Lichele

ADIO, LUCIAN BOIA! (III)

A început cruciada asasinilor spirituali  împotriva conştiinţei noastre de neam şi a Istoriei românilor: ADIO, LUCIAN BOIA!   Motto: „M-am […]

A început cruciada asasinilor spirituali  împotriva conştiinţei noastre de neam

şi a Istoriei românilor:

ADIO, LUCIAN BOIA!

 

Motto: „M-am săturat de cei care s-au săturat de România!” (Alex. Ştefănescu, critic literar)

                       

                           Boia – precursor al globalizării antihristice

 

Cărţile „istoricului” Boia, ca scop, sunt identice cu ale desenatorului tehnic Roller, devenit „academician al R.P.R.”: au menirea de a ne spăla creierele. Şi unul şi altul, în regimuri politice diferite, au fost şi sunt promovaţi propagandistic cu o forţă infernală de nişte mecanisme ideologice cu adevărat diabolice. Diferenţa dintre ei constă, în definitiv, în opţiuni doctrinare înrudite: Roller a fost un instrument al implementării comunismului, iar Boia este o piesă dramatică într-un scenariu de amploare care vizează instaurarea noii ordini mondiale! Din această pricină, el vrea să distrugă din mintea oamenilor dorinţa de a fi liberi în statele lor naţionale şi de a le inocula convingerea într-o iluzorie libertate, ce s-ar regăsi când se va inaugura statul supra-naţional universal! Şi Boia însă abia îl aşteaptă! El trage din greu să ne convingă cu beneficiile „civilizaţiei planetare”! (I, pg.20), ale unei „uniuni supranaţionale” (bazate pe – n.a.) ştergerea frontierelor, regionalizare” (I, pg.18), în care „vom fi toţi o naţiune” (I, pg.20) – iar o „naţiune ideală (universală – n.a.)… este aceea (atenţie mare – n.a.) în care oamenii vorbesc aceeaşi limbă, la propriu şi la figurat. Ei împărtăşesc cu toţii o religie politică (…) Stadiul ultim ar fi acela în care toţi membrii unei naţii ar arăta, ar gândi şi s-ar comporta la fel” (I, pg.69-70).

Nu-i aşa că acest tip de gândire „sună” a fi teoria unei rase superioare ai cărei „supuşi”, căci tot ne vorbeşte autorul de o „asimilare culturală, pe termen lung, prin pârghiile sistemului administrativ şi educativ” (I, pg.71), vor trebui să renunţe cândva şi la limba lor, ce să mai vorbim de o credinţă naţională (ortodoxă, în România)? Dar, cu toate că proiectul ideal spre care aspiră Boia este definit, după cum se observă, destul de clar, totuşi „istoricul” nu este lipsit de elemente confuze, derutante, ca într-un „joc de-a şoarecele cu pisica”: când ne spune că nu are „nici o soluţie” şi că nu ştie „dacă există vreuna” (III, pg.122), când se contrazice afirmând că „soluţia cea mai bună la ora actuală pare a fi cea experimentată în Europa occidentală” (I, pg.118); când ne vorbeşte de o viitoare civilizaţie planetară uniformizatoare (I, pg.120), când se contrazice spunând că nu are „nici cea mai mică idee încotro merge Europa, încotro merge lumea” (III, pg.122); când ne prevesteşte ideatic o identitate comună, când ne asigură că „vom continua să trăim într-un cadru care va purta multă vreme însemnele unei culturi naţionale şi ale unei identităţi culturale şi istorice” (I, pg.128)! Nu este prea greu de înţeles deci ce fel de identitate cultural-istorică vom mai avea în epoca globalizării, când toate se vor şterge, pentru a face loc noii ordini mondiale – de aceea „istoricul” Boia ne şi sugerează să abandonăm o dată cu problema asta a moştenirii cultural-istorice: „trecutul pentru ei (românii – n.a.) este mai important decât viitorul… (iar popoarele Europei ar trebui – n.a.) să privească mai mult spre viitor decât spre trecut” (II,  pg.52).

