Istorie

Demontarea minciunilor propagandei secesioniste privind „egalitatea” dintre românii transilvăneni și stăpânii unguri sau sași, înainte de 1 Decembrie 1918

  Motto: „Taie-le rădăcinile, acoperă-le cerul, tulbură-le tradițiile, dezbină-i, fă-i să se rușineze de ceea ce sunt! Așa nu vei […]

 

Motto: „Taie-le rădăcinile, acoperă-le cerul, tulbură-le tradițiile, dezbină-i, fă-i să se rușineze de ceea ce sunt! Așa nu vei avea nevoie de luptă, căci speriați de ceea ce au devenit, te vor implora pe tine să vii și să-i salvezi de ei înșiși… (Sun Tzu, „Arta Războiului”, despre strategia cuceririi unui popor fără luptă)

Dacă tot ne vorbesc unii de astăzi despre ce bine au dus-o românii din Transilvania înainte de anul 1918 și ce rău după aceea, să ne aducem aminte că de exemplu în Cluj, dacă românii în anul 1910, sub „înalta civilizație austro – ungară” au fost 16,4% din populația orașului, sub cea „balcanică și fanariotă” în anul 1920 au fost 33%, în anul 1930 – 35%, iar în anul 1938 – 41% din populația orașului. Sau că populația românească din Târgu – Mureș a crescut de la 6,7% în anul 1910, la 25,4% în anul 1930.

Apoi văzând cele scrise mai jos despre greutățile avute de români de a fi locuitori ai orașelor Transilvaniei, mă întreb și iar mă întreb, unde a existat „toleranța etnică și confesională”, „conștiința multietnică” sau „transetnică” de care ne vorbesc unii astăzi că ar fi fost în Transilvania?! Sau unde a fost atunci „neamul ardelenesc” (după unii de astăzi, români au fost și sunt numai cei de dincolo de Carpați)?! Că eu văd că pe atunci inclusiv Transilvania s-a împărțit în trei „țări” după „neamurile” privilegiate existente, cele ale „neamului” ungurilor, „neamului” secuilor și „neamului” sașilor.


„Problema oraşelor din Transilvania în lumina recensământului din anul 1930.” Conferinţă rostită în Sibiu Ia Cercul Militar la 7 Decembrie 1931, de I. Lupaş.

La sfârşitul anului 1930, s’a făcut cel dintâiu recensământ integral al populaţiunii din cuprinsul României. Lucrarea aceasta, bine organizată, a fost dusă la îndeplinire eu ajutorul unui număr de 29.399 de recensori, dintre cari 10.000 recrutaţi din sânul minorităţilor etnice sau în procente 68,8 % recensori români şi 31,2 % recensori minoritari.

Din tabloul rezumativ (…) ştim că populaţiunea celor mai mari oraşe ciscarpatine a sporit considerabil în ultimele două decenii având în timpul de faţă Clujul cu 96.569 locuitori, Timişoara cu 91.866, Oradea cu 82.355, Aradul cu 77.225, Braşovul cu 56.234, Sibiul cu 48.013, Târgul Mureş cu 38.116, ş. a. m. d.(..)
(În anul 1920, Clujul avea 60.000 locuitori, Timișoara – 70.000 locuitori, Oradea – 70.000 locuitori, Arad – 65.000 locuitori, Brașov – 40.000 locuitori, Sibiu – 30.000 locuitori, Târgu – Mureș – 25.000 locuitori. S-a estimat că în majoritatea cazurilor, populația orașelor Transilvaniei pînă în anul 1930 a crescut comparativ cu anul 1910 cu procente cuprinse între 25% – 40%. Concomitent a crescut și numărul clădirilor construite în aceste orașe.În Cluj de exemplu, în perioada 1919 – 1928, s-au construit 2.473 clădiri cu 4.005 apartamente, iar în Tărgu – Mureș – 1.483 clădiri cu 2.056 apartamente. Vezi Revista Economică 11 /.1932 – n.n.)

Consideraţiuni de ordin istoric ne vor ajuta să înţelegem mai bine atât situaţia lor actuală, cât şi direcţia spre care par elemenite a evolua în viitor. Şi cu privire la soarta acestor oraşe, ca şi în alte chestiuni, în cari legătura trecutului cu viitorul poate oferi cheia necesară unei pătrunderi mai adânci în tainele evoluţiei istorice, e bine să reamintim sfatul înţeleptului Miron Costin, care ne îndeamnă „a ispiti scripturile” şi a ne sili ca „cu acele trecute vremi să pricepem cele viitoare”.

