad. A da o altă înțelegere unui text printr-o intervenție neautorizată mai înseamnă și fals intelectual, infracțiune care știu că se pedepsește în codul penal. În loc să-l fi „gratulat” pe prof. Corvin Lupu cu tot felul de invective care nu-l onorează, precum „om de nimic”, „intrigant”, „nu-i seamănă deloc tatălui” „și-a turnat colegii”, dar fără să spună unde, pentru că CNSAS-ul i-a dat o hârtie din care rezultă că nu a fost informator al Securității, generalul Iulian Vlad ar fi trebuit să-și aducă aminte că despre lucrarea prof. Corvin Lupu, intitulată De la revolta populară la lovitura de stat, publicată cu câțiva ani înainte, a spus că este cea mai bună lucrare pe care a citit-o despre evenimentele din decembrie 1989. Să mai consemnăm și faptul că la o întrunire a unei promoții de absolvenți ai Școlii de Ofițeri de la Băneasa, Iulian Vlad a declarat în plen că profesorul Covin Lupu de la Sibiu este „mare istoric”. Relatarea aparține unui participant la acel eveniment, colonelul Remus Comănici, fost adjunct al șefului Poliției Sibiu.

Iar despre mine spune că l-am „deziluzionat” pentru faptul că în cartea mea, „Duplicitarii”, am publicat Memoriul generalului Vlad adresat la sfârșitul lunii martie 1990, domnului Ion Iliescu, în care ultimul șef al Securității recunoaște că „într-adevăr, pe dictatorul Ceaușescu l-am trădat” (p.366) și-l ruga să aibă parte de o hotărâre politică, nu de una juridică. O judecată politică îl punea repede în libertate, după cum s-a și întâmplat. A stat închis la Jilava 4 ani. În schimb, o hotărâre juridică, nu putea avea ca acuzație decât înalta trădare și putea ajunge la glonț. Aspect pe care, de asemenea, îl recunoaște în același document. „Dacă dictatorul ar fi aflat – spune Iulian Vlad – despre existenţa unor astfel de ordine sau dacă vreunul din comandanţii cărora le-am dat dispoziţiile respective m-ar fi trădat, în mod cert în acele împrejurări, când atmosfera era indescriptibilă iar dictatorul se afla la apogeul crizei demenţiale, avându-se în vedere şi sinuciderea între timp a generalului Milea, şi modul cum a fost calificată, s-ar fi dispus împuşcarea mea pe loc fără nici o judecată” (Troncotă, „Duplicitarii”, 2014, p.366). Iar în dialogul cu Rogojan, Vlad spune că „am greșit, nu trebuia să fac memoriul” și că mai bine il dădea generalului Militaru decât lui Ion Iliescu, acesta din urmă, lăsându-i „impresia unui om duplicitar” (Dosarele Cotidianul nr.2/2017,p.115). Oricum, recunoașterea trădării rămâne un fapt atestat istoric, chiar dacă acum, după mai bine de un sfert de secol își exprimă regretul. Cred că dacă s-ar fi axat mai mult pe explicitarea acestui aspect, în loc să jicnească niște istorici, ar fi devenit mult mai credibil. În fond, pe cine a trădat? Pe Ceaușescu, cel care aruncase Securitatea din România într-o luptă inegală cu temutele servicii secrete sovietice, iar în decembrie 1989 mai dăduse ordin, contrar legilor țării ca forțele de ordine să tragă în populație.

