Remember

1972 – Scurtă aventură budapestană

  Ziua de 29 aprilie 1972 am petrecut-o, în cea mai mare parte (cred că 14 ore) în Budapesta. Cînd […]

 

Ziua de 29 aprilie 1972 am petrecut-o, în cea mai mare parte (cred că 14 ore) în Budapesta. Cînd mă înscrisesem în excursie, la agenție mi-au schimbat și niște lei în forinți (forintul era 0,60 lei), dar nu mai știu cîți. Pentru siguranță am luat cu mine și niște lei (nici cîți lei am luat nu mai țin minte)  întrucît un prieten, aromân după tată și ungur după mamă, îmi dăduse o adresă în Budapesta unde mi-a spus că se schimbă lei. De asemenea, auzind că șefii de magazine alimentare din Budapesta cumpără la negru coniac românesc, am luat și două sticle de ½ l. fiecare.

Am oprit cred că în jurul orei 10 la gara Nyugati (sper că am scris corect). Primul drum l-am făcut la adresa la care cică s-ar fi schimbat lei. Era foarte aproape, din gară am făcut dreapta, m-am indreptat spre Dunăre și înainte de fluviu am făcut stînga. Am ajuns la o clădire impunătoare și sobră, din care nu ieșea și în care nu intra nimeni. Sigur nu era casă de schimb – nu știu ce era, dar mie îmi părea că este securitatea maghiară. Cunoștințele mele în ungurește (igen, nem, eggy, keto, harom, nem tudom, nem szabad, nem lehet) erau prea rudimentare pentru a negocia ceva, astfel încît am renunțat.

M-am plimbat pe podul cu lanțuri, am coborît pe insula Margareta (Margit – sper că am scris corect și acum), care este superbă, și apoi am plecat să fac afaceri. Am încercat în vreo trei magazine, dar fără nici un succes. Aromânii sînt foarte buni oameni de afaceri, dar această genă mie îmi lipsește.

Obosit, m-am așezat pe o bordură și am deschis o sticlă de coniac (nici ce marcă am luat nu mai țin minte) privind strada, și era plăcut să privești. Tinerele unguroaice, foarte drăguțe, purtau niște fustițe nu numai cît se poate de scurte, dar și decupate în partea de jos, ca niște petale, lăsînd vederii cît mai mult din piele.

La ora potrivită m-am ridicat de pe bordură și m-am îndreptat spre stadion, spre Nepstadion. Era ziua meciului tur din calificările pentru Campionatul european de fotbal.  Ungurii aveau o echipă foarte bună, probabil ultima lor echipă foarte bună, asemănătoare celor din anii ’30 și ’50, cînd au jucat două finale de Campionat mondial: Albert (fotbalistul european al anului în 1967, care în acest meci însă mi se pare că nu a jucat), Bene, Fazekas, Kocsis, Szoke.

Pentru noi, a fost un mare succes, primul punct obținut în deplasare împotriva Ungariei în meciuri oficiale. S-a încheiat 1-1, golul nostru fiind înscris cu capul de ungurul Ludovic (Lajos) Sătmăreanu (Szatmari), fundașul Stelei, care, după cum spune legenda, la executarea unui corner, aflat în spatele apărătorilor maghiari, a strigat în ungurește: „Las-o la mine!”.

Spectatorii vecini și prieteni maghiari au fost foarte generoși cu noi, oferindu-ne sticle de băuturi, dar goale, pe care la aruncau pe capul nostru peste gardul de plasă care despărțea galeriile. Una m-a lovit și pe mine, în umăr. Pe vremea aceea nu existau peturi din plastic, ci sticle din … sticlă.

La sfîrșitul meciului cineva care mai fusese la Budapesta a propus să mergem și să ne manifestăm patriotismul în fața ambasadei noastre. Zis și făcut, cîteva mii de români am mărșăluit pînă la ambasadă unde însă, din motive probabil diplomatice, nu a ieșit nimeni să ne salute. Pe drum, din entuzianism, niște tineri români au răsturnat la întîmplare o mașină parcată pe stradă.

