Observator

Sfidările lui Iohannis (I)

      „Radiografia” faptelor primului om în stat, concepută prin prisma conţinutului cărţilor sale „Pas cu pas” (I) şi „Primul […]

 

   

„Radiografia” faptelor primului om în stat, concepută prin prisma conţinutului cărţilor sale „Pas cu pas” (I) şi „Primul pas” (II), conduce la concluzia că, dincolo de discrepanţa dintre vorbe şi fapte, avem de-a face cu un preşedinte cu porniri anticonstituţionale şi antidemocratice. Ca să elimin din start eventuala suspiciune nefondată a cârcotaşilor, avizi să mă acuze de partizanat şi tendenţiozitate pentru aest text imparţial, menţionez că nu sunt membru de partid şi nici controlat de vreun serviciu secret.

 

 

 

                                   Propagandist al noii ordini

 

Aruncaţi privirea printre popoare, fiţi cu băgare de seamă şi înspăimântaţi-vă, căci se săvârşeşte în vremea voastră un lucru pe care nu l-aţi crede, dacă vi l-ar povesti cineva”  (Sfântul Prooroc Avacum).

 

După ce România avea să fie atacată şi ocupată în mod şiret în 1989, printr-un terorism care a lăsat în urmă 1104 morţi şi multă suferinţă naţională, nu ne-am imaginat că noii stăpâni, în anii 2004 şi 2007, vor fi atât de cinici încât, cu surle şi tobe festive, ne vor face să le primim sclavia cu atâta … bucurie! Noua lor cucerire, România, ajungea astfel o simplă rotiţă, în angrenajul general, prin care aceştia şi-au manifestat, plenar, interesele strategice ale marilor concerne multinaţionale care, susţinând din umbră promisiunea electorală a necesităţii schimbării, ca pe o condiţie a prosperităţii, i-au transformat pe atâţia lideri mondiali, inclusiv pe cei 4 preşedinţi postdecembrişti ai României, fără a-l exclude chiar şi pe preşedintele Obama (care s-a folosit în campania electorală de sloganul „Schimbare”), în marionete ale marilor proiecte care stau la baza implementării Noii Ordini Mondiale!

Bineînţeles că mulţimile, amăgite fiind de Presa aliniată noilor directive trasate de slugile statului fundamentalist secular Occidental, post-iluminist, nu au înţeles capcana pe care fidelii schimbării le-au întins-o şi, crezând că interesele lor vor fi reprezentate spre mirajul unui alt stil de viaţă mai bun, au fost puse în situaţia de a vedea cum sunt conduse injust de persoane ele însele manevrate, executante de ordine, supuse unui imperialism planetar prin care se urmăreşte de fapt îndobitocirea şi distrugerea omului, controlul total şi puterea globală pentru a submina şi distruge naţiuni, culturi, familii, religii, tradiţii populare etc. De la această linie de demarcaţie, impusă, nu avea cum să se abată nici preşedintele Iohannis (mai ales prin natura conexiunilor sale cu structurile diabolice ale Masoneriei) care, pricepând sau fiind „ajutat” să înţeleagă cum „bate vântul noii ordini” dinspre Washington, cu al său vârf de lance numit U.E., s-a raliat rapid pe poziţia electorală a lozincii schimbării, însă desigur nu a uitat cine îi sunt stăpânii şi a plecat în S.U.A. Imediat după câştigarea alegerilor, chiar înainte să-şi ia oficial în primire mandatul, iar relaţia pro-U.E. şi-a exprimat-o din start: „Preşedinţia va avea şi ea un aport… pentru a căpăta un profil mai vizibil în cadrul U.E.” (II, pg.201). Desigur, nu a uitat nici de mâna forte a U.E., Germania, ţara care i-a răsplătit din plin serviciile de adâncă loialitate, nu numai decorându-l cu înalte distincţii, ci şi trimiţându-i ca susţinător „camuflat” în campania prezidenţială pe ministrul Interne al landului Bavaria… Cu toate acestea, probabil crezând că suntem nişte naivi, preşedintele Iohannis afirmă: „Germania nu se amestecă în politica de la noi, nici măcar cu sfaturi”(I, pg.35)! Dacă ar fi să-i dăm crezare, despre un aşa-zis neamestec al Germaniei în problemele României, cum s-ar înţelege oare faptul că, în întâlnirea lui cu cancelarul A. Merkel, acesta a pus „un accent aparte… pe restaurarea bisericilor fortificate” (I, pg.36) ale etnicilor germani din România, iar pe C. Begner (secretar de stat în Ministerul de Interne) îl consideră ca fiind „un lider foarte implicat (…) a fost partenerul drect al F.D.G.R. în relaţia cu Germania” (I, pg.36)? Ce să mai zicem, însă, pentru ce o mai fost distins, oare, acest loial promotor al inereselor germane în România? În orice caz, cunoscătorii ştiu –dincolo de impunerile politice ale Berlinului faţă de Bucureşti – cât de grosolan a fost amestecul mai multor ambasade în firava noastră „democraţie”! Şi, pentru a ilustra acceasta, aş vrea să reamintesc nu numai faptul că Occidentul este cel care i-a corupt pe corupţii noştri din politică, urcându-i în funcţii, ci şi ingerinţele inadmisibile pe care le-a făcut faţă de un stat pretins suveran: „Amestecul ambsadorilor S.U.A. şi Marii Britanii în dreptul suveran al Parlamentului de a legifera (…) Liderii partidelor parlamentare au acceptat o umilinţă care nu s-a petrecut nici pe vremea lui Carol al II-lea… şi anume au semnat un angajament că o anumită lege se va vota în Parlament într-un anumit fel, că aşa vrea un anumit partener (…) astfel de ingerinţe reprezintă o gravă încălcare a Convenţiei de la Viena, din 1961, cu privire la relaţiile diplomatice (…) într-un parteneriat real există respect şi reciprocitate de atitudine… Pe aceste meleaguri, amintirea komisarilor sovietici care controlau ministerele şi serviciile secrete este încă vie” (O. Ştireanu, ziarul „Azi”).

