Colimator

50 de miliarde! Atât a cerut Israelul pentru evreii din Transnistria ca despăgubiri!

  Informația că Israelul a pretins de la statul român o despăgubire de 50 de miliarde de euro sau dolari […]

 

Informația că Israelul a pretins de la statul român o despăgubire de 50 de miliarde de euro sau dolari am întâlnit-o de mai multe ori la comentatori români ai fenomenului numit într-un mod atât de nepotrivit Holocaust, Holocaustul din Transnistria / din România. De fiecare dată nu i-am dat nicio importanță, nicio valoare, am considerat-o a fi o dovadă tristă că avem și printre români persoane dispuse să inventeze și să colporteze informații prostești, aberante, imposibil de luat în serios! A spune că în Transnistria s-a petrecut un genocid anti-evreiesc gândit și executat de români este deja o aberație de negândit, cu nimic dovedită ca probatoriu juridic sau istoric! Și totuși iată că sunt destui evrei – nu toți, nici măcar majoritatea, dar nici puțini, care să susțină această enormitate! La fel, de partea ceastălaltă, mi-am zis că se găsesc și printre români destui care să scornească și să colporteze cu toată convingerea că evreii au luat-o razna în halul acesta și pretind asemenea sumă pentru o cauză atât de îndoielnică! Nicicum dovedită! Minți de români, șocate de acuzația iresponsabilă de genocid, de holocaust! Măi, fraților, cum să formuleze un guvern o asemenea pretenție?!…

Și totuși am greșit! Eu am greșit! Autoritățile israeliene/evreiești au formulat această pretenție și au prezentat-o la cel mai înalt nivel: președintelui României. Iar dacă eu nu am dat crezare acestei informații, am o singură scuză: colportorii îmi erau necunoscuți ca persoane, nu -i știam ce le poate mintea și nu aveam nici un motiv să le dau crezare. Nici nu-mi era la îndemână să le cer „dovada”! Din ce sursă demnă de încredere provine informația?

De data aceasta sursa informației este dintre cele mai serioase: lucrarea Confruntări româno-evreiești a cunoscutului istoric CORVIN LUPU, recent apărută. Este una dintre cele mai convingătoare cercetări ale unui subiect pe care imensa majoritate a istoricilor profesioniști, academici, îl ocolesc din prudență lașă,jenantă, rușinoasă propriu zis! CORVIN LUPU și GHEORGHE BUZATU sunt numele a doi mari istorici care și-au pus la bătaie cariera și onorurile publice la care aveau dreptul, renunțând la beneficiile aduse deînregimentarea oportunistă și obedientă, pe care au refuzat-o din neputința dumnealor de a se rândui în tabăra mincinoșilor, a carieriștilor cu orice preț, inclusiv cu prețul dezonoarei! Cei doi fac onoare profesiunii de istoric, de cronicar al epocii istorice în care li s-a dat să trăiască! Ce fel de istoric poate fi numit cel care nu este capabil să lase mărturia sa despre lumea în care a trăit?! La ce-i folosește unui istoric să înțeleagă faptele și resorturile unor personaje istorice din epoci îndepărtate în timp, dacă nu se exersează comentând faptele și evenimentele la care sunt propriu zis părtași?!

Așadar, în lucrarea amintită, Confruntări româno-evreiești, apare în mai multe rânduri afirmația că statul israelit pretinde 50 de miliarde de dolari pentru evreii morți cu ocazia Holocaustului din Transnistria, y compris pogromul de la Iași din iunie 1941 și de la București, în ianuarie 1941. De data aceasta informația vine dintr-o sursă foarte serioasă, drept care m-am adresat sursei, dlui profesor Corvin Lupu, cerându-i detalii. Mi le-a oferit prin internet:

În primăvara anului 2003, după respingerea în Parlament a Ordonanței 31, l-am invitat pe dl. prof. Gh. Buzatu, vicepreședinte în funcție al Senatului României, să țină o conferință studenților din facultatea pe care o conduceam despre Ion Antonescu și epoca sa. Cu acel prilej, a stat două zile la Sibiu și, printre altele, mi-a vorbit despre vizita lui Iliescu la Tel Aviv, care a avut loc în 2001 sau 2002 (nu mai rețin exact). Cu acel prilej, autoritățile israeliene au ridicat această problemă a unei despăgubiri în jur de 50 de miliarde de euro pentru vina de holocaust. Ion Iliescu a declarat că România nu are pe moment banii aceștia, dar, în viitor, va putea să plătească în jur de 10 miliarde. Buzatu era contrariat de faptul că Iliescu nu a negat acuzațiile care s-au adus României și a acceptat să discute problema unor despăgubiri, protestând doar asupra dimensiunii acestora. După Iliescu, a vizitat Israelul și Adrian Năstase (…)

                                                                                                                 Cu bine,

                                                                                                                   C.L.

P.S. Nu l-am citat pe profesorul Buzatu pentru că nu i-am cerut niciodată voie să-i folosesc numele în acest caz, așa cum v-am cerut dumneavoastră această permisiune, în 2005. De aceea vă rog să nu îl menționați pe Gh. Buzatu. 

În altă ordine de idei, eu am informații potrivit cărora, în secret, România a plătit unele sume mari de bani cu titlu de despăgubiri pentru urmașii presupusului holocaust, „gogorița dibaolică”, despre care a scris interesant col. SRI (rtg) Vasile Zărnescu.”

I-am răspuns prof Corvin Lupu că-mi asum răspunderea citării lui Gheorghe Buzatu, ceea ce și fac acum, pentru a putea comenta informația.

Mai înainte de orice, în speranța că rândurile de față ajung și la cunoștința dlui Ion Iliescu, îi cer domniei sale să spună ce părere are despre afirmația lui Gheorghe Buzatu, cel mai important istoric român de după 1990. Și mai mult chiar, domnul Iliescu ne este dator cu tot ce știe pe acest subiect, al pretențiilor Israelului: despre ce sumă este vorba, cum a fost stabilită, cine a acceptat plata acestor despăgubiri, cine a semnat, cu ce împuternicire, ce plăți s-au făcut până acum etc? Nu uităm atitudinea avută inițial de dl Iliescu față de acuzațiile de holocaust în România, atitudine corectă, care n-a găsit un sprijin, cel cuvenit, din partea clasei politice, din partea colegilor de partid!

Pe acest subiect am primit în urmă cu un an-doi, două informații din surse mai puțin înalte, dar mai credibile pentru mine. Mai întâi este vorba de un cetățean israelian care vine des în România, cu oarecari însărcinări discrete. Mi-a dat asigurări că statul israelian nu ar fi primit nicio sumă de bani ca despăgubire pentru evreii morți în „holocaustul din România”! Ba chiar mi-a mărturisit că bunicul său, strămutat în Transnistria în anii aceia (1941-44), i-a povestit cum a fost și că nu poate fi vorba de un holocaust în Transnistria, în România deci. Mi-a vorbit și de o declarație recentă a lui „Bibi” Netanaiahu foarte măgulitoare la adresa românilor, cum s-au purtat cu evreii în timpul „holocaustului”!

Altă părere, de la un român al cărui destin l-a obligat să fie informat asupra subiectului „confruntări româno-israliene”. Zice domnia sa că plata despăgubirilor pretinse de Israel se face, dar nu direct, prin plăți înregistrate în acte ca atare, ci sub forma unor contracte comerciale, prin care România face achiziții supraevaluate din Israel, costurile adăugate la prețul real fiind contabilizate în contul acelor vestitedespăgubiri pentru cei 400.000 de evrei uciși „fără acte” de români. Morți imaginari, fără acte doveditoare, fără acte de identitate, fără proba probelor: cadavrele victimelor!…

Dar asta este o altă problemă. În materie de holocaust actele nu au nicio valoare, atunci când ele există. Cazul Auschwitz. Iar atunci când ele nu există, poți inventa câte victime poftești! Cazul Transnistriei. Libertate totală să inventezi!

