Puncte de vedere

Adevărata țintă nu este Pomohaci (IV)

        REPETENŢI LA „EXAMENUL” POMOHACI? (IV)                       […]

 

      REPETENŢI LA „EXAMENUL” POMOHACI? (IV)

 

                           Ierarhii – „un cuget şi o inimă”!

 

„Ca patriarh al B.O.R.,  cu multă durere în suflet, cerem iertare tuturor credincioşilor pentru tulburarea produsă de acuzaţiile aduse public unor clerici (Pomohaci, Bârlădeanu – n.a.) privind anumite abateri de la morala creştină (PF Părinte Patriarh Daniel).

 

Puţini ştiu că Biserica, prin Sfinţii Părinţi insuflaţi şi călăuziţi de Duhul Sfânt, se bazează în existenţa sa istorică pe legi (canoane) extrem de minuţioase. De aceea toţi creştinii, indiferent de poziţia lor în Biserică, consimt să se supună, ca Însuşi lui Dumnezeu, acestor reguli stricte care le influenţează, pentru a trona ordinea, conduita. Au fost însă şi nenumărate cazuri când fiii pierzării (Col. 3, 6), considerându-se pe ei înşişi mai înţelepţi decât Duhul Sfânt, au primit de la Biserică sancţiuni din cele mai  grele pentru că, adoptând atitudini anticanonice în special faţă de ierarhi (episcopi), i-au defăimat (can. 55 Apostolic), au călătorit fără porunca lor (can.41, Sinodul V local din Laodiceea), s-au îndepărtat de ei (can.13, Sinodul IX local din Constantinopol), or, faţă de Biserică, au instigat (art.27 din Rcb), nu au ascultat (art.34, 1 din Rcb) şi au participat la manifestări neautorizate de Biserică (art.34, 1abc din Rcb)!

Este foarte important să se ştie şi că, la Judecata lui Dumnezeu, ni se va cere – ca să iasă la iveală pe ce fel de învăţătură ne-am „altoit” credinţa – şi cât de mult, ca o completare la Scripturi, am cunoscut şi împlinit aceste sfinte canoane.

În ciuda oricăror critici, ierarhii Bisericii noastre s-au învrednicit, inclusiv în „cazul” Pomohaci, să scoată neghina, din lanul (turma) lui Hristos, cu toată îndelunga lor răbdare, repudiată de unii sub argumentul că s-a expus imaginea Bisericii unui scandal ce putea fi evitat, dar trebuie să ţinem cont şi de faptul că s-a acţionat în numele nădejdii (speranţei de salvare) pe care au avut-o, într-un slujitor hirotonit care a tot promis că se îndreaptă şi nu s-a îndreptat! Şi de această dată, cu toate rănile grele cu care a fost însângerată de neiubitori, s-a dovedit şi în aceste momente că Biserica, prin ierarhii ei, a ieşit întărită din războiul văzut şi nevăzut, aplicând cu fermitate dogmele şi canoanele, în faţa unui preot care, nesocotind vreme de 4 ani mustrările şi sancţiunile ierarhului său, ÎPS Irineu, s-a complăcut să fie rebel şi, „mutând” Biserica în artă şi arta în Biserică, l-a nesocotit pe episcop, în dorinţa sa fatală de a fi concomitent preot şi artist, prin fapte de ruşine! De aceea, consider ca salutare atitudinile episcopului Irineu (a declarat: „Biserica trebuie apărată”) şi ale mitropolitului Andrei (a declarat: „Este o palmă pe obrazul Bisericii. Sodoma este un păcat de moarte. Suntem împotriva sodomiei. Biserica strigă asta cât poate de tare (…) Dacă eram eu (în locul lui Pomohaci – n.a.), aş fi mers în faţa oamenilor şi le-aş fi spus că am păcătuit, că îmi pare rău în faţa lui Dumnezeu şi v-am smintit şi pe voi”. Celor doi ierarhi, li s-a adăugat ÎPS Laurenţiu (preşedintele forului de judecată de la Sibiu).

 

                                 Cum l-am cunoscut!

