Puncte de vedere

Despre negaţionism sau siluirea rațiunii – adică o nouă apologie a holocash-ului

                    Despre negaţionism sau siluirea rațiunii   Justina Irimia Atât timp cât […]

 

 

 

              Despre negaţionism sau siluirea rațiunii

 

Justina Irimia

Atât timp cât printre noi încă există supraviețuitori ale căror brațe înseriate mărturisesc oroarea trăită, iar în spatele nostru se întinde o groapă comună cu șase milioane de morți, refuzul de a recunoaște una dintre dramele umanității ne condamnă să ne pierdem însuși dreptul la umanitate.

 

Premisa de la care pleacă negaţionismul este că un popor a inventat, a simulat sau a exagerat răul şi că nenorocirea trăită e o fabulaţie. Un om sau un popor în stare de o astfel de faptă este, simplu şi inevitabil spus, josnic. Să recurgi la o invenţie clă­dită pe suferinţă pentru a obţine un avan­taj ţine de un simţ malefic mai profund decât răul evocat.

Negaţioniştii şi gama căreia îi aparţin afirmă că evreii ul­ti­melor decenii au creat un co­pleşitor sistem de propagandă, bazat pe o minciună. Că au con­tribuit (într-un perfid scenariu mondial) cu bani, energie, devotament, răbdare şi multă forţă de convingere la o realitate im­pusă lumii întregi şi devenită marcă: moş­tenirea şi amintirea Holocaustului. Pentru negaţionişti, memorialele care se înalţă în multe locuri ale lumii sunt o insultă la adresa adevărului. Pentru cei care susţin că Holocaustul a existat, dar că nu a fost atât de grav, că nu se poate vorbi de un adevărat genocid, că nu au existat camere de gazare şi că, pe scurt, evreii hiper­bo­li­zează intensitatea suferinței trăite, memo­rialele sfidează morala. La fel precum o fa­ce orice pretenţie materială a supra­vieţui­torilor şi a rudelor lor. Este adevărat că des­păgubirile nu pot anula amintirea suferinţei, dar ele rămân singurul ins­tru­ment al justiţiei umane, singura măsură a demnităţii, în urma răului produs. Ele sunt o timidă, dar normală încercare de a alina, un gest pământesc desăvârşit doar de justiţia divină. În plus, drepturile la despăgubire ale victimelor unei persecuţii sunt o chestiune strict juridică, departe de emoţii şi părtiniri.

holocash

Negaţioniştii îi acuză pe evrei de o volup­tate a suferinţei, instrumentată ingenios pentru a obţine noi şi noi beneficii. Cât de perversă poate fi mintea unor oameni care practică, neîncetat, o astfel de mal­ver­sa­ţiune te-ai putea întreba, citind acuzaţia ne­gaţioniştilor. Dar cât de perversă este mintea celor care o intuiesc şi o demască în mod fals, cu o meschinărie bolnavă, gră­bită să descopere escrocul, acolo unde, în fapt, se află victima? Despre fantasmele negaţioniste, ce descind din marea familie a teoriei conspiraţiei, se scrie des, în ge­ne­ral admirativ sau cel puţin într-o notă ce trădează interesul. Despre josnicia lor, pro­iecţie a unui suflet la fel de hidos pre­cum sufletele naziştilor, nu se scrie su­ficient de răspicat. Atât cât să ne amintim atunci când întâlnim o victimă a Holo­cau­s­tului sau un monument, sau când în­ţe­legem că demnitatea trebuie salvată de mânjiri calomnioase.

În frenezia lor obscenă de a descoperi in­triga, negaţioniştii sugerează că mintea evrei­lor (pe care o suspectează implicată în planuri de conducere a lumii) este neo­bosită în ingeniozitate. Interesant este că detractorii care recunosc existenţa Holo­caus­tului nu îşi pun problema cum o ast­fel de minte a fost incapabilă să oprească maşinăria nazistă. Cum ea, motorul tu­tu­ror conspiraţiilor lumii, nu a putut evita pro­pria nenorocire. Desigur, dacă şi-ar pu­ne, totuşi, problema, aici ar interveni, spre lămurire, negaţioniştii care susţin că genocidul este fictiv şi că evreii au în­sce­nat totul, pentru a-şi justifica planurile sio­niste. Şi confuzia alimentată de imora­litate continuă, precum o orgie a judecăţii. E ştiut, de altfel, că tocmai argumentele raţionale, care le contrazic, flagrant, teze­le, îi stimulează şi mai mult pe teore­ti­cie­nii conspiraţiei. Ei au capacitatea rară de a deturna orice obstacol adus de logică şi de a-l transfoma în pilon al propriilor sce­narii absurde.

