Editorial

Pokemoni cu muci și plini de praf

    Cred că m-am jucat cu păpușile, pe preș, în fața porții, până pe la 16, 17 ani. Da, […]

 

 

Cred că m-am jucat cu păpușile, pe preș, în fața porții, până pe la 16, 17 ani. Da, până la 17 ani. Când am avut și eu primul prieten. Că, deh, mai mereu am făcut parte din categoria „înapoiate”.
Croiam haine păpușilor și le făceam chiftele de nisip, amestecate cu pământ.
Eram pe stradă o târlă de vreo cinșpe copii, care jucam ore în șir „Frunza”, „Flori, fete, filme sau băieți” ori „Telefonul fără fir”.
Fetele mai săream coarda sau elasticul, iar băieții jucau „Lapte gros”.
Cel mai mult jucam „Fața”, prescurtarea pentru „De-a v-ați ascunselea”, da’ așa se scria în povești, noi ziceam simplu: „Fața”.
Și ne plimbam cu bicicleta, mamă ce ne mai dădeam roată cu bicicleta pe câmp și pe toate străzile din mahala.
Și, culmea, nu avea nimeni cască, genunchiere sau cotiere. Am si acum „semne de bună purtare”, cum le zicea Mamaia semnelor rămase după ce cădea coaja de la rănile pe care mi le-am facut din căzături. Când cădeam de doua, trei ori pe aceeasi coajă era bucuria bucuriilor. Curgea sângele șiroaie, da’ ne dădea mama cu rivanol și cu saprosan și aia era, nu ne mai duceam la Urgențe.
Sau când ne băteam cu apă la cișmeaua de la colțul străzii, de ne pâra tanti Gica la părinți că ne batem joc de apă. Era mare halimai cu apa aia. Plata era la paușal, deh, și tanti Gica era cu ochii pe cișmea ca pe butelie ca să nu plătească mai mult. Da’ si noi luasem seama că la prânz, invariabil o lua somnul și căutam să ne încadrăm în programul de odihnă al femeii; se prindea, normal, când se trezea, ce bătălie cu apa cartierului încinsesem, în lipsa ei, după lăcăria pe care o lăsam în urmă, da’ dacă nu era flagrant… degeaba. Nu putea dovedi nimic. Că o aveam aliată pe tanti Aurica; ea nu dormea la prânz, da’ îi era drag de noi și nu spunea decat că ea nu a văzut nimic, când o interoga tanti Gica.
Oooo, sau când trăgeam cu cornete cu țeava! Mii de cornete am tras. Uneori le puneam bolduri în vârf. Urât! Ne luam pedepse cu toții, că se afla, normal. La fel se lăsa cu deranj la părinți și când trăgeam cu praștia cu invizoace. Din sârmă groasă de aluminiu. Durea, nene, când își lua câte cineva un invizoc pe poponeață. Uneori de la cornetele cu bolduri sau de la invizoace se lăsa și cu bătaie, nu numai cu pedeapsa de consemn la domiciliu a doua zi.
Una peste alta, n-am avut, tată, pokemoni. N-am avut!
Da’ ce ne mai jucam! Îmi aduc aminte perfect cum nu aveam răbdare nici să mănânc, ca să ies inapoi după prânz cât mai repede pe stradă la copii.
Atunci eram jucării chiar noi copiii, unul pentru altul și toți pentru toți. Noi înșine eram pokemoni. Cu muci la nas. Și plini de praf.

                                                                                                       Cristina LEORDEANU

2 Comments

  1. Adrian Grigoriu

    O frumusețe de articolaș, instructiv și plin de înțelepciune.

    Un citat din minunatul text: „… Atunci eram jucării chiar noi copiii, unul pentru altul și toți pentru toți…..” E o situație pe care trebuie sa o păstrăm unde există sau să o readucem in viața Românilor.

    • Chiar asa a fost si-n copilaria mea din Grant

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *


*