Remember

Addenda la memoria părinților mei

  Alaltăieri, cînd am scris ultimul articol, trăiam un moment foarte greu care mă îngrijorase, nu puteam să mănînc de […]

 

Alaltăieri, cînd am scris ultimul articol, trăiam un moment foarte greu care mă îngrijorase, nu puteam să mănînc de trei zile. Cînd mă dădeam jos din pat, din cauza slăbiciunii, mi se părea că mă bate vîntul. Dar m-am ambiționat și am făcut efortul de a termina și partea a doua despre martiriul la care au fost supuși părinții mei, față de care mă simt vinovat pentru faptul că nu i-am apărat mai mult, mai bine.

Ieri dimineață, spre bucuria mea, m-am trezit cu dorința de a mînca ceva. Am mîncat trei înghitituri de pîine cu pate de ficat. Dar după două sau trei ore, a trebuit să mi se mai întîmple ceva: o lucrare amplă (6 molari și premolari) de pe partea dreaptă a maxilarului a căzut! Cum spunea încă de acum zeci de ani un prieten, parcă toate mi se întîmplă numai mie! După amiază am mai molfăit puțin miez de pîine cu pate, o banană, cîteva lingurițe cu dulceață de căpșuni.

Am momente în care mă uit în urmă și mă gîndesc la faptul ca de 47 de ani eu tot spun adevărul cu toate consecințele pe care mi le-am asumat reușind să-mi păstrez mintea limpede, psihicul robust ca în tinerețe, sistemul nervos încă întreg, dacă am depășit loviturile primite de la dușmani, de la prieteni, de la rude, de la viață (sau de la satana, depinde de interpretare), dacă am trecut peste atîtea trădări, cred că singura explicație o constituie sîngele meu de aromân, tenacitatea, cerbicia, dorința de luptă continuă. Acestui neam atît de hăituit în Balcani, viața i-a creat instincte de animal sălbatic, după cum spunea Țuțea („Mă întreba Marin Preda cum era cu macedoromânii și i–am zis: domnule Preda, macedoromânii nu sînt români, sînt super-români, români absoluți. Atît de năpăstuiți și goniți, au instinctul national de fiară bătută. Iar eu și dumneata, pe lîngă ei, avem forță domestică de rațe. Măcăim. Am stat cu macedoromâni în temniță. Îi bateau până îi omorau, dar nu declarau nimic. Au o bărbăție perfectă.”). Nu căutați aceste calități la Becali, nu le-au moștenit toți aromânii.

Îmi permit să spun că în acest moment în România nu mai este în viață nimeni care să fi luptat constant atîția ani pentru principii și valori, pentru România și pentru români. Dacă cineva mă contestă, să ridice două degete, să se prezinte și să spună ce a făcut el. Eu încă nu am terminat de povestit ce am făcut.

Vă întrebați de ce nu ați auzit de mine deși ar fi trebuit să auziți? Nu vă mai intrebați de ce nu ați auzit de mine și de camarazii mei de luptă, numele noastre erau interzise în presa centrală, televiziunile nu ne-au invitat niciodată (nici măcar TVR, la care toți plăteați taxă) chiar dacă aveam cu adevărat ce să spunem, posturile de radio nu ne luau interviuri (nici măcar RRA, la care toți plăteați taxă). Românii nu trebuiau să știe că există patrioți care luptă pentru țară și popor, pe post de patrioți trebuiau prezentați trădătorii, corupții, imbecilii gata să îndeplinească orice ordin primit din afară, aceștia se hotărîse să fie conducătorii României. În 1996, la ședința CDR de validare a candidaturilor pentru parlement, fără să știe că nu acceptasem candidatura, Ana Blandiana și Petre Mihai Băcanu au cerut dosarul meu ca să mă conteste (“dizidenta” Ana Blandiana, fosta amantă a agentului KGB Gogu Rădulescu și agentul KGB Petre Mihai Băcanu!). Între timp rîndurile noastre s-au subțiat. Unii s-au dus în altă lume, alții prea obosiți de această luptă s-au retras, alții, bătrîni și bolnavi, nu mai au putere. Rîndurile s-au subțiat pînă cînd din cei de acum trei decenii, m-am trezit că am rămas singurul. Am continuat și așa fiindcă dacă singur în mod cert nu poți să învingi, cel puțin știi tot în mod cert că nu are cine să te trădeze.

Cînd m-am ridicat pentru prima dată să spun adevărul nu am făcut-o din teribilism și nici nu aveam conștința unui act de dizidență. Pur și simplu, au fost lucruri cunoscute de toți dar pe care nu le spunea nimeni. Și atunci m-am ridicat să le spun eu.