O instanță extravagantă a negaționismului a fost celebrul concurs internaţional de ca­ricaturi despre Holocaust organizat de un cotidian iranian, în 2006, ca reacție la scan­dalul provocat, în întreaga lume mu­sul­mană, de publicarea în cotidianul danez Jyllands-Posten a caricaturilor care îl ironizau pe profetul Mohammed. Abil disimulată sub aparența dreptului la liberă expresie, inițiativa și-a dovedit rapid per­fidia – organizatorii urmau să ia notă de reacția Occidentului apărător al libertății presei, suspectându-l a priori de res­pin­ge­rea și denunțarea demersului negaționist propus de concurs.

Paternitatea evenimentului nu a surprins. Ca dușman auto­pro­cla­mat al Israelului și ca susținător direct al terorismului împotriva sa, Iranul se afirmase prin vocea președintelui Mahmud Ahmadinejad, cel care avea să declare, intrând în istoria ne­gați-onismului recent, că Holocaustul este „o minciună bazată pe presupoziţii mis­ti­ce şi de nedovedit“. Este de remarcat, în­să, succesul mondial al concursului care in­vita, entuziast, la estetizarea geno­ci­du­lui, stimulând imaginația caricaturiștilor, într-un joc plăcut și amical, răsplătit cu un premiu de mii de dolari. Participanții și-au îndeplinit sarcina, onorând toată ga­leria negaționistă cunoscută – de la „mi­tul“ camerelor de gazare la „exploatarea“ Holocaustului și la analogia între naziști și armata israeliană.

Anul acesta, elanul ar­tistic cunoaște o nouă culme – Iranul va găz­­dui un alt concurs de negare, ridi­cu­li­zare și mistificare a Holocaustului, mă­rind miza cu un premiu anunțat de 50.000 de dolari.

În România, tărâm fertil al teoriei cons­pirației și gazdă a unui antisemitism avuabil doar în funcție de circumstanțe, nega­ționismul este comod instalat și greu de combătut. Dacă nu e subiect de glume, de ironie sau de batjocură, evocarea Holo­caus­tului poate servi, după ocazie, drept instrument de umilire a evreilor sau a sta­tului Israel, deseori fiind plasată în de­rizoriu. Mai mult, ea își găsește uneori con­texte meschine care justifică rolul Ho­lo­caustului ca pedeapsă binemeritată a po­porului evreu.

Revizionismul instalat după că­de­rea regimului comunist, grație căruia figura mareșalului An­to­nescu a dobândit dimensiuni cva­si-mitice, a consolidat cu suc­ces tentația negaționistă. În această lu­mină, ideea existenței Holocaustului pe te­ritoriul României a fost categoric respinsă de publicul larg. Denunțată insistent, la în­ceputul anilor 2000, de către Muzeul Me­morial al Holocaustului din SUA și dife­ri­te organizații evreiești, ea s-a ciocnit nu doar de un antisemitism atavic, ci și de convingerea tradițională că natura bună și generoasă a românului este profund in­com­patibilă cu comiterea unor atrocități. După cum remarca istoricul și profesorul Li­viu Rotman, vina a fost atribuită, cu le­je­ritate, altora – „ungurilor sau ger­ma­ni­lor, dar niciodată românilor, în ciuda do­vezilor numeroase“.

Fig. 46. Evaluarea victimelor holocaustuluil

Acum mai bine de un deceniu, investigația comisiei independente de studiere a ro­lu­lui României în persecuția antisemită din timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, conduse de Elie Wiesel, a dezvăluit un adevăr nedigerabil pe care mulți preferă și azi să-l sortească uitării: „România a co­mis genocid împotriva evreilor. Supra­vie­țuirea evreilor în anumite părți ale țării nu modifică această realitate“. Potrivit Ins­titutului Yad Vashem, în total, între 380.000 și 400.000 de evrei au fost uciși în regiuni controlate de români, în timpul dictaturii antonesciene.

