Atitudini

Femeia, de la mama dătătoare de viață la ministru de război! (II)

                                    Hai, înjurați-mă!  […]

 

                                  Hai, înjurați-mă! 

 

A doua statistică se referă la femeile ministru de interne. Prima a fost în China, în 1959. Apoi fenomenul s-a repetat în avalanșă, ca și în cazul precedent. Femei care să conducă poliția au ajuns ministru în 69 de țări (77 de femei ministru cu un total de 81 de mandate). În prezent, în 20 de state, femeile sînt ministru de interne în exercițiu. 18 țări europene (inclusiv România) s-au conformat noii directive. Și aici, țările scandinave ocupă podiumul: Norvegia care între 1979-2013 a avut 8 femei ministru de interne, Danemarca cu 6 femei ministru de interne între 1982-2006 și Finlanda care din 1984 pînă azi a avut 4 (tot cu 4 se situează pe aceeași treaptă Olanda, din 1984 la zi și micuțul San Marino, între 1976-2008).  De altfel, Norvegia reprezintă triumful matriarhatului de tip nou – cu un suveran decorativ în fruntea țării, în Norvegia funcțiile de prim-ministru, ministru de externe, ministru de finanțe, ministrul comerțului și industriei, ministrul culturii, ministrul muncii, ministrul pentru copii, egalitate și incluziune socială, președintele Curții Supreme de Justiție sînt cu toții (de fapt cu toatele) femei (în mod firesc, și partidul de guvernămînt are în frunte o femeie).

Iată mai jos și această listă:

https://en.wikipedia.org/wiki/List_of_female_interior_ministers

Căutați și aici, dacă sînteți curioși, cîte tinere blonde s-au perindat prin fruntea acestor ministere.

Iată cum cele două ministere de forță, cele care dețin armele, dar au și servicii secrete proprii, sînt tot mai mult conduse de femei. Cît înțeleg acestea, absolvente de facultăți care nu au nici o legătură cu domeniul peste care sînt numite, despre problemele specifice, despre ceea ce ar trebui să facă? Vă spun eu, ele nu știu și nu înțeleg nimic, dar asta nu contează. Și atunci, de ce sînt numite? Fiindcă sînt femei și femeile trebuie tot mai mult promovate, peste tot, chiar cînd habar nu au de nimic, ocupînd locul unor bărbați care au fost pregătiți pentru asta!

Înțeleg femei ministru la sănătate, la familie, la protecție socială, la cultură și la altele, dar ministrese la război și peste poliție, este un fel de blasfemie.

Scrierile antichității nu prea sînt favorabile femeilor. Dar să nu cădem în capcana de a confunda miturile din Pentateuh cu mențiunile istorice din celelalte capitole ale Vechiului Testament, să nu confundăm miturile grecești sau romane cu istoria adevărată a acestor popoare. Fiindcă tinerii constat că nu prea citesc, o să fac pentru ei (pentru cei care sînt interesați) o succintă trecere în revistă.

Conform primelor capitole din Vechiul Testament, femeia apare ca neascultătoare din cauza unor curiozități deplasate (Eva, care instigîndu-l pe concubinul ei Adam să muște amîndoi din frunctul oprit – în Biblie, nu se spune că era măr, dar probabil că un grup de cercetători de la o renumită universitate de limbă engleză a stabilit asta prin probe ADN – a determinat izgonirea lor din Eden, sau nevasta lui Lot care, fugind din Sodoma, nu a ascultat sfatul de a nu se uita în urmă așa că oprindu-se să vadă cum arde cetatea, a fost transformați într-un stîlp din sare), apare incestuoasă (precum fiicele lui Lot care, în lipsă de bărbați, au convenit să își îmbete tatăl, după care l-au violat, un viol fecund, întrucît una l-a născut pe Moab, iar cealaltă pe Amon – cei care au dat naștere a două noi popoare, moabiții și amoniții),  pizmașe (Sara, soția lui Avraam, cea care putea să fie consemnată ca prima prostituată recunoscută relativ istoric – „Geneza” ne spune că fiind în voiaj prin Egipt împreună cu frumoasa sa soție Sara, Avraam, temîndu-se să nu fie omorît pentru ca rău-făcătorii să-i violeze nevasta, a prezentat-o ca fiind sora sa, calitate în care a prezentat-o faraonului, căruia i-a și oferit-o; dar peste noapte, Iahve i-a apărut în vis faraonului – ce treabă avea Iahve cu faraonul sau invers? – și i-a spus că Sara este măritata cu Avraam, motiv pentru care faraonul l-a chemat pe Avraam, i-a refuzat oferta, dar l-a încărcat cu aur și alte daruri, pentru servicii neprestate; pizma Sarei, ajunsă babă stearpă, s-a manifestat în momentul în care roaba ei, Agar, i-a dăruit lui Avraam un fiu, pe Ismael, considerat părintele poporului arab, motiv din care a alungat-o în deșert; apoi însă, cînd ajunsese pe la 90 de ani, Avraam a înfrînt sterilitatea Sarei care i l-a oferit pe Isac), trădătoare (curva Rahav din Ierihon care și-a trădat cetatea în favoarea spionilor evrei sau filistina Dalila, care și-a trădat amantul, pe Samson). Toate acestea, sînt basme. Dar în ce privește capitolele „Regi” (sau „Împărați”), cînd evreii inventaseră alfabetul ebraic, înclin să cred că acestea sînt consemnări istorice reale.