Iată, sunt oameni care, stupefiaţi, ca Boia, se întreabă de ce oare privim noi, românii, spre trecutul poporului? De ce? Simplu: pentru că o naţiune fără trecut este o naţiune fără viitor, fără rădăcină, adică nu mai are neam, iar noi ştim că neamurile toate se vor prezenta cândva la Judecata lui Dumnezeu, unde, împăraţi şi săraci, vom răspunde de ce anume ne-am ales şi ne-am dorit când eram pe pământ: împărăţia lumească vremelnică sau Împărăţia lui Dumnezeu cea veşnică… Iar strămoşii noştri L-au ales pe Hristos… De aceea trecutul este important, pentru că se leagă de viitorul nostru. Şi nu de orice fel de viitor, ci de unul veşnic!

 

 

                                                 Falsurile lui Boia

 

1). L.B. : „Lipsesc cu desăvârşire izvoarele scrise interne. Dar nici izvoarele externe nu spun mai nimic, sau nimic sigur, despre români” (II, pg.46). Este fals! Izvoare scrise interne nu lipsesc „cu desăvârşire”, dar descoperirile arheologice de la Tărtăria, Biertan etc sunt ignorate de el. Iar izvoarele externe spun totul despre daci, convieţuirea daco-romană de după 271 şi cucerirea românilor din Transilvania de către maghiari, însă nu realitatea istorică îl interesează pe Boia, ci preocuparea lui febrilă faţă de lumea imaginarului şi a extratereştrilor;

2). L.B. : Sesizează „sărăcia izvoarelor privitoare la spaţiul nord-dunărean de-a lungul mileniului (II, pg.46). Este fals! Bogăţia izvoarelor istorice este corect interpretată până şi de unii istorici maghiari, favorabili acestora! Că Boia este însă tendenţios în interpretare o dovedeşte şi felul cum înţelege el Istoria contemporană a Românilor, la care este martor ocular!;

3). L.B. : Apreciază că Robert Roesler, autorul teoriei imigraţioniste, a fost un „istoric austriac” (II, pg.49) care s-a folosit de „un aparat istorico-filologic mai modern, (folosit – n.a.) de austriacul Robert Roesler” (II, pg.45). Este fals! Roesler a fost geograf, nu istoric, deci nu avea competenţă profesionistă ca să uzeze de „metode de cercetare” aşa-zis moderne;

4). L.B. : „Apoi, ţări române, încă odată, este prea mult spus” (II, pg.72). Este fals! În contextul unirii lui Mihai Viteazul, la 1600, Ţările Române erau bine definite din punct de vedere al organizării statalităţii;

5). L.B. : „Majoritatea românilor părăsiseră la 1700 biserica ortodoxă pentru a deveni greco-catolici” (II, pg.23). Este fals! Că doar unii preoţi s-au unit, nu credincioşii, o subliniază şi academicianul Mircea Păcuraru: „Dezbinarea românilor din Transilvania (între 1698-1701 – n.a.) a fost opera iezuiţilor…, iar mitropolitul Atanasie a fost doar o unealtă… Pentru atingerea scopului urmărit de ei, s-au folosit de cele mai necinstite mijloace: fals în acte publice, şantaj, promisiuni care n-au fost îndeplinite etc. De pildă, au plăsmuit istoria a trei sinoade de unire, în 1697 cu 12 protopopi, în 1698 cu 38 de protopopi şi în 1700 cu 54 de protopopi, pretinzând că s-ar fi unit de bună voie cu Biserica Romei şi odată cu ei întreg poporul român al Transilvaniei (…) Faptele relatate… dovedesc că uniaţia a fost îmbrăţişată numai de o parte infimă a clerului – din interese de ordin material – pe când restul credincioşilor – care nu aveau motive să-şi schimbe credinţa şi nu ştiau nimic de manifestul protopopilor sau de declaraţia dată de Atanasie la Viena, –  au rămas în vechea lor lege ortodoxă” (Istoria Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1994, pg.306).