Incontestabile și copleșitoare, dovezile nu au părut să schimbe radical cursul lucru­rilor într-o țară în care bustul lui An­to­nescu încă era așezat pe soclu. La fel cum nu a scandalizat faptul că violența îm­po­triva evreilor nu a fost doar produsul unor ordine militare, ci și rezultatul inter­vențiilor prompte ale civililor. Cu alte cu­vinte, atrocitățile comise de români îm­po­triva evreilor nu își meritau numele de genocid. În viziunea multora – printre ca­re unii intelectuali și lideri politici ai mo­mentului –, ele au fost derapaje sau in­ci­dente care n-au cunoscut, în niciun caz, bar­baria nazistă și, prin urmare, orice acu­zație care implică magnitudinea perse­cu­ției este nefondată. Probabil că rela­ti­vi­za­rea cruzimii și a conceptului de moarte in­dustrială se insinuează firesc într-o so­cie­tate în general netulburată de examene co­lective de conștiință, iar miturile naționale care intervin salutar desăvârșesc demer­sul. Astfel, la sânul unui relativism moral comod, proliferează afirmații consolatoare, precum sofismul devenit antologic enun­țat de Răzvan Theodorescu, în epoca în ca­re ocupa funcția de ministru al Culturii: „În România nu a avut loc un Holocaust, dar România, prin Guvernul Antonescu, a participat la Holocaust“. Și astăzi, mulți români continuă să manifeste o reticență extremă în a condamna sau măcar a re­cu­noaște participarea țării lor la genocid, pre­ferând realități edulcorate și imposibil de confirmat istoric.

Cei care văd în evocarea neîn­ce­tată a Holocaustului ipocrizie şi mistificare, în loc să vadă po­vara suferinţei, sunt orbi la esen­ţa tragediei. Lor le lipsesc co­or­donatele care îl definesc pe omul normal: compasiunea şi repulsia faţă de răul pro­vocat unui seamăn. Mai mult, negaţioniştii care vorbesc, fără ruşine, de „o industrie a Holocaustului“ scriu cărţi despre des­pă­gubiri însemnate şi alte avantaje oferite vic­timelor şi se îmbogăţesc peste noapte, făcând exact demersul de care îi acuză pe evrei – exploatarea Holocaustului. Iar când aceşti autori de bestseller-uri de teorie a conspiraţiei în forma sa cea mai sălbatică sunt evrei, ceilalţi negaţionişti îşi văd con­firmate acuzaţiile şi elogiate demersurile. Se cunoaşte cel puţin un caz celebru, per­ver­sitatea fiind cu atât mai scandaloasă, cu cât autorul este fiul unor supra­vie­ţui­tori. Profesorul şi politologul evreu ame­ri­can Norman Finkelstein şi-a asigurat re­pu­tația mondială afirmând în volumul său, Industria Holocaustului, că amintirea aces­tui genocid este exploatată ca „armă ideologică“. Aşa cum se întâmplă de fie­care dată când mai descoperă, jubilând, câ­te un self-hating Jew, publicul ne­ga­țio­nist l-a aclamat, transformându-l pe acest susținător declarat al organizației teroriste Hezbollah într-un semizeu al denunțării „mitului“ Holocaustului şi brav critic al ac­țiunilor militare israeliene împotriva pa­les­tinienilor. De la tribunele de unde îşi dis­tribuie vituperațiile, Finkelstein între­ține strălucit obsesia antisionistă şi con­vin­gerea predilectă – aperitivul multor disc­u­ții între pseudo-experți în geostrategie – că evreii americani dirijează politica ex­ter­nă a Statelor Unite.

Martin Luther - On The Jews and

Circumscrisă (corect: subsumată – n.n., V.I.Z.) endemicei teorii a cons­pi­ra­ției, a cărei perenitate nu cunoaște etnie sau limbă, obscenitatea negaționismului pa­­re să nu îi scandalizeze pe mulți. Dar, atât timp cât printre noi încă există su­pra­vie­țuitori ale căror brațe înseriate măr­tu­ri­sesc oroarea trăită, iar în spatele nostru se întinde o groapă comună cu șase mi­li­oane de morți, refuzul de a recunoaște una din­tre dramele umanității ne con­dam­nă să ne pierdem însuși dreptul la uma­ni­tate.

23 februarie 2016

Sursa: http://revista22.ro/70252245/despre-negaionism-sau-siluirea-raiunii.html

 

                                      ADDENDA

 

A apărut, iată!, o nouă maculatură apologetică, o nouă abonată la „cașcavalul secolului“ – literatura holocaustistă –, această Justina Irimia.

Am scris și eu, azi, 27 februarie a.c., un comentariu la articolul ei, dar nu a fost publicat. În linii mari, substanța materialului este în textul de mai jos, care a fost completat cu doar cîteva fraze și hiperlinkuri.

După figură, autoarea este destul de jună și, de aceea, are scuza ignoranței. Dar ea vrea să lase impresia că este atotcunoscătoare sau, măcar, doctă. De aceea, nu mai beneficiază de circumstanțele atenuante că e ignorantă și, deci, ar putea fi iertată în baza versetului hristic, „Iartă-l, Doamne, că nu știe ce face“! Nu, ea știe ce face și, ca atare, trebuie pusă la stîlpul infamiei.