Așadar, cine ne poate răspunde la întrebarea, la întrebările legate de informația privitoare la pretențiile Israelului, ale comunității evreiești, privitoare la „victimele holocaustului din Transnistria”, subiect tabu în viața noastră publică.

                                                                                                                                  Ion COJA

                                                                                                                                 06.06.2018

Nota redacției: Noi tragem semnale de alarmă de la instalarea alogenului Klaus Werner Iohannis ca vătaf fanariot peste colonie! Citiți ca să vă convingeți:

Domnule Iohannis, de ce vreți să băgați holocaustul pe gâtul românilor?

Domnule Iohannis, de ce vreți să băgați holocaustul pe gâtul românilor? (II)

Adevărul despre vizita lui Iohannis în SUA

HoloKLAUSUL lui Iohannis!

De ce poartă politicienii români kipa, sunt evrei religioși?

Sioniștii pregătesc recolonizarea!

Domnule Iohannis, ce faceți cu holocaustul pe care vreți să-l băgați pe gâtul românilor? Germania și-a asumat pogromul de la Iași!

Domnule Iohannis, ce faceți cu holocaustul pe care vreți să-l băgați pe gâtul românilor? Germania și-a asumat pogromul de la Iași! (II)

 

 

 

 

2 Comments

  1. Anunt in periodicul evreiesc „Realitatea Evreaisca” de acum 15 ani:
    „ANUNŢ IMPORTANT PENTRU
    SUPRAVIEŢUITORII HOLOCAUSTULUI
    ŞI MOŞTENITORII LOR

    TERMENUL LIMITĂ PENTRU CERERILE DE DESPĂGUBIRE
    A FOST PRELUNGIT PÂNĂ LA 31 DECEMBRIE 2003
    Dacă sunteţi supravieţuitor al Holocaustului sau moştenitorul unei victime a Holocaustului, aţi putea avea dreptul legitim de revendicare a unei asigurări neachitate de viaţă.
    Organizatorul este Comisia Internaţională privind revendicările asigurărilor din perioada Holocaustului (ICHEIC), care include:
    Y REPREZENTANŢI AI REGLEMENTĂILOR DE ASIGURĂRI DIN S.U.A.;
    Y CINCI COMPANII DE ASIGURĂRI [EVREIEŞTI] EUROPENE
    ŞI SUBORDONATELE LOR;
    Y STATUL ISRAEL;
    Y ORGANIZAŢII MONDIALE EVREIEŞTI;
    Y ORGANIZAŢII ALE SUPRAVIEŢUITORILOR HOLOCAUSTULUI.
    Deja au fost publicate/identificate 470.000 de nume.
    Persoanele al căror nume nu apare pe listele publicate nu trebuie să renunţe la completarea unei cereri de revendicare pentru că numele lor nu apar.
    Puteţi primi plăţile dacă depuneţi cererea înainte de 31 decembrie 2003. Procesul de rezolvare a revendicărilor este un serviciu gratuit (www.icheis.org)“ .(în prezent site-ul este http://wjro.org.il/)

    ********

    Realitatea Evreiască nr. 197-198/2003, adresată evreilor români. La numărul de înscrişi pe liste (pretenţiile a 500.000 de evrei), şi luând ca bază de calcul valoarea minimă a unei asigurări, 10.000 de dolari (şi nu 50.000, cât s-a pronunţat în Kneset) se ajunge la „despăgubirea“ minimă de 5 miliarde de dolari, ce ar trebui plătită de cetăţenii români prin creşterea taxelor şi a impozitelor.