Recunoașterea trădării lui Ceaușescu și neexplicată în detaliu, coroborat cu cei 32 de defectori (ofițeri de securitate care au trecut cu tot cu bagaje și secrete de stat de partea serviciilor secrete occidentale), printre care și Pacepa, în perioada 1977-1989, la care se mai adaugă alți 15 ofițeri ai armatei depistați de Direcția a IV-a Contrainformații Militare care transmiteau informații secrete sovieticilor (GRU), deci exact în răstimpul în care Vlad a condus în calitate de secretar de stat, toate structurile de contraspionaj ale DSS, nu înseamnă în mod evident că trădarea a fost patronată de la cel mai înalt nivel al conducerii Securității? Acest lucru nu s-a întâmplat de la o zi la alta, din oportunism și neputință, fie și într-un moment extrem de tensionat, cum a fost cel din decembrie 1989, ci a fost o strategie, urmărită pas cu pas pe durata a 11 ani. Acest aspect l-am prezentat public la o sesiune de comunicări științifice cu caracter internațional, patronată de Ministerul Apărării din România și a fost publicat în limba engleză sub titlul The Evolution of the Relations between Romanian and Soviet intelligence security Agenties (1969-1989), în volumul „On both sides of Iron Curtain”, Acta of the International Conference (Bucharest, May 9-10, 2000), Military Publishing House, 2001, p. 49-54. Deci studiul realizat pe un eșantion de 30 dosare de la Tribunalul Militar, documente autentice de arhivă, a avut aprecierea unei comunități științifice internaționale. În schimb Iulian Vlad consideră că sunt un om care pur și simplu, îi „blamez”, pe el, pe Rogojan și pe alți foști ofițeri ai „aparatului de Securitate”, care nu se împacă cu adevărul istoric. De aici deduc faptul că lipsa de informare te poate duce uneori la erori impardonabile.

Un alt exemplu despre felul în care se manipulează un om bătrân și bolnav, fie el și fost mare șef al unui „aparat de securitate” îl reprezintă următoarea afirmație a generalului Iulian Vlad: „El [Corvin Lupu – C.T.] e cel care a mijlocit, la vremea respectivă, aducerea lui Troncotă la Universitatea din Sibiu”. Întreb: este asta o problemă care să-l intereseze pe generalul Vlad? Este un semnal care să intereseze posteritatea? Și dacă răspundem afirmativ, deși nu-i văd logica, atunci ce să înțeleagă cititorii de aici? Că prof. Troncotă, decanul, la acea vreme, a Facultății de Informații din Academia Națională de Informații a fost adus de prof. Corvin Lupu la Sibiu. Cu tot respectul, dar de când un militar răspunde la ordinal unui civil? Adevărul este cu totul altul, iar generalul rezervist Aurel Rogojan îl cunoaște foarte bine, sau ar fi trebuit să-l cunoască, ca șef la Secretariatul general în timpul mandatului regretatului Radu Timofte. A fost vorba despre un proiect inițiat de SRI, chiar de la conducerea instituției pentru dezvoltarea transparenței și a culturii de securitate prin diversificarea legăturilor cu societatea civilă. NATO operează cu conceptual de civil-militar, fundamental în sistemul actual al problemelor de securitate globală. Relațiile dintre ANI și ULBS vizau aspecte privind înființarea, în regim de parteneriat, a unui curs de masterat pe Studii de Securitate. Lucru care s-a și întâmplat, iar profesorul Corvin Lupu și-a adus un aport consistent. Deci noi de la ANI îl căutam pe profesorul Corvin Lupu și nu invers. Directorul Radu Timofte a fost prins cu alte probleme și nu a putut să onoreze cu prezența deschiderea cursului, rugându-mă să fac eu acest oficiu din partea dânsului. Nu a fost singura cerere de acest fel din partea regretatului Radu Timofte. M-a solicitat de mai multe ori să-l înlocuiesc, evident în aparițiile publice. De la cabinetul directorului mă suna chiar generalul Aurel Rogojan. Dacă ar fi fost un om onest și și-ar fi adus aminte despre toate aceste lucruri sunt convins că nu l-ar mai fi lăsat pe generalul Iulian Vlad să spună enormitățile de mai sus, despre mine și profesorul Lupu. Nu exclud nici varianta că de fap o formulare mai corectă ar fi: ceea ce susține sau pretinde Rogojan că ar fi spus Iulian Vlad despre noi. În memoriile adevărate, netrucate ale lui Iulian Vlad, dacă ar exista așa ceva, noi ca istorici n-am avea ce căuta, pentru că înainte de 90 eram prea mici pentru a ne băga cineva în seamă. În această ipostază, Aurel Rogojan ar trebui încadrat în categoria celor care nu numai că falsifică istoria prin omitere, omiterea spunerii adevărului, dar o și mutilează prin falsuri sinistre, după cum atrăgea atenția istoricul francez Paul Veyen, în a sa celebră lucrare Cum se scrie istoria.