Cu alte cuvinte, nu preşedintele Iohannis poate să facă şi să dreagă, așa cum a lăsat amăgitor impresia unor mase pe care le-a aţâţat, spre dezlănţuire, ci doar capacitatea lui de a transpune în practică ceea ce îi va dicta puterea din spatele marilor puteri! Este doar un simplu executant, cu iz de reformator, care îşi asumă în nume propriu paradigma propulsării omului de tip nou într-o altfel de ordine, cu inşi „reeducaţi” soft pentru a fi lipsiţi de individualitate valorică, depersonalizaţi, nonconformişti, emancipaţi, diferiţi, anarhici… Vorbim deci de facilitatea apariţiei pe scena istoriei a unui alt fel de om, deschis la nou, care să răspundă idealurilor unui altfel de preşedinte…

 

                       Teorii electorale atipice, confuze şi ilegale

 

„Nimeni nu este mai presus de lege” (art. 16, 2 din Constituţie)

 „Cred că s-a ajuns la o fază critică a războiului dintre marile grupuri de interese care îşi dispută România” (procuror A. Lele).

 

Scoaterea în faţă a lui Iohannis, pentru a candida la Preşedinţia României, s-a făcut într-un mod pe cât de rapid, pe atât de enigmatic şi surpinzător! Nu se ştie exact ce raţiuni au stat în spatele deciziei liderului liberal C. Antonescu să îl primească în P.N.L. şi să îl propulseze chiar la vârf, în ciuda membrilor mai vechi ai partidului, dar cert este că – în cele din urmă – Iohannis avea să l detroneze de la conducere chiar pe binefăcătorul său şi, după o impardonabilă tergiversare a Î.C.C.J. într-un dosar în care actualul preşedinte era acuzat de incompatibilitate, acesta a devenit candidatul la cea mai înaltă funcţie din stat din partea A.C.L. (o alianţă şifonată în ochii electoratului datorită implicării multor lideri din P.D.L. şi P.N.L. în infracţiuni concretizate în dosare penale)! Cu astfel de oameni compromişi „în spate”, care au contribuit din plin la dezastrul României în vremea lui Băsescu (şi acesta l-a sprijint indirect pe Iohannis), Iohannis s-a „trezit” peste noapte în ipostaza unui personaj gen „Albă ca zăpada”, împins într-o campanie electorală atât de nepregătit încât până şi „strategul” său, C. Antonescu, l-a privit cu rezerve pe motivul că „nu aş fi avut un program sau că nu l-aş fi convins să mă voteze” (II, pg.105)! Şi astfel, cu toate că  a pierdut lamentabil primul tur de scutin, dar câştigându-l pe al doilea (şi) cu sprijinul românilor din Diaspora, Iohannis a ajuns la conducerea României (şi) în baza unor declaraţii de intenţii programatice aflate în flagrantă contradicţie cu fişa noului său post şi a legilor ţării!

Astfel, dacă promisiunea „ciudată” că va promova „o altă direcţie, un alt model de viaţă şi un alt fel de politică” (II, pg.12) a fost înţeleasă sub aspectul unui altfel de preşedinte decât dezamăgitorul său predecesor, prin restul de idei „vizionare” a proclamat instaurarea în România a unei paradigme politice care să vizeze schimbarea din temelii a clasei politice, ceea ce se constituie într-un atac pe faţă la temelia Statului de drept şi a legilor adiacente în vigoare! Sigur, această sfidare de nepermis a lui Iohannis faţă de modul în care se face politică în România vine în dorinţa poporului de înnoire a clasei politice, dar repetatele lui declaraţii anarhice nesocotesc faptul că astfel de schimbări politice se fac prin vot, nu prin forţă şi ameninţare cu forţa, nici prin ingerinţe inter-instituţionale menite să satisfacă aberaţiile anticonstituţionale venite de la un înalt demnitar „împins de la spate” propagandistic de  forţe politice (sic!) externe şi de unii indivizi de pe la noi „certaţi” cu tot ceea ce înseamnă lege!

Şi acum, pas cu pas, să urmărim împreună „firul” logicii prezidenţiale pe baza căruia mi-am încropit argumentaţia de mai sus… „Proiectul pentru ţară” (II, pg.12) al candidatului prezidenţial Iohannis, conceput electoral pentru o „Românie corectă” (I, pg.159) şi „prosperă” (II, pg.45), stă mărturie – cu toate că „statul român este un stat normal, care funcţionează după acelaşi principiu ca toate celelalte democraţii” (II, pg.101), însă pasibil de un „regres al democraţiei” (II, pg.132) doar dacă… ar fi câştigat Ponta – pentru modul halucinant cum acesta a emis public unele afirmaţii radicale care zdruncină efectiv cadrul constituţional: „ne batem cu întregul sistem, pentru că noi credem că întreaga construcţie a partidului – stat P.S.D. şi a sateliţilor lui nu i se potriveşte României” (I, pg. 159); „nu cu persoana lui Victor Ponta îmi propun să mă lupt, ci cu un sistem pe care el îl reprezintă” (II, pg.39); P.S.D. are „nevoie de reformă” (II, pg.146) şi „va fi obligat să o facă” (II, pg.47), iar la două zile (!) după câştigarea alegerilor prezidenţiale – chiar în faţa „colegilor” săi din P.N.L. (II, pg.203) – Iohannis susţinea: „vrem să preluăm puterea, pentru că numai aşa putem realiza o schimbare profundă a clasei politice” (II, pg.203; I, pg.66)… pentru a spune „un NU ferm vechiului mod de a face politică” (II, pg.254) şi a realiza o „reformă din interiorul partidelor politice” (II, pg.254) care să conducă la „reconstrucţia instituţiilor” (II, pg.242)! Oare în baza căror legi, stimaţi cititori, se pot încadra astfel de deziderate ale preşedintelui nou ales? Să fie oare aceasta explicaţia pentru care, cum spunea C. Antonescu la un post TV, acţiunea anticorupţie nu are ca scop pedesirea infractorilor, ci înlocuirea clasei politice cu „un regim prezidenţial” în care puterea va trece din mâinile partidelor politice (Parlament, Guvern) în mâinile Parchetelor şi serviciilor secrete „la acoperire”? Ce ar putea să însemne „faptele” (I, pg.5) acestea, dacă nu o încălcare a Constituţiei şi a asigurărilor personale că va fi un preşedinte „mediator şi integrator” (I, pg.160), care garantează „statul de drept şi… independenţa Justiţiei” (I, pg.60)! Cum de a ajuns Iohannis să conteste moral litera şi spiritul Constituţiei, având „în spate” şi un staff compus din unii politicieni aşi în materie de corupţie, este o problemă pe care reprezentanţii C.C.R. cu siguranţă nu ar putea să o explice studenţilor de la Drept – ştiindu-se că pluralismul politic este o valoare supremă (art.1, alin.3), garantată de democraţia constituţională (art.8, 1), activă conform legii, protejată în faţa acţiunilor neconstituţionale (art.40, 2) şi intrată în sfera de atribuţii a Parlementului (art.73, 3b) – fără a le stârni zâmbete de ironie!