6). Lucian Boia : Atribuie existenţa în Istoria românilor a „două biserici naţionale: ortodoxă şi greco-catolică” (I, pg.80). Este fals! Biserica naţională a Românei a fost şi este Biserica Ortodoxă Română;

7). L.B. : „Antiturci românii nu par (…) În schimb, ungurii asupritori ai românilor transilvăneni au parte de o imagine defavorabilă de durată” (III, pg.36-37). Este fals! Cât de antiturci am fost noi în istorie, dar nu cum apreciază Boia când ne vorbeşte de o „mitologie a războiului”, este dovedit întregii lumi prin suprema jertfă a martirilor Brâncoveni şi a tuturor eroilor care şi-au dat viaţa pentru apărarea Ţărilor Române de către invadatorii otomani. Istoria românilor ilustrează de altfel durerea neamului nostru, atât în faţa turcilor, cât şi în a ungurilor. Turcilor le-am dat tribut şi ne-au lăsat oarecum în pace, dar asuprirea românilor de către unguri durează, de mai bine de un mileniu, până în zilele noastre! Suntem anti-turci, anti-unguri? Nu! Suntem pro-români, creştini, ocrotiţi de Maica Domnului, ostili doar mârşăviei celor care au încercat şi încă mai vor să ne deznaţionalizeze! De aceea, le cinstim cum se cuvine memoria înaintaşilor noştri, batjocoriţi şi ucişi… Iată ce mărturiseşte nu un român, ci un maghiar, martor ocular, Gÿorgy Ferenczy, în „Golgota în Transilvania”, din 1941, pg.6-8: „Asasinatele şi execuţiile se ţin lanţ (în timpul administraţiei maghiare horthyste – n.a.) şi toate acestea doar pentru că unica vină a nenorocitelor victime este aceea de a se fi născut români (…) unde cadavrele martirilor asasinaţi cu o sălbatică cruzime vestesc că instinctul bestial s-a eliberat şi barbarismul…A chinui fără vreun motiv politic, cu un vandalism necruţător, oameni lipsiţi de apărare, este nemaiîntâlnit în istoria statelor civilizate ale Europei”.

8). L.B. : „Regulamentele Organice, prima constituţie pe care au cunoscut-o românii”(III, pg.28). Este fals! Prima Constituţie românească este cea din 1866;

9). L.B. : „A fost (Constituţia de la 1866 – n.a.) pur şi simplu imitată după Constituţia belgiană” (III, pg.20). Este fals! Constituţia României de la 1866 se bazează şi pe alte documente şi izvoare constituţionale, nu doar pe Constituţia belgiană;

10). L.B. : „Nicăieri în Europa evreilor nu li s-a recunoscut cetăţenia (ca în România – n.a.) atât de târziu – abia după primul război mondial” (II, pg.223; III, pg.37). Este fals! În 1879 s-a modificat articolul 7 din Constituţia anului 1866, la presiune internaţională, deci de atunci putem vorbi de o cale liberă a evreilor în dobândirea cetăţeniei române;

11). L.B. : „Elita intelectuală nu ştia (în sec. XIX – n.a.) să facă mare lucru (…) Ţara nu dispune de oameni capabili” (III, pg.23). Este fals! La sfârşitul secolului XIX, în plină epocă modernizatoare, România s-a remarcat printr-o elită intelectuală de mare anvergură. Ea a apărat interesele naţionale în situaţii dificile, purtându-şi cu demnitate crucea suferinţei: Eminescu, Goga, Paulescu etc. Dragostea lor faţă de neamul românesc a fost cu adevărat înălţătoare, cum reiese din atitudinea pe care şi-au asumat-o: „Există în lume o Românie, deşi ea nu figurează pe hărţile de geografie” (V. Alecsandri); „Am deplâns linia de purtare a o mare parte din maghiari către români” (M. Kogălniceanu, în Gazeta de Transilvania, 1 ian. 1881); „În urma noastră sunt râuri de lacrimi şi sânge” (O. Goga) etc. Unii ca aceştia ne-au lăsat ca moştenire, în acele vremi de restrişte, apărarea demnităţii naţionale: O. Goga (arestat la Budapesta pentru articole de presă şi întemniţat pentru un an), acad. Ioan Lupaş (doi ani de detenţie, pentru un articol patriotic, publicat în ziarul „Ţara Noastră” din Sibiu, în 1907), Andrei Mureşanu (director al „Gazetei de Transilvania”, condamnat la 8 zile de temniţă chiar de către ministrul de interne al Ungariei, în 1897), Ioan Rusu Şirianu (de trei ori în temniţă pentru „agitaţie pro-românească”), memorandiştii (1892-94) au fost arestaţi şi condamnaţi la închisoare etc. Aceştia sunt doar o mică parte din reprezentanţii elitei intelectuale, româneşti, despre care Boia consideră că „nu ştiau să facă mare lucru”! Da? Ei ştiau însă exact cât trebuie ca să fie nişte simboluri naţionale: şi-au pus, cu credinţă, sufletul pentru poporul român! Iar o mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu poate să aibă…