 

Eu cred că Dumnezeu… de care tu ai făcut mişto la greu, ţi-a dat o palmă (…) Eu cred că Dumnezeu te iubeşte, pentru că altfel te lăsa aşa, şarlatan şi escroc, până la viaţa (Judecata – n.a.) de Apoi (lui Dumnezeu – n.a.)”Mara Bănică, cel mai incisiv ziarist care a dezavuat faptele lui Pomohaci.

 

Cum nu obişnuiesc să trec prin viaţă „cu porţile închise”, străduindu-mă pe cât posibil să iau seama la ce fel de oameni mi s-au rânduit a-i cunoaşte, m-am apropiat sufleteşte de părintele Serafim Paşca, secretarul Aşezământului românesc din Ţara Sfântă, prin care aveam să îl cunosc, acum 12 ani, pe preotul Pomohaci – acesta tocmai făcuse un pelerinaj la Ierusalim şi acolo primise, de la reprezentantului amintit al Patriarhiei române, un plic cu bani pentru a-mi fi de folos în re-editarea cărţii teologice „Mâna Domnului” (a cărei Prefaţă mi-o scrisese chiar părintele Serafim, cel care se ruga pentru întregul nostru popor la Locurile Sfinte). Bineînţeles că, atunci când Pomohaci a revenit în România, m-am dus la biserica din Moşuni ca să iau de la el plicul respectiv. Am ajuns acolo Duminica, chiar la Sfânta Liturghie. Când am intrat, m-a frapat să văd şi să aud o adunare de oameni care, într-o forfotă nespecifică bisericilor ortodoxe, rostea sacadat cuvântul „Amin!”, cu ochii închişi (ca la sectanţi) şi cu voci sfâşietoare ca „răspuns” la rugăciunile făcute de preot în Sfântul Altar. Mi-am făcut loc cu greu, „deranjându-i” pe câţiva „magnetizaţi” ai duhului nefiresc, să ajung în Strană. De acolo, l-am văzut pentru prima dată pe preotul Pomohaci cu mâinile ridicate, efectiv „văicărindu-se” în timp ce improviza, într-o manieră absolut nemaiauzită, câteva rugăciuni „sufocate” de o emoţie ce mi s-a părut denaturată. Parcă asistam la un spectacol, regizat, unde el şi asistenţa sa se contopeau într-o trăire frapantă. Mă rog, cu toate că m-am străduit să trec peste această atmosferă de originalitate duhovnicească, reuşind să cânt de unul singur o pricească înainte de a se face Sfânta Împărtăşanie, m-am străduit să nu se observe că eram contrariat de atitudinea lui (atipică) în a ne lăsa impresia „privilegiată” că ajunsese la acel grad de „sfinţenie” de unde era convins că nici nu îl va mai judeca Dumnezeu, cât şi de aceea că enoriaşii prezenţi, „sideraţi” de el, îl adulau pur şi simplu ca pe un idol-emisar, trimis „special” pe pământ, de cuvântul căruia depindea dacă ei vor fi sau nu mântuiţi!

La sfârşit, într-o biserică arhiplină, preotul Pomohaci a ţinut o predică unde a vorbit prea puţin despre Hristos şi prea mult despre … mine şi unii din enoriaşii cu care probabil „rezona” mai mult (îi nominaliza, spunându-le judeţul de unde veneau şi funcţiile lor importante)! Despre mine, a spus: „Ne bucură că este aici şi domnul profesor Costel Neacşu. Dânsul scrie cărţi teologice deosebite. Vă  asigur că, de îi veţi citi fie şi o jumătate dintr-o carte, mult folos o să aveţi în viaţa dumneavoastră. Îi mulţumim că s-a rugat şi a cântat, astăzi, cu noi!”