Împrejurările istorice, în care s’a desvoltat poporul român de-alungul veacurilor, au făcut ca el să rămână în majoritate covârşitoare un popor de rurali. La întemeierea şi organizarea aşezărilor urbane au început a contribui în ţările române, încă din secolul al XIII lea, elemente de colonizaţie germană, cum s’a întâmplat de altfel şl în Ungaria, Cehoslovacia, Polonia şi Rusia. (…)

Caracteristic este în privinţa aceasta trecutul oraşului Braşov, care, fiind mereu anizat la sprijinul Domnilor şi boierilor din Ţara Românească, nu putea să aibă atitudine permanent ostilă şi respingătoare faţă de încercările elementului românesc de a pătrunde într’ânsul. (…)
Cu toate acestea pela începutul secolului al XVIII-lea, când Domnul Ţării Româneşti, Constantin Brâncoveanu cumpărase două case mici — una în Schei, alta în Braşovul vechiu, — a întâmpinat împotrivire din partea conducătorilor saşi, cărora fu nevoit să le scrie în repetate rânduri (…)
Dacă un principe destoinic şi influent ca Brâncoveanu,(…) întâmpina astfel de rezistenţă din partea magistratului braşovean, ne putem imagina, cât de anevoie putea să pătrundă elementul românesc în acest oraş, pentru care era totuşi o condţiune de existenţă şi de înflorire tocmai imediata şt buna lui vecinătate cu Ţara Românească.
Pentru exclusivismul citadin al Saşilor nu este mai puţin grăitor nici cazul celuilalt centru politic, economic şi cultural dela graniţa sudică a Transilvaniei, cazul oraşului Sibiu. Acesta, situat în mijlocul unei străvechi populaţiuni româneşti cu pronunţate aptitudini spre progres,a fost în stare a se împotrivi până la începutul secolului al XlX-lea necontenitelor încercări ale acestei populaţiuni de a pătrunde între zidurile lui.
Când izbutise între anii 1734—7 episcopul Inochentie Micu-Klein, originar din apropiata comună Sadu, să pună stăpânire asupra unui imobil, pe care i-l dăruise în Maierii Sibiului baronesa Ana Măria de Hoehberg, Saşii s’au alarmat de groază că li s’ar ştirbi aşa zisa : „puritate naţională” prin această posesiune valahă şi n’au lipsit a opune vlădiculul rezistenţă continuă, până când acesta s’a văzut constrâns, în cele din urmă, să-şi vândă imobilul pentru suma de 200 florini.
Mai stăruitor a fost însă episcopul ortodox Vasile Moga, care cumpărând la 1819 dela fostul guvernator al Transilvaniei, contele Gheorghe Banffy o casă în Strada Cisnădiei, azi Strada Regina Măria, cu suma de 36.000 florini pentru trebuinţele episcopiei şl ale seminarului, nu s’a lăsat învins de împotrlvlrea Saşilor, cari încercară toate mijloacele spre a strica târgul, chiar după ce contractul fusese aprobat de însuşi guvernul transilvan. Protestul Saşilor sibieni a ajuns până la cancelaria curţii împărăteşti din Viena, unde a fost însă respins. Astfel casa cumpărată de blândul episcop Moga, cu banii strânşi din colectele benevole ale preoţilor şi credincioşilor săi, a rămas până în timpul de faţă proprietatea consistorului ortodox-român din Sibiu.

Cazurile de intoleranţă orăşenească faţă de elementul românesc au fost numeroase şi în restul Transilvaniei. La Turda „congregaţlunea întregii universităţl a nobililor” a decis ca în termin de 8 zile să fie alungaţi toţi Românii din casele şl de pe moşiile nobililor, iar cei ce nu-i vor alunga, să fie pedepsiţi „iremissibiliter”cu câte 15 fiorini. Această deciziune dela 19 lulie 1711 a fost reînuită la sfârşitul anului următor şi mai drastică luându-se măsuri pentru alungarea şi extirparea Valahilor din acest oraş.
„La 5 Decembrie 1712 s’a decis cu învoire de obşte alungarea şi extirparea Valahilor din oraşul nostru, ca să fie daţi afară şi aşezarea lor în oraşul nostru să nu mai fie tolerată” (Az olâhoknak udrosunkbol ualo klhajtâsa es klirtasa irânt, kozakaratbol megeguezânek, hogy kiiizettessenek es lakdsok uârosunkban ne patialtassek” ef. Orbân Balazs, Torda varos hdrnyehe. Budapest, 1889 pag. 271).
Iar la Cluj, după ce Românii ortodocşi ob­ţinură dela cancelaria Curţii din Viena permisiunea de a-şi clădi, în afară de zidurile ora­şului, o modestă casă de rugăciuni, în şedinţa dela 5 August 1790 consiliul oraşului Cluj a protestat solemn contra zidirii declarând . că nu va îngădui niciodată, sub nici o condiţie, clădirea unei biserici româneşti pe teritoriul Clujului. Impotriva voinţii protestatorllor bisericuţa ortodoxă a fost clădită totuşi la 1795, dar la marginea oraşului, unde se află şi în timpul de faţă. Cu cinci ani mai târziu era terminată şi biserica română gr. catolică. Aceasta fu zidită in interiorul oraşului cu cheltuiala episcopului loan Bob din Blaj.