Din păcate, consemnările asupra femeilor rămîn în continuare negative. Regina Isabela, dorind via lui Nabot pe care acesta refuza să o vîndă, a aranjat cu niște martori mincinoși ca aceștia să declare că l-au auzit blasfemiind, așa că după ce l-a condamnat la moarte și l-a ucis, i-a preluat liniștită via. Iudita, vîrîndu-se în patul lui Olofern, îmbătîndu-l bine, i-a retezat capul cu propria lui sabie. Estera, îmbătîndu-l și apoi folosind mijloace tipic femeiești (prin care de pildă azi se intră în parlament) l-a convins pe regele Ahașveros (Xerxes) să accepte uciderea supușilor săi.

Cred că nu greșesc, dar probabil singurele nume feminine pozitive în Vechiul Testament sînt Ruth (bunica viitorului rege David) și Suzana.     

Într-o lumină nouă, cu adevărat pozitivă, femeia a apărut în Noul Testament.  Mironosițele au dovedit mai multă credință și mai mult curaj decît Apostolii! Trebuie să fac o precizare, pentru ca să se știe că acum două milenii mironosiță nu însemna ce înseamnă azi, ci însemna una dintre femeile care după moartea cuiva, ungeau corpul acestuia cu mir. La crucificarea Mîntuitorului, cu excepția adolescentului Ioan (cel mai iubit dintre Ucenici), nu a venit nici unul dintre Apostoli – le-a fost frică să nu fie recunoscuți, arestați, condamnați! Adevărata credință, cred că aceștia au dobîndit-o o dată cu Pogorîrea Sfîntului Duh.

Fac un arc peste timp, ca să nu uit. Multe femei au dovedit un curaj peste cel al multor bărbați. Iarăși, fără să fac un studiu complet, mă refer la Jeanne d’Arc, Ana Ipătescu, Ecaterina Teodoroiu; în cel al doilea război mondial, Escadrila Albă (unică în lume) cu  avioane pilotate de femei românce, care plecau în misiune nu ca să ucidă ci ca să salveze răniții de pe front, sau lunetistele sovietice din același război, precum și eroinele din munții noștri, dintre care în afară de Maria Plop, Elisabeta Rizea și Marina Chircă (toate făcînd parte din gruparea „Haiducii Muscelului” din Nucșoara) nu a mai fost pomenită niciuna. Am dat exemple în special din România fiindcă de aici cunosc cele mai mai multe cazuri. Or mai fi astăzi în țara noastră astfel de femei?     

Mă întorc la mitologie, acum, la mitologia greacă. Evident, mitologia înseamnă basm. În mitologia greacă, zeița înțelepciunii era Palas Atena (devenită la romani, Minerva). Elinii antici au avut o mare contribuție la dezvoltarea omenirii – și mă întreb, în condițiile acestea, cum au putut ei să o proclame ca zeița înțelepciunii pe o proastă (și nu numai proastă ci și arogantă, trufașă, ranchiunoasă, pizmoasă și răzbunătoare)? Cum puteți interpreta altfel (repet, este vorba de o legendă) faptul că zeița înțelepciunii, nervoasă pentru faptul că prințul Paris nu a ales-o pe ea ca fiind cea mai frumoasă dintre zeițe, ci a ales-o (într-un mod normal și obiectiv, consider eu) pe zeița Afrodita, zeița frumuseții (Venus, în varianta romană), a sprijinit un război care a ținut 10 ani și în urma căruia cetatea tracă Troia s-a prăbușit. Păi bine măi, fata lui Zeus, chiar așa? le vrei tu pe toate? Ce, tu ești Eba?