Pur şi simplu, imaginaţia „reformatorului” unei noi moralităţi şi a schimbării clasei politice, Iohannis, a luat-o cu mult înaintea realităţii cadrului legislativ existent şi, cu un „meşteşug” rar întâlnit, ne-a vorbit în campania prezidenţială despre „domnia legii” (I, pg.177) fiind înconjurat, printre „miile de activişti din ACL” (II, pg.14), de o alianţă politică încropită „la plesneală”, „într-o oră” (I, pg.145), reprezentată de „colegii din PNL” (II, pg.203) şi, atenţie, de un P.D.L. care ne-a distrus ţara sub „bagheta” lui Băsescu (auziţi, stimaţi cititori, ce ne spune Iohannis despre „extraordinara” ACL: „Alături de mine se aflau toţi… personalităţi puternice care au lăsat ceva în urmăOmul de bază – adică cel ce s-a ocupat şi de campania dubios finanţată a preşedintelui Băsescu – n.a. – a fost dl. Vasile Blaga, care a acceptat să fie şef de campanie electorală” – I pg.151/158). Ce să mai zicem, oameni buni, aşa „a luat naştere o echipă mare” (II, pg.25)! Consider însă că, despre oamenii „de încredere” din campania prezidenţială a lui Iohannis merită să scriu, separat, în subcapitolul următor…

 

              „Incoruptibilii” sponsori ai campaniei lui Iohannis

 

Dacă aceştia au folosit bani necuraţi pentru a-i câştiga victoria în alegerea lui Traian Băsescu, au devenit ei cinstiţi şi curaţi în campania pentru alegerea actualului preşedinte?” (academician A. Buzura)

 

„Incoruptibilul” Iohannis, ţanţoş cum îl ştim, a ajuns la concluzia că „România a funcţionat foarte prost la vârf” (II, pg.173) deoarece, în cazuistica dosarului Microsoft”, „DNA cere începerea urmăririi penale pentru 9 foşti miniştri” (II, pg.172)! Ceea ce „uită” însă să ne spună mister president este nu numai faptul că din „schemă” lipseşte fostul preşedinte Băsescu (pe care îl protejează întrucât mai are nevoie de sprijinul acestuia în aplicarea măsurilor de austeritate impuse de Merkel şi P.P.E), incriminat de altfel în denunţuri ca „beneficiar” a 9 milioane €, ci şi aceea că şeful campaniei prezidenţiale, V. Blaga, adică cel căruia îi aduce „mulţumiri în mod special” (I, pg.151) pentru „combinaţia… benefică” (II, pg.70) în care „ne-am implicat şi eu, şi Vasile Blaga” (II, pg.25), este „deconspirat” de Presă atât ca deţinător a trei sferturi din mita în dosarul Microsoft (iar D. Cocoş susţine că muşteriul i-a cerut 3 milioane $, pe care i-a împărţit cu Videanu, pentru campania preidenţială din 2009), cât şi luarea şpăgii de 300.000 € în dosarul Eads, în 2006, pe când semna, ca ministru de Interne, contractul pentru aşa-zisa securizare a frontierelor (banii i-ar fi împărţit cu Băsescu)! Ca urmare a „greutăţii” celor două dosare, care vizează personaje d prim-rang în materie de dedesubturi, nu mă mir acum c preşedintele Iohannis tace chitic şi nu încurajează Justţia să-şi facă datoria până la capăt! Dar dacă Iohannis ar apărea să zicem pe un post TV, anunţându-ne că garantează independenţa Justiţiei şi în aceste două dosare, atunci am mai avea şansa să aflăm, cum îndemna şi E. Udrea, de unde anume provin banii negri inclusiv în campania „săracă” a lui Iohannis (auziţi: „Nu am investit bani mulţi în campanie fiindcă nu i-am avut… Cred că este una din cele mai ieftine campanii care s-a realizat vreodată pentru Preşedinţie” – II, pg79), semnalat fiind de către jurnalişti ca Blaga, Videanu şi  Berceanu au „cotizat”  fiecare cu câte 1 milion €, iar M. Schimidt – de la BMW – cu 3 milioane €! Păi, nu? „Buget” de austeritate! Dacă însă legea a operat până şi în cazul „celebrului” prim-ministru A. Năstase, condamnat în „Trofeul calităţii” pentru bani necesari campaniei electorale, atunci se cuvine să prevaleze forţa legii şi pentru susţinătorii financiari ai lui Iohannis. Sau, în caul lor, corupţia nu ucide?

 

                           „Confruntare”… pe net! Mai puţin la TV!

 

„Ne aflăm în faţa unei boli egolatrice” (ziaristul C. Nistorescu, de la Cotidianul, despre Iohannis).

 

La vârsta mea, de 48 de ani, aş spune că sunt totuşi un om matur. Conservator. În nici un caz însă, în calitatea de profesor al unor tineri dintr-o generaţie înfrântă şi frustrată oficial de idealuri înalte, nu aş fi reuşit să mă încadrez deloc printre „tinerii interesaţi de campania on-line, de IT, tinerii deschişi noului” (II, pg.81), deoarece nevrând nicicum să marşez la o nouă ordine proclamată şi pe la noi de „trâmbiţa” lui Söröş (M. Macovei), nu am vrut nici să fiu printre cei „mulţi care apelează la Internet” (II, pg.115) şi nici să mă regăsesc în acea parte de popor care să îi dea cuiva „o şansă schimbării” (II, pg.117). De ce? Pentru că ştiu şi cine se află în spatele atâtor schimbări şi nici nu îmi doresc să vin în întâmpinarea goanei lui Antihrist într-o lume fără de Dumnezeu. Alţii, evident mai „deschişi”, îşi pun însă o sumedenie de speranţe chiar şi în lideri care, în mod vădit, nu inspiră încredere. Şi consider că Iohannis este, cel puţin pentru subsemnatul, un astfel personaj…