Apoi, când preotul Pomohaci a început să ne miruiască, am văzut cum de-a dreapta şi de-a stânga sa, în două coşuri mari, enoriaşii punea plicuri (cu bani şi pomelnice). Până să ajung şi eu la rând, unul dintre coşuri, care devenise arhiplin, a fost înlocuit cu altul! Când am ajuns în faţa lui, m-a miruit şi mi-a înmânat plicul cu bani pe care mi-l adusese de la preotul din Ierusalim. I-am mulţumit pentru tot, şi, pentru că eram ultimul la rând, am îndrăznit (emoţionat) să îi spun că m-aş bucura dacă şi dânsul s-ar milostivi să contribuie la apariţia cărţii mele „Mâna Domnului”!  Mi-a răspuns: „Îmi pare rău, nu pot! Avem şi noi aici o mulţime de cheltuieli, ne descurcăm destul de greu!”. M-am gândit atunci că Domnul Dumnezeu nu îngăduie ca şi acest preot să fie printre miluitorii scrierilor mele şi am plecat de la Moşuni cu această „poveste” în suflet. Aş fi vrut să nu mai revin la Moşuni niciodată, dar nu a fost cu putinţă să rezist când un prieten foarte suferind, profesor la Reghin, m-a rugat să îl însoţesc la rugăciunile de dezlegare pe care Pomohaci le făcea vineri noaptea. Mi-a fost foarte greu să îi explic acestuia că ceea ce făcea preotul Pomohaci aduce o gravă atingere dogmei ortodoxe, că reiese inclusiv din „povestea” mea cu el că nu este ce vrea să pară, că până şi distinsul părinte profesor universitar, academicianul George Remete, a răspuns unei radioascultătoare, care îl întreba intrigată de ce „uită” de cât „bine” face Pomohaci la atâta lume, să îi replice la o emisiune în direct la „Radio Reîntregirea” din Alba-Iulia: „ Doamnă, să te ferească Dumnezeu de binele pe care ţi-l face Pomohaci!”.

Din păcate, acel prieten al meu a rămas, de neclintit, în puterile „miraculoase” ale lui Pomohaci… Şi nu m-ar mira, dacă după ce îmi va citi documentarul acesta jurnalistic, să nici nu îmi mai răspundă la salut. Dar tare aş vrea să mă înşel!

 

                      Nu mai loviţi în Biserica lui Dumnezeu!

 

Fiţi dar urmăritori ai lui Dumnezeu, ca nişte fii iubiţi… Iar desfrâu şi orice necurăţie şi lăcomie de avere nici să se pomenească între voi, cum se cuvine sfinţilor. Nici vorbe de ruşine, nici vorbe nebuneşti, nici glume care nu se cuvin… Căci aceasta s-o ştiţi bine, că nici un desfrânat, sau necurat, sau lacom de avere, care este ÎNCHINĂTOR LA IDOLI, nu are moştenire în împărăţia lui Hristos… Nimeni să nu vă amăgească cu cuvinte deşarte, căci pentru acestea vine mânia lui Dumnezeu peste fiii neascultării. Deci NU VĂ FACEŢI PĂRTAŞI CU EI… ŞI NU FIŢI PĂRTAŞI LA FAPTELE CELE FĂRĂ ROADĂ ALE ÎNTUNERICULUI, CI MAI DEGRABĂ OSÂNDIŢI-LE PE FAŢĂ” (Efes. 1-11).

 

După ce România s-a confruntat cu veritabilul „tsunami Pomohaci”, în care o prea mică parte a Presei s-a străduit deontologic să pună corect faptele lui „pe masă” şi să nu se rezume a arunca subiectul în derizoriu, „regizorii” sondajelor s-au străduit să ne convingă că, pe fondul confuziei generale create de o ineficientă explicare teologică a ceea ce s-a întâmplat în jurul persoanei acestuia, Biserica nu s-ar mai afla în centrul atenţiei publice, credinţa naţională ar fi slăbit, sminteala luând amploare dincolo de Pomohaci şi „turma” lui! Psihozele în cauză m-au determinat, ştiind că în realitate avem de-a face cu un fenomen indus şi întreţinut de blamare şi decredibilizare a Bisericii, la nivel planetar, să osândesc pe faţă faptele întunericului, să-mi folosesc darul minţii pentru a încerca să îi determin pe unii oameni să înţeleagă că s-au lăsat prea uşor „duşi de nas” de un cleric aflat într-o neorânduială cum rar se poate întâlni, că a demasca un „lup în piele de oaie” nu înseamnă nicidecum a-l „judeca”, ci a-i atenţiona pe semenii şovăielnici şi, în iubire şi adevăr, a le reaminti că suntem datori, cu blândeţe (spre îndreptare, nu spre osândă), să îi scoatem din rătăcire pe toţi aceia care pun în pericol dreapta-credinţă.