Oricum, ca să fiu laconic, ștampila i-a pus-o comentatorul care semnează „profesoru’“, cum că „face o confuzie între negaționiștii holocaustului și cei care fac apologia holocaustului“. Dar și el greșește cînd consideră că autoarea doar face o confuzie: nu, Justina Irimia – în ciuda numelui său frumos, de „Justina“, deci o făcătoare a Justiției, a Dreptății! – nu face nici o confuzie, ci face mercenariatul cel mai abject. Adică se situează pe baricada apologeților holocaustului aducătoare de mangoți, pe care – tocmai din cauza acestei fațete mercantile tipic jidănești – un jidan onest ca Norman Finkelstein îl numește „holocash“, preluînd acest termen propus de un ziar britanic nenumit de el. Toată pleiada de jidani onești ca profesorul și politologul celebru Norman Finkelstein, și mai celebrul Isaac Asimov, profesorul universitar Israel Shahak, renumitul profesor Naum Chomsky, celebrul șahist Bobby Fischer, cvasinecunoscutul afacerist și consilier politic al multor președinți ai S.U.A. Benjamin Freedman și mulți alți jidani – inclusiv ca nefericita holocaustistă denigratoare a României Hannah Arendt –, toți aceștia, ziceam, contestă sintagma de „6 milioane de jidani uciși“, sintagmă pe care Justina Irimia – oare o fi chiar româncă sau este tot o jidancă mascată sub acest nume?! – o citează cu evlavie.

Toți jidanii onești care descriu tarele nefericitului grup religios-talmudist numit de către cvasitotalitatea autorilor jidani și nejidani din Occident aproape exclusiv cu termenii Jews/Juifs/Jüden/Judíos/Giudei/Jidovi/Źydowski (forme derivate toate din latinescul judaeus/i) – adică, pe românește, „jidani“ – sunt caracterizați de către jidanii holocaustiști ca jidani care suferă de „ură de sine“, sintagmă pe care autoarea o citează satisfăcută ca self-hating Jew, fără să-și dea seama că Jew înseamnă „jidan“ și nu evreu (hebrew) – o boală specifică jidanilor „antisemiți“, de care ar fi suferit filosoful Baruch Spinoza (mort în condiții suspecte – ceea ce revine la a spune că a fost asasinat de Cahal), filosoful, economistul și revoluționarul Karl Marx (calificat inclusiv de către Michael Shapiro, în cartea sa Cei mai influenți 100 evrei din toate timpurile, ca unul dintre cei mai mari antisemiți: „un evreu care a urît evreii“), marele poet „german“ Heinrich Heine – ca să începem numărătoarea cu cei mai cunoscuți și mai vechi jidani. Pe toți acești jidani onești Justina Irimia „îi pune între paranteze“, adică îi desființează nenumindu-i, în schimb îl citează pe marele escroc internațional Elie Wiesel ca pe magister dixit; mă mir că nu i-a enumerat și pe ceilalți escroci arhicunoscuți, Radu Ioanid, Marco K. Katz, Michael Shafir ș.a. Ca să nu mai vorbim de faptul că autoarea consideră că poporul „evreu“ ar fi un popor monolit sub aspect religios și genetic, ignorînd deliberat faptul că savanți jidani reputați ca Abraham Poliak și Arthur Koestler au demonstrat că, în cvasitotalitatea lor, jidanii de azi (așkenazii) sunt descendenți direcți din (k)hazari – neam turco-mongol, care nu are nimic legat de jidanii pretins biblici (sefarzii)!

Evident, de pleiada de autori revizioniști care contestă în mod documentat propaganda holocaustică și politica rasistă extremă a sionismului, în general, și a statului Israel în special, începînd cu nejidanii Arthur Butz, David Irving, Paul Rassinier, Robert Faurisson, Roger Garaudy, Ernst Zündel, Jürgen Graf, Germar Rudolf și mulți alții, și terminînd cu rabinul-din-neam-de-rabini Moshe Menuhin și nepotul său, Gerhard Menuhin, autoarea nu se împiedică. Ultimul a publicat în octombrie 2015 o carte-trăznet contra jidanilor sioniști-holocaustiști: Tell the Truth and Shame the Devil: Spune Adevărul și rușinează Diavolul! Adevărul spus de Gerhard Menuhin este că „Holocaustul este cea mai mare minciună și extorcare de bani din toată Istoria Omenirii“; de unde rezultă, cu forță de necesitate, că the Devil, Diavolul, este jidănimea. Iar jidanul Gerhard Menuhin, fiul lui Yehudi Menuhin și nepotul rabinului Moshe Menuhin o și demonstrează în carte. „Să ne spună autoarea care este titlul cărții lui Moshe Menuhin, pe care sioniștii din S.U.A. au colectat-o și au ars-o!“ – îi ceream eu în comentariul refuzat de revista 22 la publicare. Evident că nu ar fi spus-o chiar dacă îl știa. Dar nu-l știe. Dar asta nu o absolvă de vina de a fi o altă abjectă mercenară care face apologia celei mai mari escrocherii din Istoria Universală! Să îl știe cititorii: este The Decadence of Judaism in Our Time. Demonstrația acestei celei mai mari escrocherii din Istoria Lumii este făcută inclusiv în lucrarea mea HOLOCAUSTUL – GOGORIȚA DIABOLICĂ, a cărei a doua ediție este în curs de tipărire.