Mândru ca un păun, având şi o inflexibilitate deficitar gestionată, Iohannis – care se autoconsideră „cel mai sfătuit politician” (II, pg.52) – a adoptat în campanie atitudinea intangibilă a unui suveran neînscăunat încă, inadaptabil la comunicare, după cum şi recunoaşte: „nu am simţit nevoia unui consultant politic” (II, pg.73); „nu m-am sfătuit nici cu stafful de campanie, nici cu altcineva” (II, pg.156)! Probabil că astfel a considerat, după modelul patentat la un Sibiu lăsat fără audienţe, că românii ăştia, cu ale lor televiziuni conduse de ahtiaţi după noi stăpâni, sunt prea mici şi teribil de sâcâitori! Oricum, ca poporul telespectator să nu îl vadă că este un candidat chiar nepregătit, şi-a găsit fel şi fel de „scuze” afirmând că „electoratul românesc… nu mai poate fi manipulat nici de un anumit tip de media” (II, pg.115), pentru a se sustrage pe cât posibil dezbaterilor naţionale: „nu am acceptat… să particip la emisiuni în care era o mare aglomeraţie în studio – mulţi jurnalişti, oameni politici şi analişti” (II, pg.76); „nu cred în puterea dezbaterilor TV şi nici în eficienţa lor de a-i lămuri pe alegători. Nu cred în acest instrument numit dezbatere electorală, când se desfăşoară într-un platou TV” (II, pg.157). Deci, de-acum încolo, ar cam fi cazul să ne luăm adio, stimaţi cititori, de la ideea de confruntare „pe faţă” sub privirea tuturor

Bineînţeles, ştim cu toţii păcatele televiziunilor! Nici nu mai este cazul a le scoate acum în evidenţă, dar a fi candidat la Preşedinţie şi a considera că televiziunile sunt ineficiente, furişându-te pe net, este o jignire la adresa singurei modalităţi ca o naţiune să te poată cunoaşte cât de cât…

 

                                     Fidel limbajului de tip nou

 

Eu nu voi vota niciodată cu un străin de neam şi de lege, cu un om de altă etnie” (C.V. Tudor, lider al P.R.M.)

 

„Supărat” pe dreptul la opinie al patriotului Vadim, Iohannis a recurs în mod virulent la discreditarea naţionalismului, însuşindu-şi astfel „lecţia” noului limbaj mondial, prin remarca pe care a făcut-o în campanie la motto-ul de mai sus: „Prim-ministrul României nu a schiţat nici un gest  prin care să se delimiteze de acest discurs naţionalist, discriminator, xenofob: ba dimpotrivă” (II, pg. 145)! Înscriindu-se aşadar pe o linie vădit antinaţională, Iohannis s-a poziţionat de cealaltă parte a baricadei (antiromâneşti), reprezentată de „intelectualii” din reţeaua lui Söröş, de la G.D.S., cărora li s-a prezentat ca fiind un apologet al „toleranţei” (II, pg.154) şi al condamnării „abuzurilor” (II, pg.155).

Deşi întâlnirea lor, apreciată ca „foarte bună” (II, pg.154), i-a adus lui Iohannis susţinerea lui Pleşu „încă de la început” (II, pg.155), în schimb o parte dintre români, dezamăgită de relaţia lui cu grupul de pe frontul secret ruso-maghiar (K.G.B. – A.V.O) fondat de tandemul dubios Brucan- Söröş, devenit „celebru” nu numai pentru împotrivirea înverşunată faţă de Biserica Ortodoxă Română, ci şi pentru subminarea constantă a intereselor noastre naţionale (a cerut excluderea României de pe lista ţărilor beneficiare de sprijin financiar, a promovat cultul homosexualităţii etc), şi-a dat seama că augustul imperator Iohannis, fidel executant, nu este român nici de gând, nici de simţire, după cum ne dovedeşte prin faptele sale… Este anti-naţionalist. Şi iată ce ne spune distinsul prof. univ. dr. C. Lupu, din Sibiu despre naţionalism: „Naţionalismul nu este un fenomen negativ, cum încearcă abuziv să convingă poporul promotorii globalismului în zona de influenţă la care este astăzi România arondată”.

 

                                      „Incoruptibilul” Iohannis

 

Pe aceasta (şefa D.N.A., Köveşi – n.a.) o cunosc personal de când lucra la Sibiu şi era abonată la revista Justiţiarul, pe care o primea de la mine personal. Atunci îmi dădea dreptate, când citea la cald toate ticăloşiile comise de protejatul ei (Iohannis – n.a.) de acum” (M.A. Marinescu, revista Justiţiarul).

 

Mi se pare bizar, ca să nu zic revoltător, faptul că atât în campania prezidenţială, cât şi acum, Iohannis a pozat şi pozează, cu toate că are o sumedenie de „bube” în cap, într-un veritabil justiţiar care pretinde a nu fi făcut „nimic care să mă poată compromite” (I, pg.54). Măi, să fie! Chiar aşa? Atunci cum rămâne, ca un „apărător al statului de drept” (II, pg.89) ce îşi permite să încalce prezumţia de nevinovăţie şi care s-a antepronunţat pe timpul derulării dosarelor „Ponta” şi „Colectiv”, cu cele două imobile pe al căror temei cazuistic Tribunalul Braşov a decis că familia Iohannis a sustras Statului Român două imobile prin uz de fals şi fraudarea legii (ce să mai zicem şi de faptul că şi-a  permis să comenteze sentinţele!)? Dar cu acuza foarte gravă adusă de Băsescu, adică de cel mai informat om din România cât timp a fost preşedinte, conform căreia luxoasele case din Miami îi aparţin lui Iohannis şi sunt doar sub aparenţă ale unui tenisman ratat, finul său M. Vecerdea, achiziţionată de acesta la trei ani după ce Iohannis a fost ales primar al Sibiului (când trăia, Dumnezeu să îl ierte, ziaristul C.V. Tudor scrisese că „foarte multe imobile le-a trecut (Iohannis – n.a.) pe alt nume” etc)! Dar cu dezvăluirea lui C. Antonescu, la TVR, cum că Iohannis are (şi) cetăţenie germană, subliniindu-i inadecvarea faţă de litera constituţională (art.16, aln.3) care prevede că demnităţile publice pot fi deţinute doar de persoanele care au cetăţenia română (şi senatorul S. Ilieşu a vorbit despre dubla cetăţenie a lui Iohannis)? Dar cu „meditaţiile” din care şi-a „rezolvat” problema caselor sibiene, or conturile sale bancare, cum rămâne? Şi câte alte lucruri n-or mai şti şi cei de la binomul S.R.I – D.N.A.?