    P.S.: Am pulicat aceasta informatie din 2006 In „Politica filo-Sionista a Romaniei” (pe care i-am daruit-o si domnului profesor Ion Coja. Si eu ma mai consultam cu dl. profesor Gh. Buzatu, in incercarea de a stabili ce este adevarat. Era foarte adevarat. Tesu Solomovici (care nu suporta sa vada cartile mele la targurile de carte, obtinand de la Vlad Epstein sa fie inlaturate din targul Gaudeamus) pretinde ca Romania nu plateste nimic. Sa nu fie tot el misteriorul israelian cu care vorbeste dl profesor Coja.
    In urmatoarea postare/comentariu va arat cronologia acestor revendicari, asa cum am plublicat-o tot in „Politica filo-Sionista”, la capitolul Afacerea. M-am consultat, in general, si cu dl. colonel Zarnescu, care aduce in plus o informatie foarte interesanta, dar greu de dovedit, venind din zona serviciilor, probabil.

  2. Cronologia problemei, asa cum am prezentat-o in „Politica filo-Sionista””
    „1. În 1990, Rabinul Şef din România, Moses Rosen acuza România de vina uciderii a 400.000 de evrei „în Holocaust“ şi monta în acest sens mai multe plăci comemorative din piatră neagră în zidul Templului Coral din Bucureşti.
    2. Organizaţia evreiască Abraham G. Duker & Irving Dwark publica un studiu privind valoarea averilor evreieşti confiscate în timpul Holocaustului. România se află pe locul doi (după Polonia) cu o daună de 1,4 miliarde de dolari, urmată de Germania cu 964 milioane de dolari.
    3. În iunie 1991, în KNESET (parlamentul israelian), s-a propus să se ceară României câte 50.000 de dolari despăgubiri pentru fiecare din cei 400.000 de „evrei omorâţi“ de către România. „Din acel moment – arăta Pt. Ţurlea – o întreagă campanie s-a dus pentru a implanta în conştiinţa lumii, şi a românilor, ideea participării la Holocaust“.
    50.000 dolari x 400.000 = 20 miliarde de dolari de la România; de la Germania postbelică au obţinut un total de 61 miliarde de dolari.

    4. New York Times publica declaraţia lui Moses Rosen la 1 iulie 1991: „Numărul morţilor a ajuns la 400.000, despre care noi nu am putut vorbi până acum decât în străinătate sau aici numai între noi. Ei au pierit şi nouă ni s-a interzis să-i putem plânge“.
    5. «MEMORANDUMUL INTERN» nr.A5406 din 26.06.1995 al Ministerului de Externe, când ministru era Meleşcanu, cel cu puternice legături evreieşti (de la Andra Râşnoveanu la Adrian Costea), cu referire la întâlnirile dintre diplomaţii români şi oficiali ai statului Israel:
    „La ultima reuniune (de la Madrid) s-a constituit ORGANIZAŢIA MONDIALĂ A EVREILOR PENTRU RESTITUIREA AVERILOR. Din această organizaţie fac parte: reprezentanţi ai Congresului Mondial Evreiesc, ai Agenţiei Evreieşti pentru Israel, ai Organizaţiei Claims Conference (ce s-a ocupat de problema despăgubirilor plătite de Germania evreilor), ai organizaţiilor reprezentative ale evreilor originari din fiecare ţară a fostului bloc comunist. Obiectivele principale ale acestei organizaţii sunt: identificarea averilor şi întocmirea dosarelor respective; exercitarea de influenţe şi presiuni din exterior, pentru ca parlamentele statelor vizate să adopte cadrul legislativ necesar recuperării averilor de către toţi evreii, indiferent dacă trăiesc sau nu în ţările respective, ori dacă mai sunt sau nu cetăţeni ai statului respectiv… În 1992 s-a constituit în Israel, sub lozinca «timpul acţiunii a sosit», Comitetul de iniţiativă al organizaţiei Uniunea Evreilor din România, care are ca obiectiv «recuperarea drepturilor şi bunurilor evreilor originari din România, dobândite ilegal şi confiscate abuziv de autorităţile româneşti de la instalarea guvernului Goga-Cuza până în prezent». Se publică numeroase materiale de prezentare a problemei, iar în Israel au apărut birouri de avocatură care se ocupă de strângerea de documente pentru a fi folosite ca probe, inclusiv în Justiţie, pentru recuperarea averilor din România. Avocatul Paul Feher are un astfel de birou în funcţiune în Israel şi a mai înfiinţat asemenea birouri de avocatură la Paris, Bonn şi Budapesta, dar are intenţia să deschidă unul şi la Bucureşti. Se estimează că vor fi cca 50.000-80.000 de cazuri… Este vorba de o acţiune de amploare, care se desfăşoară la scară mondială; s-a creat un mecanism care dispune de mijloacele necesare (organizatoric, financiar, presă ş.a.) şi este sprijinit în modul cel mai evident de SUA şi de cercurile influente. În aceste condiţii, statele avute în vedere nu vor putea rezista multă vreme presiunilor de tot felul la care vor fi supuse şi vor trebui să dea urmare cererilor“
    Dumitru Ceauşu
    Direcţia Juridică şi a Tratatelor – MAE