Vitalitatea elementului românesc a fost aşa de biruitoare, încât şi-a putut permite să nesocotească opreliştile dela Braşov, Sibiu, Cluj şi alte oraşe ale Transllvaniei, precum şl deciziunea brutală dela Turda. Încetul eu încetul a pătruns mai întâîu la periferia oraşelor, iar în jumătatea a 2-a a secolului al XlX-lea a izbutit să pătrundă şi în centrul lor bineînţeles, în număr mai modest şi fără pretenţia de a schimba aspectul străin al acestor oraşe, al căror conducători saşi sau maghiari inventau tot felul de mijloace pentru a continua tradiţionala situaţie privilegiată a neamului lor. Şi avea pentru aceasta întreg sprijinul stăpânirilor străine din trecut.(…)

Problema oraşelor din cuprinsul României întregite se prezintă în timpul de faţă, din punct de vedere etnic, sub aspecte, cari varlază după provincii (…). în Transilvania şi în Banat asistăm la lupta îndârjită a vechilor elemente privilegiate, neobosite în stăruinţa lor de a încerca totul, ca să împiedice penetraţiunea elementelor româ­neşti dela sate, spre a putea să-şi prelungească excluziva lor stăpânire din trecut asupra celor mai importante oraşe din cuprinsul acestor provincii.(…)

Un studiu deosebit de instructiv, a publicat în această materie, apreciatul specialist Dr. Sabin Manuilă sub titlul „Evoluţia demografică a oraşelor şi minorităţilor etnice din Transilvania” (Bucureşti 1929) (..) autorul acestei scrieri premiate de Academia Română demonstrează în mod ştiinţific, cum a evoluat în cursul timpului populaţia urbană din Transilvania, cum a reuşit politica de stat a Ungariei să împestriţeze prin mijloace artificiale această populaţie, dându-i mai ales în ultimele decenii ale secolului al XlX-lea o înfăţişare aparent maghiară,cu toate că pentru asigurarea unui spor normal în scopul maghiarizării nu dispunea de o populaţie rurală compactă, în apropierea oraşelor dinTransilvania şi din Banat. Populaţia rurală din aceste provincii se repartizează în modul următor: 72,59% Români, 18,94% Unguri şi 6.48% Germani.(…)

Dacă guvernarea românească nu a recurs şi nu simte nevoia să recurgă la mijloace artificiale pentru naţionalizarea oraşelor, ea nu poate lipsi dela datoria de a îngriji, ca naţionalitatea populaţiei româneşti strecurate în deceniul din urmă la oraşe să nu fie periclitată din partea populaţiei alogene, care prin forţa ei numerică, prea puţin diminuată până acum, poate încă să-şi continue tendinţele de asimilare ca în trecut, cu toate că îi lipseşte sprijinul institu­ţiilor de stat, cari îl stăteau odinioară la dispoziţie tocmai în scopul maghiarizării.” (Revista Economică 27 / 1932).

                                                                       * * *

Un factor care a oprit, după anul 1918, maghiarizarea elementelor românești minoritare din orașe, a fost considerat înființarea celor 120 școli secundare cu limba de predare română. În timpul Imperiului au existat în limba română în jurul anului 1900, un număr de trei licee (gimnazii) de băieți cu opt clase (Blaj, Brașov, Năsăud), două cu patru clase (Brad și Beiuș), o școală comercială la Brașov și câteva preparadii pentru formarea învățătorilor. Și nu a existat nici o instituție de învățământ de stat în limba română, cu toate că și românii participau la bugetul statului și au cerut acest lucru în nenumărate rânduri. Școlile maghiare din acel timp, după cum scria și George Barițiu, au fost pentru românii care le urmau, numai „pentru a ne întuneca spiritele, a ne implanta dispreț către noi înșine. a ne falsifica istoria și a-și bate joc de originea noastră.” Mai amintea acesta de exemplu și de teama studenților (elevilor) români de la școlile maghiare din Cluj, „de a cuteza să vorbească în public limba maternă.” (Vezi Netea Vasile, George Barițiu, 1966, pag. 32, 38).