 

                  Preşedinte – model sau preşedinte-constituţional?

 

Jur să-mi dăruiesc toată puterea şi priceperea pentru propăşirea spirituală şi materială a poporului român, să respect Constituţia şi legile ţării, să apăr democraţia, drepturile şi libertăţile fundamentale ale cetăţenilor… Aşa să-mi ajute Dumnezeu” (art.82, 2 din Constituţie).

 

Nici n-am apucat să ne dezmeticim bine după comportamentul anarhic al fostului preşedinte Băsescu Traian, că ne-am şi pomenit, începând oficial cu 21 decembrie 2014, cu un preşedinte care nu numai că nu înţelege ce înseamnă să fii echidistant politic, repetându-ne obsesiv solidaritatea sa cu P.N.L. (trebuie să existe o posibilitate ca, împreună cu un preşedinte, să-şi pună (partidul – n.a.) ideile în practică” – II, pg.205) şi cu „un guvern P.N.L.” (II, pg.203), ceea ce constituie evident o forţare a regulilor democratice şi a Constituţiei, dar ne-a şi împuiat capul cu „modelul meu” (II, pg.202) de înalt demnitar, cu toate că (sic!) „nu am nici un model în carieră şi nici în viaţă” (I, pg.134), atât să fie „ferm” (I, pg.153), cât şi „exemplu” (II, pg.23) „de conduită” (II, pg.112) „pentru oamenii din întreaga ţară” (I, pg.59)! „Modest”, nu glumă! Însă o astfel de tendinţă egolatră, departe de a fi în spiritul unui preşedinte „bun arbitru” (II, pg.112), mai degrabă ne lasă impresia unei orientări prost mascate înspre dictatură, fiind cu atât mai gravă cu cât preşedintele Iohannis a demonstrat că îşi imaginează excedenţe care depăşesc Legea Supremă şi o aruncă în derizoriu! Aş dori să invoc două exemple concludente:

Primul: „Rolul unui preşedinte… înseamnă mai mult decât ceea ce trebuie să facă potrivit Constituţiei (II, pg.111)! Este fals! Dacă un preşedinte îşi arogă atribuţii mai mari decât Constituţia, acesta se situează pe sine deasupra legii! Şi se ştie că „nimeni nu este mai presus de lege” (art.16, 2). Doar dictatorii sunt!

Al doilea: „Faptul că în Constituţie scrie că un preşedinte nu este membru de partid nu înseamnă că el trebuie să aibă alte idei decât a avut înainte” (II, pg.205). Este fals. Dacă ideile anterioare ale preşedintelui intră în dezacord cu Constituţia (art.84, 1), iar preşedintle nu renunţă la ele, atunci preşdedintele încalcă Legea Supremă şi ca urmare săvârşeşte o abatere sancţionată de Parlament cu suspendarea din funcţie (art.95, 1-3).

 

                            Exemple de anticorupţie incorectă

 

Nu pot să accept discursul anticorupţie de la unul care şi-a tras şase case din meditaţii, răspunzând că din ghinion alţi profesori nu au” (M. Badea, Antena 3).

 

Când s-a prezentat în faţa electoratului cu sloganul „Lege, nu hoţie”, după ce fostul preşedinte Constantinescu lansase de vreo trei ori lupta anticorupţie şi se retrăsese „scârbit” şi învins de „structuri”, candidatul prezidenţial Iohannis a lăsat părţii mai credule a românilor impresia că, iată, se ridică în sfârşit un om – care pare integru – împotriva furtului şi minciunii generalizate! Ehei, dragii mei, dar de unde să ştie aceşti conaţionali ai noştri,  că lucrurile sunt atât de complexe, cu conexiuni atât de afânci, încât se adevereşte şi la noi, nu numai la proverbialii danezi, că într-adevăr ceva „sună” din cale-afară de… putred? Şi astfel, oricât s-ar strădui „incoruptibilul” Iohannis să convingă poporul cu anticorupţia sa incorectă, demarată într-o singură direcţie, a adversarilor politici, nu va reuşi mare „brânză” până când nu vor fi deferiţi Justiţiei atât corupţii noştri, cât şi străinii care i-au corupt.

Astfel, dacă ne este mai greu cu cei străini, pentru că au în spate forţe care ne tot monitorizează la capitolele democraţie şi Justiţie (mergând până acolo încât, presându-ne prin F.M.I, Chevron, Gold Corporation, Bechtel să le cedăm de s-ar putea toate bogăţiile noastre naţionale), ajung chiar, sub pretextul Afacerii globale Microsoft, să ne trimită procurori care să colaboreze (sau să coordoneze?) cu D.N.A. pe dosare majore, cu corupţii noştri în schimb, din care vă supun atenţiei doar 5 cazuri „vocale”, „pariul” lui Iohannis cu Justiţia se poate spune că este pierdut încă de dinainte a-l lansa pe „piaţă”:

1) Fostul preşedinte T. Băsescu, celebru în istoria juridică a ţării prin cele 68 de dosare penale pe care le are (în dosarul Flota, experţii au „demonstrat” că dispariţia navelor româneşti, valorând sute de milioane de $, nu a adus nici un prejudiciu economiei naţionale), tot continuă să râdă zilnic în faţa noastră, la TV, la fel de nonşalant şi sfidător ca atunci când, în 2004, i-a refuzat primarului Iohannis „onoarea” de a veni la Sibiu să îşi primească titlul de cetăţean de onoare, dar i-a propus, în 2009, lui Iohannis să fie prim-ministru! Noi ne încăpăţânăm totuşi să ne întrebăm: după decoraţia pe care i-a acordat-o Iohannis, va primi oare acum T.Băsescu şi nişte „decoraţii” de la Justiţia „lui Iohannis”?

2) Se poate să mai ştim şi noi ce se mai aude cu investigarea acuzaţiei lui Bercea de a fi mituit-o pe L. Stanciu, de la Î.C.C.J., cu 200.000 €?

