![București era considerat micul Paris cândva și chiar așa arăta. M-am născut în București, unde am și copilărit, apoi […]](https://www.justitiarul.ro/wp-content/uploads/2020/01/bucuresti_1970_caleavictoriei-620x350.jpg "A fost odată în București…")
București era considerat micul Paris cândva și chiar așa arăta. M-am născut în București, unde am și copilărit, apoi m-am căsătorit și tot acolo am locuit, e drept în diferite cartiere. Acum am o vârstă și pot spune că am mai prins și eu ceva din frumusețea Bucureștilor de altă data, dar mai îmi amintesc și ce-mi îmi povesteau părinții mei, mai ales de plimbările făcute la șosea, de cum era înainte Calea Victoriei, unde am copilărit și cum arăta palatul regal.
Îmi povesteau de curățenia străzilor, deși erau vânzători ambulanți care-și plimbau cărucioarele cu tot felul de bunătăți: eugenii, napolitane, alvițe, nuga, înghețată și zahăr pe băț, sirop de mure, vișine sau căpșune cu sifon! Ce bune erau!
Îmi amintesc că puteai să te plimbi liniștit pe străzi, la orice oră din zi sau noapte, fără să te temi de ceva. Îmi amintesc, mai târziu, cum mergeam la restaurantele Capșa, Gambrinus, Carul cu bere și chiar îți permiteai, cel puțin o dată pe săptămână, să ieși cu familia la un asemenea local considerat select.
Îmi amintesc cum vara, aproape în fiecare duminică dimineață, mergeam pe jos până în parcul Herăstrău și petreceam ore întregi în bibliotecile de vară, citind, iar seară rămaneam să vizionez un film, la grădina de vară, intrarea fiind gratis. Filmele erau destul de bune, franțuzești, englezești, rusești sau istorice românești.
Părintii îmi povesteau cum treceau prin față palatului regal, în curtea căruia, regele Mihai se jucă cu câinele său, iar lumea se oprea și-i zâmbea, regele, fără gărzi de corp și fără ifose, saluta politicos.
Revenind la amintirile proprii, mi-aduc aminte de spitalul Brâncovenesc, aflat la Piața Unirii, era un monument arhitectural care a fost dărâmat fără nicio jenă. Acolo, noi, studenții de la medicină, ne desfășuram orele de practică, cam câte o luna pe vară.
Acum când mă plimb prin București, mă doare sufletul când văd blocurile cenușii și mă doare de două ori pe-atât, când văd că nu se poate face ceva pentru a le schimba fața, multe din clădiri nereabilitate, cu fațade distruse, îmbătrânite, aproape gata să cadă! Blocul părinților era în paragină în plină Calea Victoriei… Cred ca abia anul acesta, 2020, se vor face reparații.
La piața Amzei, unde găseai țăranii la orele dimineții cu cele mai proaspete zarzavaturi, florăresele cu toata paleta florilor de sezon și la Piata Matache, după anii ‘90, totul a devenit o paragină, imaginile apocaliptice parcă sunt de la sfârșitul unui război…
Am făcut liceul Lazăr pe vremea când chiar se făcea carte. Străbăteam zilnic parcul Cișmigiu, când veneam și când plecam de la școală, Izvorul lui Eminescu era locul unde am meditat și visat de mii de ori. Am băut Brifcor și Ci-Co la Spicul, unde mâncam niște merdenele calde grozave, am văzut filme la cinematografele București, Flacără, Favorit și Patria, am mers cu ușile deschise la autobuz, am apucat să miros teii și socul, salcâmul și să mă plimb pe aleile cu trandafiri de pe șoseaua Kiseleff.
Verile fierbinți le petreceam la umbră castanilor bătrani de pe aleile din parcurile, care umpleau Bucureștii, iar acum am ajuns să visez, departe de țara și de orașul meu natal și să plâng când văd că niște nemernici, îngâmfați și analfabeți, au furat orașul. Au transformat frumosul meu oraș într-un centru urban aglomerat și greu de străbătut! Un oraș poluat, al cărui aer este greu de respirat, în care traficul este un coșmar!
Demult, foarte de demult, pe vremea când locuiam pe Calea Victoriei, când în colț cu Calea Griviței era o cabină cilindrică tip borcan cu un milițian în ea, prezent acolo zilnic, dimineața nu plecă nimeni la muncă înainte de a stropi trotuarul din fața casei, a blocului sau de „a da zăpada”, poate pentru că exista sectoristul care se plimba prin cartier și dădea urgent amenzi sau poate că nu și era vorba de bunul simț al fiecăruia și iar simt în nări mirosul dimineților luminoase de iunie, când adia a zorele, ierburi și crini …
În iunie venea vacanța, după Ziua Copilului și împreună cu mirosul crinilor! Seara se udau grădinile și din nou trotuarele, iar peste tot mirosea a trandafiri și a regina nopții… Îți amintești? Duminica, chiar dacă nu era asfalt peste tot, mă refer la cartiere precum Colentina, Pantelimon, Bucureștii Noi etc., nu ieșea nimeni la plimbare sau la biserică, fără a-și face pantofii cu cremă, fără să fie spălat și curat, inclusiv familiile de țigani lăutari care ieșeau că niște păunași la plimbare!