Probabil mai trebuie amintit unora cu nume românești (totuși cred că aceștia nu pot fi români), care umblă astăzi cu fel de fel de nostalgii austro-ungare, că la Universitatea din Cluj, de la înființarea din anul 1872 până în anul 1918, nu a exista nici măcar o secție în limba română.
Apoi poate au uitat că marea majoritate a liceelor românești care le găsim astăzi prin orașele Transilvaniei, s-au înființat sau au fost transformate în licee cu limba de predare română numai după anul 1918, Prin urmare, cu excepția liceelor românești de la Brașov, Blaj, Năsăud, Beiuș (de prin anul 1899, numai ciclul inferior a fost în limba română), celelalte există numai după anul 1918, adică sub civilizația, pe care o numesc unii astăzi dintre cei care s-au săturat de România, „balcanică și fanariotă”.
Astfel, printre localităţile în care s-au înfiinţat sau liceele (gimnaziile) statului maghiar au devenit școli ale statului român cu predare în limba română se numără Târgu – Mureş (Liceele Alexandru Papiu Ilarian – de băieţi, Unirea – de fete, cu o secţie română şi una maghiară, Liceul Militar Mihai Viteazul), Brad (Avram Iancu, devenit cu opt clase, urmaşul gimnaziului ortodox român cu patru clase din timpul Imperiului) Dej (Andrei Mureşianu), Lugoj (Coriolan Brediceanu), Gherla (Petru Maior), Gheorgheni (Sfântul Nicolae), Odorheiu – Secuiesc (Ştefan Octavian Iosif), Sărmaş (Samuel Micu), Oradea (Emanoil Gojdu, avea şi o secţie maghiară), Făgăraş (Radu Negru), Turda (Regele Ferdinand), Bistriţa (Alexandru Odobescu), Sibiu (Gheorghe Lazăr), Carei (Vasile Lucaciu), Dumbrăveni (Timotei Cipariu), Aiud (Titu Maiorescu), Baia Mare (Gheorghe Şincai), Sighişoara (Principele Nicolae), Arad (Marius Nicoară), Cluj (Regina Maria şi Gheorghe Bariţiu), Şimleul Silvaniei (Simion Bărnuţiu), Oraviţa (General Drăgălina), Târnăveni (Andrei Bârseanu), Câmpeni (Horea), Orăştie (Aurel Vlaicu), Sighetu – Marmaţiei (Dragoş Vodă), Satu – Mare (Mihai Eminescu), Timişoara (Carmen Sylva, „nume de slavă” dat Elisabetei de Wied, soţia regelui Carol I, numită şi „mama răniţilor”, moartă în anul 1916 la vârsta de 73 ani şi înmomântată în biserica din Curtea de Argeş).

La Alba Iulia, în 1 februarie 1919 s-a înfiinţat Liceul românesc Mihai Viteazul (considerat strămoșul actualului Horea Cloșca Crișan), a urmat în anul 1922 înfiinţarea Liceului românesc de fete şi în anul 1924 a Şcolii Superioare de Comerţ cu sprijinul unor persoane înstărite din Alba Iulia.
Referitor la școala de comerț, de amintit faptul că în timpul Imperiului, exista o singură școală în limba română de profil economic (Școala Comercială Ortodoxă de la Brașov). Un exemplu despre numărul acestora după anul 1918, din cele scrise în Revista Economică 30 / 1931: „Luând în cercetare numai 4 judeţe învecinate una cu alta: judeţele Sibiu, Alba, Târnava-mică şi Târnava mare, găsim nu mai puţine decât 7 scoale comerciale de stat. La Sibiu câte o şcoală sup. de comerţ pentru băieţi şi una pentru fete; în Sălişte (jud. Sibiu) o şcoală sup. de comerţ pentru băieţi; Alba-lulia, şcoală de comerț. sup. pentru băieţi; în Mediaş şcoală superioară de comerţ pentru băieţi şi în Blaj, câte o şcoală sup. de comerţ şi pentru fete. Ultimele două deschise în timpul din urmă şi adăpostite în edificii proprii pompoase, construite în stil românesc”

                   Românii sub înalta civilizația austro – ungară    

Situația școlilor confesionale ortodoxe din comitatul Hunedoara, unde peste 80% din populație a fost de etnie română, în marea majoritate ortodoxă ((în anul 1910, existau în acest comitat un număr de 250 parohii ortodoxe și 128 filii ale acestor parohii) și unde învățământul în limba română se desfășura în școlile confesionale ortodoxe și greco – catolice. Urmarea în special a aplicării legii lui Appony din anul 1907, în cinci ani, de la aplicarea legii, au fost desființate pe teritoriul entității Ungaria din cadrul Imperiului dualist, după Ministerul Cultelor de la Budapesta, un număr de 459 școli cu predare în limba română.