3) L.C. Köveşi, şefa D.N.A., a fost respinsă iniţial de C.S.M. ca procuror general, în 2009, fiind însă reînvestită cu de la sine putere de omnipotentul preşedinte Băsescu, cel care, poate în virtutea de a fi stat şi aceasta „la masă” cu interlopii în devenire, a insistat – şi în 2012 – să fie şefă la D.N.A., funcţie de unde „decimează” astăzi, atunci când nu fuge la Ambasada S.U.A., corupţii din P.S.D. (nu şi din P.D.L.)! Cam aşa i s-a „croşetat” traiectoria profesională, nu prin emoţia concursurilor, celei despre care se spune că ar avea şi cetăţenie americană, în dispreţul Constituţiei, aspect care i-ar conferi protecţia destul de trâmbiţată de oficiali ai S.U.A., mai ales în situaţii când se poate ivi câte unul, ca Bercea, să o mai acuze că i s-ar fi dat şpagă 200.000 € etc.

4) V. Blaga, şeful campaniei prezidenţiale a lui Băsescu, dar şi a lui Iohannis, este şi el destul de liniştit, de „acoperit”, cu toate că, în dosarul EADS, „dincolo” de contractul semnat de M.A.I. cu partea germană în 2004, şi-a luat şi el o parte din halcă.

5) M. Macovei, europarlamentar, este şi ea vizată în dosare că şi-ar fi făcut campaniile cu bani negri proveniţi de la alde G. Sandu, D. Cocoş şi G. Söröş. Practic, moralmente, cazul său este unul stupefiant: cu toate că se declară a fi un simbol înverşunat al anticorupţiei, vituperând că „toate partidele fură şi mint în ultimii 20 de ani”, acest „stâlp” al guvernării P.D.L-iste a emis legi cu efecte până azi, ca ministru al Justiţiei, generând hoţii prin care Statul Român a fost păgubit cu sute de milioane € (a se vedea dosarul retrocedărilor) şi încălcând Jurământul Constituţiei (anume că va contribui la „propăşirea spirituală a României”) prin aceea că a votat în Parlamentul Europei de pe poziţia pro-avort şi pro-homosexualitate.

Rândurile de mai sus ne arată că „sistemul ticăloşit”, care l-a determinat pe fostul preşedinte Constantinescu să se retragă declarându-se „scârbit” şi „învins” de structuri, continuă să-şi întindă tentaculele hrăpăreţe, direct sau indirect, chiar de la „butoanele” regimului Iohannis, în ciuda declaraţiilor pompoase şi propagandistice pe care actualul preşedinte le face despre cât de eficient este în eradicarea jafului şi debandadei naţionale! De fapt, ştiind că aproape toţi „coabitaţii” sunt „o apă şi-un pământ”, se poate conchide că, în proiectul (utopic) de schimbare a clasei politice, inclusiv preşedintele Iohannis nu face notă discordantă printre cei  care au tras şi trag, prin acte de corupţie România în jos în ultimul sfert de secol…

 

             Sfidarea principiului separării puterilor în Stat

 

Jur să-mi dăruiesc toată puterea şi priceperea pentru propăşirea spirituală şi materială a poporului român, să respect Constituţia şi legile ţării, să apăr democraţia… Aşa să-mi ajute Dumnezeu” (art. 82, 2 din Constituţia României).

 

Dacă Iohannis ar fi ca Marele nostru Ştefan, în sfinţenia vieţii de stat, ar înţelege ce înseamnă ca un adevărat conducător, oricâte reguli şi-ar dori să impună unei ţări, pe care Iohannis o „stăpâneşte” ca pe propria lui moşie, să glăsuiască vizionar cam aşa: români, ţara aceasta nu este a mea, nici a voastră, ci a urmaşilor urmaşilor voştri! Dacă ar gândi aşa, atunci cu siguranţă nu ar mai folosi expresii personalizate de genul „ne-am luat ţara înapoi” (II, pg.177) şi „Sibiul meu” (I, pg.73), nici nu s-ar mai încumeta să se ridice peste legi şi oameni, chiar dacă este şef de stat, pentru a încălca Constituţia prin tendinţa de a exercita suveranitatea României în nume propriu (art.2, 2), de a se considera mai presus de lege (art.16, 2), de a fi uneori incitator (şi nu mediator) nu numai între puterile Statului, ci şi între societate în raport cu Statul (art.80, 2)! Ar cam fi deci cazul să medităm cu toţii cum de s-a ajuns ca un respectabil ambasador, prof. univ. dr. P. Suian, să afirme public faptul că „România se află în cel mai periculos moment al existenţei sale ca stat naţional”! Sigur că motivele de dezmembrare teritorială a României sunt multiple, dar aş vrea să subliniez pericolul antistatal venit, din interior, chiar de la persoane cu funcţii – cheie în Statul Român! Numai banii, orgoliul, frica şi neprofesionalismul îi determină pe aceştia să se „calce” în picioare unii pe alţii, să nu mai respecte nici un fel de reguli democratice! Cine plăteşte? Plătim cu toţii! Inclusiv preşedintele Iohannis, cel care are menirea constituţională să apere democraţia (art.82, 2) şi să vegheze la buna funcţionare a autorităţilor publice (art.80, 2)!

În consecinţă, fără a înţelege sensul echidistanţei constituţionale faţă de partidul de provenienţă (art.84, 1), Iohannis şi-a întrerupt mandatul prezidenţial vorbind către „colegii din PNL” (II, pg.203), inaugurând astfel şirul unor abateri de raportare faţă de cele trei puteri clasice ale Statului: Executivă, Legislativă şi Judecătorească! Astfel, fără să ţină cont de principiul separării puterilor în stat, şi-a dorit să-şi impună propriile concepţii deturnând configuraţia de stânga legitimată de alegeri şi înlocuind-o cu dreapta… liberală! Ca urmare, cu o vervă anticonstituţională stupefiantă, a recurs la cele mai neobişnuite metode de a obstrucţiona buna funcţionare a instituţiilor centrale şi a deteriora imaginea publică a Guvernului, Parlamentului, Justiţiei!