La sfîrșitul lunii aprilie 1980, într-o ședință de analiză la Procuratura Capitalei și în prezența procurorului general Nicolae Popovici, m-am ridicat să mai spun niște adevăruri. Am reglat butonul de volum la maxim, și geamurile au început să intre în rezonanță și să zangăne. Am început cu zicale din popor, dacă peștele de la cap se impute, tot de la cap să îl curățăm așa că să începem cu arestarea primilor secretari de județ și a miniștrilor corupți, dacă vrem să facem curățenie să începem cu ograda proprie și să arestăm procurorii și judecătorii corupți, am numit procuratura generală un focar de corupție unde recursurile extraordinare se promovează doar pe pile sau pe șpagă. Era o liniște în care teoretic puteai să auzi musca, dar practic nu puteai să o auzi fiindcă eu vorbeam prea puternic.

După ședință, conform unei bune și frumoase tradiții, ne-am dus la grădina restaurantului „Bucur” să bem o bere. Acolo, toți m-au felicitat – m-am enervat și i-am întrebat de ce nu m-a susținut nimeni? Răspunsul lor a fost următorul: “Tu ești singur, îți permiți, noi avem familii”! Familia, celula de bază a societății, devenise mai importantă decît societatea. Și atunci am ales să nu pun pe nimeni în pericol, dar nici asta nu am reușit – după 1990, dușmanii și-au dat seama că dacă nu am familia proprie, am măcar niște părinți pe care să se răzbune.

De atunci, s-a întîmplat ca în fiecare an să ajungă arestat cîte un procuror din procuratura generală. Circula o legendă, nu știu cît de adevărată, că după fiecare astfel de arestare, Popovici mă visa noaptea.

Dar tot atunci a început prima mare prigoană împotriva mea. Popovici apreciase cuvîntarea mea, dar nu a avut putere să mă apere. Se coalizaseră împotriva mea cei doi tovarăși Constantin (Mihăilă și Dumitrescu) de la Secția militară și pentru probleme de justiție din cadrul CC al PCR (deranjați de faptul că erau nominalizați printre cei care interveneau în dosare) și doi directori corupți din procuratura generală (Nicolae Bracaciu, directorul direcției de urmărire penală și Ionel Dobrilă, directorul direcției de cadre).

Un prieten a pus pariu cu mine că nu rezist un an – am cîștigat pariul (am rezistat un an și 8 luni), dar prietenul nu l-a onorat (era vorba de o pereche de ochelari de soare Polaroid). Cînd am constatat însă că în locul dosarelor serioase cu care eram obișnuit primesc dosare cu găinării, mi-am dat seama că nu mai are rost să rămîn în procuratură. Despre acele vremuri am scris acum doi ani un serial în 7 episoade pe „Justițiarul”.

La discursurile mele dinainte de 1989 nu s-a solidarizat nimeni oficial cu mine, dar nici nu s-a desolidarizat nimeni, cu o excepție. La începutul anului 1988, în cea mai proastă perioadă din viața mea cînd în urma demolării pierdusem aproape tot, din toate punctele de vedere, Maria Bobu ajunsă ministreasa justiției, hotărăște ca avocații să nu își mai aleagă direct conducerea, ci prin electori. Are loc o ședință, în prezența lui Teofil Pop, director în ministerul justiției, în care înainte de propunerile de candidați, se fac propuneri pentru membrii comisiei de numărare a voturilor – mă trezesc propus. Nu puteți să vă imaginați starea mea, dracii pe care îi aveam. M-am ridicat, am mulțumit pentru încredere, dar am arătat că nu mă pretez la acest circ care reprezintă o strangulare a democrației.

De la prezidiu s-a ridicat tov. Dolfi Solomovici (fost ofițer de securitate în urmă cu 30 de ani în nordul Moldovei – există și acum pe internet declarația unui fost deținut politic care a avut onoarea să fie bătut sălbatic de Dolfi, trecut apoi în avocatură și ajuns secretar adjunct al BOB). Acesta și-a cerut scuze în numele colectivului față de tov. ministru (ce intuiție a avut! pe 3 ian. 1990 Teofil Pop a fost numit ministrul justiției!) precizînd că eu sînt cunoscut ca avînd ieșiri nelalocul lor. Teofil Pop l-a pus să ia loc, nu a părut deloc deranjat de cuvintele mele.

De cite ori am fost în viața mea o pasăre Phoenix? Zău că nu mai țin minte, dar mi-am revenit întotdeauna din toate șocurile suferite.

Zeci de ani am mers pe sîrmă, și nu am căzut niciodată. Recunosc, am făcut multe nebunii, am făcut greșeala să port adesea război de unul singur împotriva tuturor crezînd că sînt mai bun decît oricare dintre ei, dar omițănd faptul că atacul haitei înmulțește forța fiecărui membru al ei.

Ce va cu mine de azi încolo nu știu, nu am nici starea, nici luciditatea, nici puterea să ma gîndesc acum. Va fi cum vrea Dumnezeu.

                                                                                                      Dan Cristian IONESCU

Citiți și:

Am făcut totul pentru țară și popor, am făcut prea puțin pentru părinții mei, nu am făcut nimic pentru mine (II)

Am făcut totul pentru țară și popor, am făcut prea puțin pentru părinții mei, nu am făcut nimic pentru mine (I)

 

 

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *


*