Din Grecia antică au străbătut în timp pînă astăzi multe nume feminine, dar dacă dăm la o parte zeițele și eroinele din legende, îmi amintesc doar de două care au existat cu adevărat, și anume Sappho (Safo), născută în insula Lesbos, cea mai renumită poetă a antichității dar și cea declarată ca prima lesbiană din lume, și Xantipa, soția lui Socrate, cea mai cicălitoare și mai enervantă femeie (se spune că atunci cînd Socrate a fost condamnat să se sinucidă, acesta a băut cucuta chiar cu plăcere, întrucît așa scăpa de cicălelile permanente ale nevestei).

Și din Roma antică, alături de zeițe și alte personaje mitice, istoria ne-a adus numele a foarte multe femei, de la unele impecabile, mame responsabile și demne de tot respectul, ca de pildă Cornelia, fiica lui Scipio Africanul și mama fraților Tiberius și Caius Gracchus, tribuni ai poporului în Senatul Romei (și care, așa cum se întîmplă des celor care luptă pentru interesele celor săraci, au terminat unul ucis, iar celălalt împins la sinucidere) la desfrînate de cea mai joasă speță ca de pildă Mesalina, soția împărartului Claudiu, dacă nu mă înșel, prima ninfomană consemnată de istorie (asta este o boală de care au suferit multe regine și împărătese).

Și ca să pun punct acestui capitol, voi trece Mediterana în Egipt, unde trebuie amintită regina Cleopatra (care nu era egipteancă ci macedoneancă, făcînd parte din dinastia ptolemeică, întemeiată de Ptolemeu I Soter, general al lui Alexandru Macedon). Folosind termeni blînzi, voi spune doar că aceasta avea mari carențe pe linie de moralitate. Primii ei doi soți au fost chiar frații ei, Ptolemeu al XIII-lea și Ptolemeu al XIV-lea, alături de care a domnit. Apoi, intrînd în conflict cu fratele și soțul ei coregent, îl atrage în pat pe Iulius Cezar, aflat pe acolo cu treabă, obținînd sprijinul acestuia. Din legătura lor, se naște Ptolemeu al XV-lea (numit și Cezarion). Apoi, Cezar moare și, rămasă fără sprijin, Cleopatra atrage în pat un alt celebru general roman, Marc Antoniu, pe care, în decursul timpului, îl face tată de trei ori (se susține de către unii că ar fi fost chiar căsătoriți). Moare și Marc Antoniu iar Cleopatra încercă din nou ce îi ieșise pînă atunci de două ori – vrea să îl atragă în pat pe dușmanul lui Marc Antoniu, Octavian (viitorul cel dintîi împărat al Romei). De data aceasta însă, nu îi mai iese și de aici i se trage moartea. Versiunea cea mai răspîndită este că s-a sinucis, punîndu-și la sîn un șarpe (viperă sau cobră), dar mai circulă și varianta că ar fi fost ucisă de Octavian, care a răspîndit zvonul sinuciderii reginei. Wikipedia (în măsura în care poți să ai încrederea în ea, fiindcă nu indică nici o sursă) mai include printre amanți pe Cneus Pompeius Magnus (dușmanul lui Cezar) și pe Irod cel Mare (regele Iudeei). După cum vedeți, printre atîția soți și amanți, nu găsim nici un om al muncii.

Aș vrea să mai vin în curînd cu o a treia parte, în care să mă refer la femeile din timpuri mult mai apropiate intrate în politică, cu lucrurile bune făcute de ele (trebuie să găsesc și așa ceva), dar și cu lucrurile rele (astea deja le știu).  

                                                                                                                    Dan Cristian IONESCU

1 Comment

  1. Jan Valjean

    Dle. Ionescu,sa nu uitam ce s-a intamplat cu dacii in timpul regelui Oroles,adica atunci cand intr-o batalie cu niste barbari navalitori,curajosii daci au rupt-o la fuga si au fost pedepsiti de rege sa ia locul femeilor in casa si-n cresterea copiilor iar femeile au mers ele la lupta si i-au alungat pe dusmani.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *


*