Guvernul, condus de contracandidatul din alegeri, Ponta, a fost prima instituţie chemată la „ordine” de actualul preşedinte Iohannis! Imediat după câştigarea alegerilor, mai exact în 23 decembrie 2014, preşedintele l-a chemat pe prim-ministru la Cotroceni… ca să arate că „sunt dispus să am o relaţie corectă din punct de vedere instituţional cu prim-ministrul ţării” (II, pg.244)! Ce anume o fi înţeles însă prin relaţie corectă nu se ştie, de vreme ce Iohannis a repetat de sute de ori în public că vrea un „guvern al meu”, format din „membri ai P.N.L.” (II, pg.203), fără să aibă vreo reţinere că, de drept, Guvernul răspunde doar în faţa Parlamentului (art.109, 1) – şi doar Parlamentul îi reglementează statutul (art. 73, 3e) şi îl poate demite (art.110, 2). De fapt, existenţa unui Guvern de stânga nu îl stânjenea doar pe Iohannis, ci şi pe liderii occidentali stresaţi că Ponta, după modelul lui Tsipras al Greciei, nu agrea politica de austeritate şi nici nu mai dorea să semenze un acord cu F.M.I.! Aşa se face că acest Guvern „naţionalist”, potrivnic intereselor străine de a pune România cu totul pe butuci, a devenit ţinta unor tracasări care au culminat cu impoliteţea preşedintelui de a sfida prezumţia de nevinovăţie prevăzută în Constituţie la art.23, 11 (Iohannis i-a terfelit lui Ponta imaginea, în ţară şi străinătate, sub pretextul că acesta este implicat într-un proces) şi s-a coborât până acolo încât i-a cerut prim-ministrului bolnav să îi prezinte un certificat medical (uluiţi, ziariştii de la renumita publicaţie germană Der Spiegel au scris: „Un preşedinte care cere din partea premierului un certificat medical – aşa ceva nu există încă”)! Până la urmă, aflat sub presiunea a ceea ce unii au numit puci judiciar, prim-ministrul Ponta a cedat pueterea executivă, legitimă, în urma sfaturilortrase de Iohannis pe seama furiei unie „străzi” incitate şi maniplate, spre satisfacţia marilor strategi interesaţi de ralierea cât mai grabnică a României la civilizaţia antihristică a noii ordini mondiale (felicitări ziaristului Cristoiu, de la Ev.z., care a sesizat corect: „nu intră în fişa postului lui Iohannis să îi ceară unui prim-ministru demisia, numai pe bază că acesta ar fi implicat într-o acuzaţie penală”)!

Parlamentul, cu o majoritate tot de stânga, a constituit o altă ţintă concerată a preşedintelui Iohannis, în dorinţa sa obsesivă de a-i schimba structura dominantă legitimă şi, alături de un Guvern „personal”, să-şi exercite dictatura mascată folosindu-se, sub pretextul combaterii corupţiei, de „asmuţirea” trinomului S.R.I. – D.N.A. – Î.C.C.J. împotriva adversarilor săi politici! Lăsând să se înţeleagă din cărţile sale că este adeptul instaurării în România a unui autoritarism deghizat într-o Republică prezidenţială, ceea ce ar presupune obţinerea unui consens pentru modificarea Constituţiei, Iohannis a ajuns să se comporte ca un guvernator general care nu ţine cont de nici o lege şi îşi „permite” să fie anticonstituţional, când pune Preşedinţia mai presus de celelalte instituţii ale statului (art. 1, 4), să dea ordine Parlamentului „uitând” că acesta este organ reprezentativ suprem (art.61, 1) aflat în slujba (art. 69, 1) poporului român suveran (art.21), să amestece Legislativul în săvârşirea de ilegalităţi referitoare la ridicarea imunităţii (art.72) specifică tuturor constituţiilor ţării şi la votul imperativ (nimeni nu are dreptul să impună parlamentarilor cum să voteze, or… să se reia actul votării) etc! Mă şi mir că, în această comedie de politică altfel, Iohannis nu are nici un prieten adevărat care să îl tragă de mânecă, să îi spună că îşi depăşeşte competenţele şi, coborându-se apoi în lumea reală, să se rezume la transmiterea de mesaje către Parlament în probleme importante (art.88) şi chiar să apere Parlamentul de ingerinţe halucinante precum: vizitarea Parlamentului de către ambasadorul S.U.A., cu scopul de a-i „învăţa” pe parlamentari cum ar trebui să voteze; ameninţarea Senatului, printr-o lipsă de respect între instituţii cum nu s-a mai văzut până acum, de către un procuror al D.N.A.; anihilarea activităţii paralamentare prin venirea unui procuror al D.N.A. ca să îi ancheteze pe senatori cum au votat; interzicerea de către un procuror al D.N.A. a venirii deputatului S. Ghiţă în Parlament (ca să nu… vorbească cu prim-ministrul Ponta); „invazia” celor 4000 de ciobani în clădirea Parlamentului (despre care ziaristul C. Nistorescu insinua a fi un „scenariu gândit de altă categorie de specialişti în Manipulare”) etc. La toate aceste acţiuni denigratoare la adresa forului nostru Legislativ naţional, petrecute pe fondul repetatelor acuze formulate indignat-insinuant de preşedintele Iohannis, singurul înalt demintar care a ţinut piept ofensivei de decredibilizare a Parlamentului în faţa poporului a fost C.P. Tăriceanu – cel a s pus, pe bună dreptate, că „în România este prea puţin stat de drept şi prea mult stat de drepţi”! Într-adevăr, faptul că prin puterea crescândă a S.R.I., participant în mod ilegal la anchetele D.N.A., acestaîşi dă mâna cu şeful Statului, Iohannis, pentru a inaugura o paradigmă de guvernare aflată în afara regulilor consacrate, nu înseamnă că Parlamentul nu îşi poate reveni „din corzi” – ca în România să nu se ajungă, aşa cum titra New York Times, la „ascensiunea statului de tip Procuratură” – şi să ia act de săvârşirea tuturor aceste fapte grave prin care Iohannis încalcă Constituţia (art.95, 1-3) şi, pe cale de consecinţă, să demareze procedura de a-l suspenda din funcţie (art.96, 3)…