Mai mult, Iulian Vlad ar mai fi spus în dialogul său cu Aurelian Rogojan că eu și profesorul Lupu am fi fost „mânați de dorința bolnavă de a ajunge, cu orice chip, în nu știu ce poziții universitare”. În realitate cei doi „maeștri ai frontului secret”, i-am numit pe Vlad și Rogojan nici nu știau pe ce lume trăiesc. ANI și ULBS făceau eforturi de a realiza un proiect al aliaților nordatlantici, privind cultura de securitate, așa cum a fost formulat de lordul Roberson în 1999, pe vremea când era secretar general al NATO. Vlad vorbește despre lucruri pe care nu le cunoaște, dar fără să fie pus la punct de interlocutor. Este clar că a fost manipulat și informat tendențios de Rogojan, fapt pentru care mi-am pierdut și ultimele fărâme de respect și încredere pe care le mai aveam față de acest individ. Am fost rezervat până acum. Nu-mi place să-mi spăl rufele în public, dar aroganța și nesimțenia lui Rogojan m-au făcut să ripostez, pentru că este vorba despre morală, prestigiu, onestitate și mai ales despre adevăr, în cazul de față credibilitatea memoriilor unui fost șef al Securității.

O altă impostură în dialogul celor doi foști „maeștri” ai aparatului de securitate comunist, Vlad și Rogojan, rezultă din reproșurile care mi se aduc, potrivit cărora nu am consultat pe cei care au avut „poziții în instituția în care am lucrat sau au deținut funcții importante și care au cunoștințe despre muncă” (Dosarele Cotidianul nr./2017, p. 116). Este vorba despre „munca de securitate”, sintagmă des uzitată de legislația și cadrul metodologic al DSS încă de la începuturi, în august 1948 și până la sfârșit, decembrie 1989. Clar că nu mi-au citit cartea, pentru că și-ar fi dat ușor seama, fără efort de înțelegere, că am studiat, cu creionul în mână și am citat din 24 de memorialiști ai fostei Securități, majoritatea cu funcții dintre cele mai înalte („Duplicitarii”, pp. 8-10). Mai sunt și alte nerozii de acest fel, dar nu mai are rost să insist. Le trec la capitolul critici tacite.

În Dosarele Cotidianu, nr. 2/2017, sincer să fiu nu l-am recunoscut pe fostul general Iulian Vlad, decât în foarte puține locuri. În cartea „Duplicitarii” i-am dedicat un capitol întreg (ediția a doua, 2014, pp.208-222), care se află preluat și de blogul lui Victor Roncea, unde predomină echilibrul și obiectivitatea, aspect remarcat de majoritatea cititorilor cu care am stat de vorbă. Sunt vreo doi-trei postaci pe internet care mă ceartă pentru faptul că i-am făcut un portret atât de impozant generalului Vlad. Recunosc că l-am făcut din respect pentru toți cei care au onorat funcția de șefi ai serviciilor de informații române. La fel am procedat cu Eugen Cristeacu, Mihail Moruziv, Ion Lissievici, Gheorghe Cristeascu, Radu Dinulescu, Constantin Maimuca, Traian Borcescu etc. Vlad ar fi trebuit să fie o excepție, pentru că el nu a condus un serviciu de intelligence, ci o instituție, „aparat de securitate”, al unui regim de tristă amintire. Dar m-am străduit să evidențiez ceea ce a fost pozitiv la fiecare și să le reliefez meritele. Și acest capitol, despre ultimul șef al DSS, l-am publicat pentru prima oară în volumul omagial dedicat profesorului Radu Ciuceanu, directorul Institutului Național pentru Studiul Totalitarismului, la împlinirea vârstei de 75 de ani. Evident că și acest volum a cunoscut lumina tiparului tot sub cupola Academiei Române. Volumul fiind coordonat printre alții și de regretatul Florin Constantiniu, la acea dată membru corespondent al Academiei Române.

