Atitudini

Scrisoarea unui miel, prieten bun cu un cățel

                             Scrisoarea unui miel Sunt un miel […]

 

 

 

                       Scrisoarea unui miel

Sunt un miel venit pe lume în decembrie, îmi amintesc cu drag când tu, omule milos și superstițios, ai venit la mine, să te las să mă mângâi în ziua de anul nou și să te bucuri de frumusețea mea. Îmi amintesc că mi-ai pus o fundă roșie, să mă apere de deochi, te minunai cât de frumos eram și cât de jucăuș. Chiar te-ai jucat cu mine, m-ai sărutat și ne-am alergat. M-am bucurat, să văd cum oamenii, sunt așa de buni. Ai mai venit, să mă vezi, dar parcă deveniseși mai rece, nu îmi mai arătai prietenia ta,mă cântăreai din ochi, ca un măcelar, așa am auzit de la mama că fac măcelarii. De fapt, am surprins-o pe mama, vorbind cu celelalte surate ale ei, mama plângea și le spunea celorlalte: „Îmi vor lua copii”, mai am un frate geamăn.

„Și pe ai noștri”, plângeau și celelalte oi. Nu putem face nimic, stăpânul are nevoie de bani. „I-a mai tăceți!”, strigă la celelalte o oaie  stearpă. „Trebuie să trăim noi, să ne facem un viitor. Voi vreți să investiți în copiii voștri, eu vreau ca stăpânul să-și mai facă încă 6 stâne!”

Și a venit ziua când stăpânii, ne-au răpit de la ugerele mamelor, oaia stearpă chiar a contribuit la prinderea noastră. Ce jale a fost, câte lacrimi s-au vărsat. Noi plângeam, mamele jeleau, ciobanii ne înghesuiau în camioanele lor.

Am fost duși pe o poiană, unde era un țarc, aici am fost înghesuiți toți. Cum ne-au văzut, lumea a început, să vină spre noi, la început ne-am bucurat, am văzut câteva doamne cu căței elegant îmbrăcați. În ele erau speranțele noastre. S-au apropiat de țarc și în timp ce sărutau cățelușii, pe care îi purtau cu dragoste în brațe, cu ochii injectați de pofte, arătau spre noi. „Eu îl vreau p-ăla, spuse o doamnă trupeșă, care avea un ogar în lesă, ce zici Nero, îl cumpărăm?” Nero era dulăul, un ham al acestuia o determină pe Doamnă să strige stăpânului: „Dă-mi-l!”. A fost sentința de condamnare la moarte, cuțitul a pătruns fără milă în beregată. Din ochii mielului curg lacrimi grele de copil. Sângele țâșnește, iarba se înroșește, mieii țipă, oamenii cu ochii injectați strigă: „Îl vreau pe acela, eu pe ălă, dă-mi-l pe tărcat, îl vreau pe roșcat”. Măcelarul taie, sângele curge-n valuri, țipetele mieilor se răresc, ciobanii își umplu chimirele, încă o viață curmată, alți bani, încă o cană de sânge, alt miel jertfit pe altarul chiolhanului.

Una din doamne scapă câinele, acesta se repede la un miel tăiat și plin de sânge, îl ia în gură și vrea să fugă, ciobanul îl vede , strigă la el, apoi îl lovește și își recuperează mielul mort. Stăpâna câinelui apostrofează pe cioban: „Cum ai putut să dai într-un animal atât de frumos? Ce ți-a făcut el, ai fost neglijent, altfel nu fura.”  „Uită-te la el cât e de scump, dă-i o guriță lu’ mamii, scumpetea mea”, în timp ce îi vorbea, îi aranja hăinuțele de firmă.

Ai dreptate Doamnă, nu a făcut nici un rău cățelul dumneavoastră, dar noi, mieii, ce rău v-am făcut? Spuse mielul în timp ce, cu ultimele picături de sânge viața se scurgea din trupul lui. Un ușor tremurat, un fior al morți și ultimul miel e mort.

                                                                                                                 Ionel CÂRSTEA

1 Comment

  1. vlad

    un ritual pagan transformat de popi in obicei crestin crestin

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *


*