Justiţia, în România Nouă „a lui Iohannis”, se confruntă în acest moment cu o debandadă naţională de proporţii, indusă de manevrele internaţionale, dar „exploatată” de jocul periculos pe care preşedintele Iohannis, încercând să fie pe placul stăpânilor săi euro-atlantici, masoni, îl face atunci când, în dispreţul statului de drept, vorbeşte despre: modificarea Constituţiei (şi) în sensul de a fi un preşedinte – jucător, schimbarea întregii clasei politice, antepronunţarea în dosare încă pe rol (V. Ponta, „Colectiv”), regionalizarea ţării („regionalizarea… este o direcţie urmată de statele Europei” – I, pg.187) etc. Pe acest fond, Iohannis şi-a dat girul pentru declanşarea unui război anticorupţie unidirecţional, acutizând de fapt lupta între români în scopul decredibilizării instituţiiilor şi şubrezirii autorităţii de stat (la care au fost asmuţite şi „uneltele” preşedintelui, S.R.I. şi D.N.A.), într-un tandem de operaţiuni comune ilegale care au stârnit nedumeriri la nivel juridic şi mediatic): C.S.M. (care controlează Parchetul) a cerut preşedintelui Iohannis să fie protejat de posibila influenţă a S.R.I. şi să îi apere independenţa; Uniunea Naţională a Judecătorilor din România i-a cerut preşedintelui să clarifice „relaţia dintre serviciile secrete (S.R.I) cu Justiţia, precum şi atribuţiile acestor servicii secrete în domeniul combaterii infracţionalităţii”; ziaristul I. Cristoiu, de la Ev.z., a constatat: „Ce face acum Parchetul intră în acest scenariu controlat de demolare a instituţiilor”; academicianul A. Buzura a afirmat că „procurorii şi-au dovedit eficienţa în lupta politică”; scriitorul L. Antonesei a refuzat invitaţia lui Iohannis să participe la un dineu la Cotroceni, motivându-şi absenţa prin argumentul că „S.R.I. i-a parte la anchetele D.N.A., nu are nici o atribuţie legală în această privinţă… şi toate interceptările telefonice (ale S.R.I. – n.a.) sunt ilegale, iar D.N.A. … continuă să facă un fel de Justiţie spectacol” (menţionez că unii arestaţi ar trebui eliberaţi, întrucât o parte din probele incriminatoare au fost obţinute ilegal prin interceptarea telefoanelor de către S.R.I., ceea ce contravine art.102 din Codul Penal); într-un editorial al ziarului New York Times se menţionează aspectul îngrijorător că „românii sunt sub dictatura procurorilor” în vreme ce T. Băsescu şi acoliţii lui sunt protejaţi; D. Solojan (director general al Transcarpat Sportours Internaţional) a declarat: „Fraudele SRI par să le întreacă pe cele ale SIE, SRI şi SIE fac rabat de la lege, pentru firmele „favorite”. Lipsa de control efectiv a activităţii Serviciilor de informaţii a făcu ca acestea să acioneze după bunul plac şi nu după Lege” etc!

Cu toate acestea, deşi sunt tot mai multe voci în societate care condamnă campania de epurare politică prin metode instituţionale ilegale, preşedintele Iohannis continuă să o ţină pe-a lui, sub tutelă occidentală, lăudând S.R.I. că nu se implică în politica internă şi insinuând că am fi un fel de obsedaţi de ocultismul – considerat ca inexistent al serviciilor secrete: „După 1989, mulţi români au avut această fixaţie, că există o lume oculă a serviciilor secrete care îi ascultă sau îi pun sub observaţie (…) Adevărul este că nu există nici o lume ocultă” (II, pg.101). Aici însă nu este vorba de „fixaţii” fabulatoare, ci de indiciul concret că, în timpul regimului lui Iohannis, avem de-a face cu o intensificare alarmantă a puterii serviciilor secrete (să nu uităm că, în briefingul cu dosare strategice ale României, fostul preşedinte Băsescu l-a avertizat pe Iohannis în legătură cu puterea cescândă a serviciilor secrete), cu o preeminenţă sfidătoare a S.U.A. de a controla S.R.I. şi S.I.E. (s-au scurs în presă informaţii, despre şefii Maior şi Ungureanu, că ar fi agenţi ai C.I.A.), cu faptul că s-au mărit salariile şefilor serviciilor secrete la suma de 13.365 lei/lună (în timp ce un deputat primeşte 4.900 lei/lună), cu ascultări ilegale de telefoane şi o supraveghere tot mai intensă a populaţiei, cu încercarea serviciilor secrete şi a D.N.A. de a-i influenţa, timora sau chiar elimina din „sistem” pe unii politicieni consideraţi incomozi şi de a-i proteja pe unii infractori (cum au fost „iertaţi” iniţiatorii Afacerii Microsoft) etc. Deci, ştiind că aceste lucruri fac parte din obişnuitul cotidian, nu ne mai miră deloc concluzia formulată de prof.univ.dr. P.Suian într-una din cărţile sale: „tare mi-e teamă că ne controlează până şi serviciile secrete”! „Teama” sa, despre o Românie luată în captivitate de serviciile secrete, îl include implicit şi pe „captivul activ” preşedinte Iohannis, cu „ale sale” servicii secrete şi D.N.A., în proiectul mai vast pe care şi l-a propus S.U.A, adică „mâna” la vedere a iudeo-masonilor, de a ţine întreaga lume în captivitate! În scopul acesta, antiuman, nu mai contează nimic: nici democraţia, nici legislaţia, nici demnitatea! Ceea ce contează este doar interesul de a te ascunde sub masca unor asemenea valori, ca să poţi să minţi, să ameninţi, să înşeli, să furi, să ucizi, să îţi protejezi propriii infractori… Cum? Simplu! Acuzând de corupţie o ţară pe care chiar tu ai corupt-o şi i-ai protejat conducătorii învârtoşaţi în rele… Ehei, să nu uităm cât s-au mai nevoit americanii Gordon şi Nuland să ni-l vâre pe gât pe preşedintele Băsescu, iar acesta – la rândul său – să o pună în funcţii prin abuz pe Köveşi – acum şefă peste o instituţie care vânează doar lideri politici marcanţi şi se face că nu pricepe culpa complicităţii firmelor străine cu interese în România… Ni se va spune, poate: măi, ce „fixaţii” mai au şi ăştia! O astfel de fixaţie a avut şi Antena 3, condamnată de instanţă cu 250.000 lei pentru că a adus atingere imaginii Laurei Köveşi! Tocmai acesteia, care avea să spună: „Sunt un om care a obţinut totul prin muncă. Sunt decorată de preşedinţi şi evaluată de instituţii, inclusiv cele din S.U.A.”! Şi iar ne mirăm  şi ne amintim de demolarizarea României prin tehnicile de manipulare psiho-socială ale Mafiei masonice, menite să discrediteze Biserica, Armata, Şcoala, Justiţia…

 

                                                                                                                  Prof. Costel NEACȘU

2 Comments

  1. mihaela

    Domnule Costel Neacsu , pacat de articol , este foarte bun ….dar prea lung . Puteti sa-l rescrieti ? Eu am timp , dar restul ?

  2. Nicu

    Un articol excelent
    Sa ia aminte jurnalistii tineri cum se scrie un articol

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *


*