Am remarcat însă în dialogurile Vlad – Rogojan răutatea, invidia, lipsa totală de informare în domeniul istoric și al studiilor de securitate din partea fostului șef de cabinet. Impresia mea este că a ținut morțiș să-și bată joc de Iulian Vlad, ceea ce nu merita, exercitând presiune asupra sa să spună lucruri pe care în mod normal nu le-ar fi spus. Mai deunăzi, am găsit pe internet, mai precis pe blogul lui Paul Sava, o caracterizare a lui Aurel Rogojan, despre care cred că nu este departe de adevăr: „ Aurel Rogojan este un bătrânel nesimţit, perfid şi foarte abil, fiind educat în spirit comunist, a crescut în carieră în timpul lui Ceauşescu, jurământul de loialitate depus la intrarea în Securitate fiind faţă de regimul comunist care a ajuns la putere cu sprijinul Armatei Roşii”.http://paulsava.blogspot.ro/2016/06/tacerile-lui-aurel- rogojan.html).

Și eu, mărturisesc cu toată sinceritatea că în luna mai 1984, când am fost încadrat în DSS la Serviciul Arhivă, am depus același jurământ de loialitate față țară, Republica Socialistă România. Numai că eu nu am trădat pe nimeni. Prăbușirea PCR și a Securității în decembrie 1989, a fost posibilă în urma unor trădări la vârf, atât din partea activiștilor de partid cu funcții de conducere, din jurul lui Ceaușescu cât și a ofițerilor de securitate și armată aflați în posturi de comandă. La „procesul” de la Târgoviște, Elena Ceaușescu s-a exprimat tranșant: „trădătorii au fost lângă noi”. N-au fost în stare să-l schimbe pe Ceaușescu legal și pașnic, ci au recurs la ajutor străin, care după toate codurile penale din această lume se numește înaltă trădare. Putea să iasă ceva bun din așa ceva? Iar acei istorici care au curajul să le spună adevărul în față, cu probe și argumente de necontestat, sunt luați la rost, terfeliți și batjocoriți după cum le vine. Asta face parte dintr-o altă istorie. Este istoria care ne doare!

Cu ocazia aceasta poate învață și Aurel Rogojan cum ar trebui scrise memoriile unei personalități: se urmărește narațiunea cursivă și cronologică a faptelor trăite, a experiențelor înregistrate, a reflexiilor proprii, pigmentate pe alocuri cu transmiterea unor mesaje moralizatoare și/sau mobilizatoare, dar în nici un caz să-i certe pe istoricii cu care nu este de accord, utilizând expresii jicnitoare. Dacă, într-adevăr va apare, în urma acestor dialoguri, cartea Iulian Vlad „Confesiuni pentru istorie”, la Editura Proema din Baia Mare, așa cum anunță Aurel Rogojan în editorialul său (Dosarele cotidianul nr.2/2017, p.7) fără să se opereze corecțiile de rigoare, înseamnă că publicul cititor va „beneficia” de dovada unor imposturi, ca să nu mai vorbesc despre lipsa totală de respect, cel puțin față de foștii colegi de breaslă ai defunctului memorialist. Știu că Aurel Rogojan este atât de orgolios încât nu o să recunoască niciodată că a greșit. Nu-i cere nimeni să clameze în public recunoașterea erorilor, măcar să le opereze tacit. E un sfat pe care îl transmit, dar și un semnal prin care îl asigur că nu am purtat și nu voi purta ranchiună nimănui.

                                                                                                                                     Cristian TRONCOTĂ

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *


*