    Norma de „proprietate confiscată/evreu ucis“ a revendicărilor evreieşti era, în general, tot de 50.000 de dolari, astfel că pentru acest caz suma revendicată României este de 2,5-4 miliarde de dolari.
    10 august 1995, secretarul de stat al ministerului de Externe îl primeşte pe Avshalom Meghidon, ambasadorul Israelului la Bucureşti. Acesta prezintă dimensiunea revendicărilor evreilor din Israel asupra României: 400 de mii de proprietăţi imobiliare(?), sintetizată în nota «Problema bunurilor evreieşti din România» vizată de directorul g-ral Mircea Geoană şi adresată ministrului de Externe.
    9 septembrie 1995. Guvernul român, semnează în secret un Acord privind „restituirile evreieşti“ şi eventualele despăgubiri. Semnarea a avut loc în biroul secretarului general al guvernului, Viorel Hrebenciuc, care a şi semnat documentul. De partea evreiască au semnat următorii: Naftali Levy, vicepreşedintele Organizaţiei Mondiale Evreieşti de Recuperare a Proprietăţilor; Moshe Nativ, director g-ral al Agenţiei Sochnut şi Nicolae Cajal, preşedintele Federaţiei Comunităţilor Evreieşti din România. [Deconspirarea apare la 11 septembrie când, cu ocazia întrunirii CEFTA de la Brno, în prezenţa premierului român Nicolae Văcăroiu, „Organizaţia Mondială de recuperare a Proprietăţilor Evreieşti“ a declarat că intenţionează să folosească modelul românesc şi în alte ţări, Polonia şi Ungaria. A se vedea amănunte în ziarul Ziua din 14.09.1995.]
    Indiferent de conţinutul Acordului Hrebenciuc-Levy, sau de eventualele promisiuni făcute vreodată de Ion Iliescu evreilor, în 2004, Nati Meir, omul Mossad-ului şi consilier al lui Vadim Tudor, afirma pentru evreii de la Templul Coral, că Ion Iliescu şi PSD şi-au încălcat promisiunile: „De ce să-i iertăm pe Iliescu şi partidul său pentru poziţiile lor antisemite şi pentru promisiunile pe care le-au încălcat?“
    6. 1996, preşedintele României, Ion Iliescu, aflat în SUA, însoţit de ambasadorul evreu al SUA în România, Alfred Moses, vizitează sediul B’nai B’rith şi Muzeul Holocaustului (înfiinţat de B’nai B’rith), în care România este acuzată de Holocaust, şi discută cu Comitetul Evreiesc American punându-i-se în faţă soluţionarea revendicărilor evreilor din Israel.
    7. martie 1998, premierul Radu Vasile a primit o delegaţie a B’nai B’rith, condusă de preşedintele acesteia, Tommy Baer Percy. S-a stabilit participarea B’nai B’rith prin Muzeul Holocaustului din Washington în Arhivele Naţionale pentru a fi documentată vinovăţia României. Baer Percy a mai insistat pentru „chestiunea restituirii proprietăţilor evreieşti“.
    8. în 2001, cu ocazia vizitei oficiale în SUA, premierul român Năstase, aflându-se la Muzeul Holocaustului, s-a angajat în faţa B’nai B’rith că va dărâma statuile mareşalului Antonescu şi va impune românilor recunoaşterea Holocaustului, ceea ce a şi făcut prin Ordonanţă de Urgenţă: „Contestarea sau negarea în public a Holocaustului ori a efectelor acestuia se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 5 ani şi interzicerea unor drepturi.“ (O.U.G. 31/2002, art.5). Ministrul Culturii de atunci, Răzvan Teodorescu, în contextul acestei Ordonanţe declara că: Concluzia guvernului este ca în România nu a avut loc un holocaust, dar România, prin guvernarea Antonescu şi acţiunile sale… a participat la holocaust… România trebuie să suporte consecinţele participării la Holocaust, trebuie să răspundă pentru faptele sale!“.