De la ambasadă ne-am împrăștiat fiecare încotro. Eu aveam o geantă de umăr luată în 1969 din Bulgaria care avea pe o parte un avion și reclama la TABSO (Transporturile aeriene bulgaro-sovietice) și în care avusesem singurul meu bagaj, inițial două sticle de coniac, avînd prudența, după meci, să întorc partea cu reclama spre mine.

La un moment dat, nici nu mai știu cum, sînt abordat de doi tineri în uniformă (poate milițieni în timpul liber sau poate militari în termen aflați în permisie, eventual chiar pentru meci). Era evident se pare că nu sînt ungur din moment ce m-au întrebat în engleză ce sînt. M-am gîndit că în contextul rezultatului de la fotbal nu este recomandabil să le spun că sînt român așa că reclama la TABSO nemaifiind vizibilă, le-am spus că sînt american. Au continuat cu întrebările  și ca să scap de ei, le-am spus că trebuie să mă întîlnesc cu prietenii cu care am venit. Unde? Privind în zare, văd colina Gellert pe care știam că este un hotel – așa că le spun că prietenii mei sînt cazați la hotelul Gellert. Foarte amabili, se oferă să mă conducă acolo.

Am mers cu un semi-metrou, care cînd era tramvai de suprafață, cînd era metrou și am intrat în holul unui hotel de mare lux.  Aici, la recepție, după o sticlă de coniac băută înainte de meci, am dat cel mai senzațional recital de americănească din viața mea, aflînd de la recepționer că prietenii mei nu s-au cazat aici.

Am plecat, dar nu singur ci flancat de tinerii mei prieteni în uniforme. Scopul meu era să ajung din nou la gară, se făcuse noapte. Localizasem direcția către destinație, nu mai știu ce explicație le-am dat, dar am pornit pe malul drept al Dunării, spre obiectiv. La un moment dat ne întîlnim cu o tînără absolut superbă (dacă era prostituată, atunci era una de lux) care își plimba cîinele, unul enorm (cred că era dog). Îngerii mei păzitori încep să ciripească cu ea în păsăreasca lor, după care tînăra intră în vorbă cu mine! Iată ce îți oferă cîteodată viața! șanse minunate în momente nepotrivite. Încep să cred că că tinerii vor de fapt să le vînd dolari, ceea ce eu nu aveam – dacă ar fi vrut lei, era altceva. Cum să ies din această situație? În primul rînd am fost nevoit să o dezamăgesc pe tînără, care a plecat să își plimbe cîinele singură, după care și-au luat rămas bun de le mine și proaspeții prieteni.

Am răsuflat ușurat! Eram chiar în fața Parlamerntului, care se întindea dincolo de Dunăre. Mă uit la ceas, și încremenesc! Ceasul meu de mînă Dogma placat cu aur (800 de lei!), pe care din seara plecării din București nu îl mai întorsesem, se oprise! Pornesc pe cheiul întunecat într-o cursă nebună, și ajung la gară cam cu 10 minute înainte de plecarea trenului.

Pe drumul de întoarcere, am dormit. Cînd am ajuns în București și am ieșit din compartiment, mi-am dat seama cît de mare fusese bucuria suporterilor noștri – a trebuit să fac slalom pe culoar printre bălțile de vomă.

Apoi, a venit returul de la București, încheiat 2-2. Am fost pe “23 august” și la acesta. Nu exista pe atunci regula ca în caz de egalitate, numărul golurilor marcate în deplasare să se dubleze, așa că a fost nevoie de un meci de baraj, la Belgrad. Nu aveam suficiente relații, așa că nu am reușit să ajung. Singurul pe care îl știu că a ajuns a fost colegul meu Mircea Trofin – dar el era fiul lui Virgil Trofin, la acel moment aflat încă pe cai mari.

La Belgrad, ungurii ne-au bătut cu 2-1 și s-a mai spulberat un vis. Dupa aceea însă, am început să ne luăm revanșa.

Este plăcut să ai amintiri, ai din ce trăi la bătrînețe.

                                                                                                          Dan Cristian IONESCU

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *


*