Copil fiind, puteai să mergi la colțul străzii, la chioșc, cu banii în mână și fără să-ți fie frică că te fură cineva, ca să-ți cumperi pe cei câțiva bănuți o înghețată pe băț, cu numai 0,55 de bani. Se numea „înghețată populară” și avea un gust de vanilie sau fistic, ce nu l-am mai regăsit vreodată pe undeva sau să bei o bragă, să mănânci un covrig cald cu mult mac și sare grunjoasă!
Uneori seara, în nopțile cu luna, ieșeam cu părinții la plimbare pe Calea Victoriei sau în cartier, pe la Sala Palatului, magazinul Adam sau bulevardul Magheru, cu magazinul Eva , ieșeam să ne facem siesta și din nou spun, a nu știu câta oară, ce bine mirosea a salcâmi, iar grădinile erau pline cu trandafiri, regina nopții și ce arome plăcute pluteau în aer!
Adesea, în drum spre școală, mergeam pe sub castanii care-și aruncau florile albe sau roadele maronii lucioase, castanele copilăriei mele, pe care le adunam de pe străzi și ne jucam cu ele. Când venea toamna și începea școala, era vremea castanelor. Cu ele, împreună cu frunze și ghindă construiam tot felul de decorațiuni pentru ora de lucru manual, fiecare după imaginația lui!
La șosea? Păi oricine putea lua un taxi care te plimbă și te lasă la un restaurant unde petreceai o seară romantică, plăcută, unde ascultai muzică în surdină, unde mâncai bine și ieftin. Cui îi era frică să iasă pe stradă? Mai ales seara… Nu aveai asemenea sentimente, ci dimpotrivă!
Noi, elevii de liceu și studenții, ne petreceam de multe ori timpul liber în multele librării și biblioteci unde mirosea a podele bine spălată și a carte nouă, iar acolo chiar se învăța! Mama mea și eu, mai târziu, ca și ea, mergeam săptămânal la coafor, la cosmetică și manichiură, încât mâinile noastre erau mereu îngrijite. Femeile acelor timpuri erau mereu aranjate, elegante și cu gust îmbrăcate! Erau bune mame și gospodine, deși nu aveau toate mașini de spălat rufe, mașini de spălat vase sau de uscat rufele nu existau. Rufele se uscau afară, iar iarna erau „băț”, pătrunse de ger și miroseau plăcut a proaspăt, atunci când le băgai în casă! Amintirile îmi vin acum puzderie în cap, dar mă opresc aici, deocamdată…
O bucureșteancă îndrăgostită de Bucureștii de altădat’ …
Ely PRATA
Uneori este mai bine sa nu ai amintiri atat de amanuntite. Mi le-ati scos si pe ale mele din camara unde credeam ca sunt bine incuiate Eu eram mai aproape de Cismigiu, apoi m-am departat tot mai mult. Si acolo era biblioteca, era vata de zahar, era chioscul unde mai cantau uneori formatii militare cred. Mai erau, iertati-mi vorba proasta, doua toalete construite solid, curate, fiecare la cate o margine a parcului. Era un lac curat si se mergea cu barca. Acum, daca as spune ca este un balci, as jigni balciul traditional. Aleile au fost rebotezate cu orgoliu si totala, absurda ignoranta, pe vremea lui basescu, de catre o, sa zicem, functionara de-a lui- actrita esuata, politician esuat, acum cred ca este la o televiziune mica si scuipatoare. Liceul Lazar? Nu pot spune a ce seamana acum. Nu sunt un om care regreta trecutul si nici nu am inteles de ce Bucurestiul era denumit Micul Paris. Pana am vazut un filmulet despre care am crezut ca este Bulevardul Magheru, Era plin de gunoaie intr-un mod ingrozitor. Erau sticle, castroane, saltele zdrentuite, toalete mobile nefolosite dar…alaturi… Cel care filma trecea incet cu aparatul, fara sa vorbeasca. Pana am vazut o firma mai indepartata-era clar, Parisul. Pe langa bucuria de a fi inteles de ce era Bucurestiul, Micul Paris, am simtit si o mare durere – gunoiul acela ingrozitor din centrul Parisului era lasat de …. noii invadatori, Ma bucur ca nu mai semanam cu Parisul, Dar articolul e minunat si dureros in acelasi timp.