Coperta_mica ed.2

Prin diatribele sale împotriva negaționiștilor și, îndeosebi, contra Românilor și a României, această individă cu numele de ziarist Justina Irimia se înscrie în galeria monștrilor desenați de Goya, alături de specimene ca Hannah Arendt, Lucy Dawidowicz, Antony Beevor, Paul Johnson, Matatias Carp, Simon Wiesenthal, Elie Wiesel, Ilya Ehrenburg și alți asemenea nemernici.

În sfîrșit, sintagma „liberă expresie“ (echivalenta formulei „libertatea de expresie“) folosită de Justina Irimia este încă o dovadă a paupertății ei intelectuale, fiindcă și ea, ca mulți alți grafomani sau prompter-iste, traduc formula Liberté d’expression à la Coana Chirița, care credea că furculiță se spune în franceză „furculision“: aici e vorba de „libertatea de exprimare“, zisă și „libertatea cuvîntului“.

Firește, ca să îi demolez toate aberațiile, insanitățile Justinei Irimia mi-ar trebui cel puțin atîtea pagini cîte are imundul ei articol. De aceea vă invit să mai așteptați puțin pînă cînd, în curînd, va apărea pe piață cartea Holocaustul – gogorița diabolică, al cărei crochiu, poate, l-ați citit deja.

                                                                                Colonel (rtg.) Vasile I. Zărnescu

Apărută aici:

http://www.altermedia.info/romania/2016/02/27/despre-negationism-sau-siluirea-ratiunii-adica-o-noua-apologie-a-holocash-ului/

 

3 Comments

  1. Adrian Grigoriu

    Despre holocaust trebuie studiat ce se afla în spatele a doar două cuvinte: BAD AROLSEN unde sunt stocate arhivele Germanieie de la 1933 la 1945 DAR INACCESIBILE. Din 2008 accesul este parțial și cenzurat drastic de Directorii Muzeelor Holocaustului de la Ierusalim și Washington care decid ce documente sunt studiate.

    De exemplu este interzis a se studia orice document care are legatură directă sau tengențială cu holocaustul, precum ar fi registerele căilor ferate germane privind transporturile catre Auschwitz, ce trenuri, ce vagoane, de unde au venit, ce au transportat etc. Și știm ca germanii erau și sunt extrem de meticuloși.

    Există în schimb registerle Crucii Roșii care atesta ca in cei teri ani și ceva de functionare a lagărelor, au decedat 247,000 de persoane de toate etniile.

    Până când datele Crucii Roșii nu vor fi contracarate cu date din arhivele germane ținute sub control evreiesc la Bad Arolsen, nimeni, în mod special evreii, nu au voie să propage vreo cifră a morților.

    Cu atât mai mult cu cât toate afirmațiile lor au fost contracatare cu date liber disponibiule și chiar fapte ale lor scapate din control precum, in 1991 placa de la Auschwitz pe acare fusese inscris ca acolo au fost omorați 4 milioane de evrei a fost schimbat cu cea actuala pe acre este inscris ca acolo au fost omorâți 1,1 milioane de evrei FĂRĂ CA NUMARUL TOTAL SA FIE RECTIFICAT DE LA 6 MILIOANE LA 2,9 MILIOANE, dovadă chiar articolul de mai sus și enorm de multe altele.

    Doamne, ajută!

  2. Murphy

    ambasadorul american Hans Klemm spune ceva interesant: ca, in SUA, nu este pedepsita negarea Holocaustului si nici criticarea sionismului sau a Israelului, ci doar indemnul direct la actiune impotriva evreilor! iar SUA are un numar consistent de evrei bogati si influenti! ce sa intelegem din asta?

Trackbacks / Pings

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *


*