Tare îmi este însă „teamă” că, văzând cum fostul preot se consideră „părinte” şi după ce a fost caterisit, lăsând totodată să se înţeleagă că instanţele de judecată ale Bisericii l-a nedreptăţit (la un concert ulterior, de la Zalău, a spus: „Dacă de 4 luni de zile aţi auzit că PĂRINTELE (subl.a.) Crtistian Pomohaci tace, el ştie… că Sus se face judecata şi dreptatea… Dacă aveam ceva pe inimă nu eram în faţa dumneavoastră”), avem de-a face cu acţiunea deliberată a unui „instrument” care se prezintă pe mai departe un pericol public pentru Biserică, acesta neînţelegând ce înseamnă ca, în „panoplia” păcatelor, să manifeşti nepăsare faţă de Dumnezeu şi de Biserica Sa, să mai ai chef de aplauze când ştii în ce condiţii ai pierdut harul preoţiei, atrăgând în eroarea ta şi pe alţii etc. Acţiunea lui mi se pare cu atât mai regretabilă cu cât Consistoriul Mitropoliei Ardealului l-a înştiinţat că, repetând abaterile (sau făcând altele şi mai grele), se va autosesiza şi îl va sancţiona ca atare. Eu mi-aş dori să mă înşel, dar dacă Pomohaci va continua să fie într-un contrast perpetuu cu legile Bisericii, neavând lacrimi şi pocăinţă, deznodământul excluderii sale din Biserică este cu atât mai previzibil cu cât, zice el, ar fi prea mândru ca să-şi plângă nefericirea, dar şi-ar alina-o cu cântecul şi credinţa în Dumnezeu! Aici este însă şi „Cheia” prin care îl putem înţelege: dacă ar avea credinţă reală în Dumnezeu, ar fi cu adevărat fericit … şi în necazuri (nu nefericit), ar reuşi să plângăL-ar avea pe Dumnezeu alături, cerându-şi iertare (şi pocăindu-se, nu amăgindu-se cu „alinarea” cântecului) faţă de ierarhi şi de cei pe care i-a smintit!

În rest, va avea o relevanţă secundară ce anume se va decide în dosarul său, deschis de Parchetul de pe lângă Judecătoria din Tg. Mureş şi preluat de Parchetul de lângă ÎCCJ, fiind judecat de instanţele lumeşti pentru infracţiunea racolării de minori în scopuri sexuale.

Cât îi priveşte pe admiratorii lui, din Biserică, s-ar cuveni ca şi aceştia să privească înapoi cu o detaşare obiectivă, să nu îi mai facă atâta rău idolatrizându-l în continuare, să aibă puterea de a o lua de la capăt în înţelegerea canonică şi patristică a ceea ce înseamnă să fii un creştin adevărat şi, nu în ultimul rând, să ia aminte la cuvintele adresate lor, prin mine, de la Părintele academician George Remete, pr. prof. univ.dr. Astfel, părintele Remete de la Alba-Iulia are o întrebare şi un îndemn către cei care cred în „sfinţenia” lui Cristian Pomohaci: „Care sfânt urcă pe scenă şi cântă melodii populare? Care preot? Părintele Arsenie Boca? Părintele Iustin Pârvu? Părintele Ilie Cleopa? Părintele Arsenie Papacioc? etc. De fapt, trebuie să observaţi că în clipa în care un sfânt urcă pe scenă să cânte, sfinţenia fuge din el, îl părăseşte. El nu mai poate fi sfânt. Însuşi faptul că urcă pe scenă, este o dovadă a neseriozităţii, a neascultării şi a lipsei lui de sfinţenie. Prin urmare, cei care mai cred în el trebuie să îşi revizuiască credinţa, să vadă că nu sunt credincioşi şi să îşi facă un exerciţiu de conştiinţă”.

În final, sper ca documentul de faţă să fie de folos tuturor celor ce nu au înţeles ce s-a petrecut, în special puţin credincioşilor care, într-o secundă de neatenţie, îşi încredinţează prea uşor sufletele, fie şi în desfătarea… cântecelor, unor păstori care, neînţelegând să fie în tainică părtăşie cu Îngerii ce ne îndreaptă paşii spre Împărăţia lui Dumnezeu, sunt în comuniune vicleană cu lumea şi aplauzele ei deşarte…

                                                                           Sfârşit

                                                                                                                                Prof. Costel NEACŞU

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *


*