                      Protopopiatul Deva – numărul școlilor confesionale ortodoxe în anul 1900 – 22 școli, în anul 1910 – 12 școli.
                      Protopopiatul Dobra – numărul școlilor confesionale ortodoxe în anul 1900 – 16 școli; în anul 1910 – 7 școli.
                       Protopopiatul Geoagiu – numărul școlilor confesionale ortodoxe în anul 1900 – 42 școli; în anul 1910 – 10 școli.
                       Protopopiatul Hațeg – numărul școlilor confesionale ortodoxe în anul 1900 – 18 școli; în anul 1910 – 9 școli.
                      Protopopiatul Hunedoara – numărul școlilor confesionale ortodoxe în anul 1900 – -; în anul 1910 – 3 școli.
                      Protopopiatul Ilia – numărul școlilor confesionale ortodoxe în anul 1900 – 38 școli; în anul 1910 – 14 școli..
                      Protopopiatul Orăștie – numărul școlilor confesionale ortodoxe în anul 1900 – 27 școli; în anul 1910 – 18 școli.
                     Protopopiatul Zarand – numărul școlilor confesionale ortodoxe în anul 1900 – 38 școli; în anul 1910 – 22 școli.

În comitatul Hunedoara, făcând un raport între învățătorii români existenți și numărul de copii români care trebuia să urmeze școala primară din comitat, la un învățător român reveneau 2.500 copii. Din cele 420 sate ale comitatului, 218 nu aveau școală (prin urmare,statul maghiar a făcut prin reglementările apponyene, ca în condițiile în care existau școli puține în satele românești, să scadă și numărul celor existente), iar din cei 42.020 copii obligați să urmeze școala primară („de toate zilele”), 25.570 nu au urmat nici o școală. (Brusanowski Paul, Învățământul confesional ortodox din Transilvania între anii 1848 – 1918 între exigențele statului centralizat și principiile autonomiei bisericești, 2005, pag. 516, 594).

 

„Românul” nr. 216, 2 / 15 octombrie 1911, Arad, articol redat și de Negrilă Iulian, Ziarul „Românul” și Marea Unire, 1988, pag.174:

Până acum câtva timp, frații noștri de dincolo susțineau din punga lor, peste 3000 școli rurale, fără nici un concurs din partea statului unguresc. Acum a trăznit guvernului în gând să introducă un tip de localuri noi de școală, adevărate palate, nu numai pentru cele ale statului, ci și pentru școlile confesionale. De asemenea, a urcat lefurile învățătorilor, impunând și confesiunilor lefurile de la stat. Ei, bine, profitând de faptul, că bieții români nu-și pot măsura punga cu a statului și deci nu pot clădi din banii lor localuri de școală după proiectul tip al guvernului, nici să plătească învățătorii lor ca la stat, autoritățile administrative ungurești închid pe capete școlile românești.Din această cauză aproape tot a doua școală românească e închisă, de când cu punerea în aplicare a noii legi școlare ungurești, ticluită anume să stingă viața și lumina din școlile românești.

Nu prea înțeleg …Cum, „frații noștri de dincolo susțineau din punga lor, peste 3000 școli rurale, fără nici un concurs din partea statului unguresc”?! Adică „înapoiații și analfabeții” ăia de dincolo de Munți, după cum ne spun azi cei care s-au săturat de România, din banii lor au susținut școlile românești din Ardeal ?! Imposibil… Și statul maghiar, atât de civilizat și tolerant, a făcut niște legi școlare prin a căror aplicare se străduiește „să stingă viața și lumina din școlile românești”?! Și cum „Până acum câtva timp”?! Adică statul maghiar a interzis categoric să mai existe vreo finanțare a școlilor românești din Ardeal?! Păi atunci este normal și în spiritul toleranței existente, statul maghiar, cum a înființat o grămadă de școli cu predare în limba maghiară în Transilvania, să înființeze și școli de stat cu limba de predare română… Cum, în toată Ungaria nu a existat o școală de stat cu predare în limba română?! Păi românii nu participau la bugetul statului ungar?! Și nu trăiau românii într-un stat al culturii, civilizației și toleranței înainte de anul 1918 și numai după anul 1918, când li s-au înființat o grămadă de școli în limba română, de toate nivelurile, inclusiv o universitate în limba română, au trăit în întuneric?!

                                                                                                      Iulius MUREȘAN

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *


*