    Precedentul elveţian. În 1995, la 50 de ani după război, Congresul Mondial Evreiesc denunţa ceea ce numea „colaborarea secretă dintre nazişti şi marile bănci din Elveţia“, unde ar fi fost adăpostite fără urmă „averile colosale confiscate de cel de-al treilea Reich (Germania nazistă) de la evreii prigoniţi din întreaga Europă“.
    Iniţiatorii acestei acţiuni de „recuperare“, puternic sprijiniţi de propriul lobby politic american din New York şi Washington, asistaţi de o armată de avocaţi, au reuşit să târască băncile elveţiene într-un imens scandal internaţional, acestea fiind acuzate de jaf. Elveţia a oscilat luni în şir între tăcere, explicaţii (privind lipsa probelor că naziştii ar fi adus aurul în Elveţia) şi chiar atitudini ofensive. În decembrie 1996, preşedintele Elveţiei, Jean Pascal Delmuraz, califica pretenţia evreilor de constituire a unui „fond de compensare“ din rezervele băncilor elveţiene, drept „o încercare de extorcare prin şantaj“.
    Numai că Delmuraz se afla la sfârşit de mandat ca preşedinte al Elveţiei, iar evreii îşi investeau speranţele într-un alt viitor preşedinte al Elveţiei, având timp să aştepte perseverând în tot acest timp în pretenţii. În 1997, preşedinte al Elveţiei devine Arnold Koller, al cărui guvern anunţa la 5 martie, în plenul unei sesiuni parlamentare, că îşi va reevalua rezervele de aur pentru a crea un „Fond Elveţian pentru Solidaritate“ de 4,7 miliarde de dolari „pentru ajutorarea victimelor Holocaustului“, iar Banca Naţională a Elveţiei dona la rândul ei 70 de milioane de dolari unei „fundaţii pentru spijinirea supravieţuitorilor Holocaustului“.
    Neputând fi documentate pretenţiile evreilor, această sumă nu a fost declarată ca reprezentând „averile evreieşti confiscate“ de nemţi, dar, trâmbiţând victoria, International Herald Tribune a observat strania „coincidenţă“ între suma avansată de guvernul elveţian şi suma globală revendicată de Congresul Mondial Evreiesc. În timp ce presa titra că „Elveţia îşi face mea culpa!“, populaţia elveţiană trăia puternice sentimente de antisemitism. Tinerii considerau incert rolul Elveţiei în cel de-al doilea război mondial, punând sub semnul întrebării «colaboraţionismul» acesteia, iar bătrânii au văzut în această acţiune o slăbiciune a guvernanţilor, presaţi de o „conspiraţie iudaică“.
    Acest puternic curent „antisemit“ născut peste noapte, era susţinut politic de politicieni precum Christoph Blocher, liderul principalului partid de dreapta, care declama că, „Consiliul Federal şi-a pierdut capul cu totul… Jidanii se gândesc numai la bani, dar sunt în joc valori publice, nicidecum nişte bani oarecare“.”
    Urmatorul capitol a fost „Romania la rand”. Autoritatile tin n mare secret asupra acestei probleme

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *


*