12). L.B. : „O asemenea Românie (cu un minimum de legalitate, după 1932 – n.a.) nu exista” (III, pg.50). Este fals! Cum s-ar putea considera că nu ar exista un minim de legalitate într-un stat, ca al României interbelice, care se baza pe cea mai liberală Constituţie europeană, cea din 1923?

13). L.B. : „În comunism, cea mai lovită a fost Biserica greco-catolică. Toţi episcopii ei şi un mare număr de preoţi” (III, pg.112). Este fals! Iată ce declara părintele academician Dumitru Stăniloae , cel mai prestigios teolog român, întemniţat între 1958-64: „Am în primul rând mulţumirea de a fi suferit şi eu, alături de atâţia preoţi şi credincioşi, în cursul regimului comunist, despotic şi ateu. Prin 1952 erau peste 500 de preoţi ortodocşi în închisori (…) Adevărul este că nici o Biserică n-a suferit atât de mult ca Biserica Ortodoxă; ea a dat cele mai mari jertfe, preoţii ei au fost întemniţaţi în numărul cel mai mare. Majoritatea marilor noştri părinţi duhovniceşti au trecut prin ani grei de temniţă… Oare ei nu sunt Biserica?… Ca să nu mai vorbim de miile de credincioşi care, şi ei, nu sunt tot Biserica Ortodoxă?”   

14). L.B. : „Singura instituţie care s-ar mai fi putut opune statului (comunist – n.a.) era Biserica. Dar România nu este Polonia. Spre deosebire de Biserica catolică şi de Biserica protestantă (în sensul că Biserica Ortodoxă se implică mai puţin – n.a.) în viaţa cetăţenească (…) Biserica Ortodoxă a fost lăsată în pace (…) Una peste alta, între regimul comunist şi Biserică nu au existat crize” (II, pg.112). Este fals! Pentru dragostea lor faţă de Cuvântul lui Dumnezeu şi faţă de oameni, au suferit prigoniri în temniţele comuniste nu mai puţin de 1888 de preoţi ortodocşi;

15). L.B. : „Sub domnia lui Ceauşescu, în 25 de ani” (II, pg.76). Este fals! Ceauşescu a guvernat România timp de 24 de ani, între 1965-1989.

16). L.B. : „În 1971 (Ceauşescu – n.a.) a devenit primul preşedinte al României” (II, pg.24). Este fals! Ceauşescu a devenit primul preşedinte din istoria României în anul 1974.

17). L.B. : „Regimul comunist (în 1966 – n.a.) a oferit românilor un cadou care le-a stricat multora viaţa timp de mai bine de două decenii. S-au interzis, prin decret, avorturile” (II, pg.129). Este fals! Primul an de avort legal în România a fost în anul 1958 (în conformitate cu Decretul 463 s-a legalizat avortul la cerere), aşa încât anul 1966 a fost doar anul când (prin Decretul 770) s-a limitat avortul prin condiţionarea de a se permite întreruperea sarcinii numai dacă mama avea împlinită vârsta minimă de 40 de ani şi născuse deja patru copii. Interzicerea avortului nu le-a „stricat” viaţa românilor, dimpotrivă, prin această politică s-a sporit natalitatea, iar familiile au fost consolidate afectiv, pentru că mamele au fost oprite să mai recurgă la săvârşirea păcatului pruncuciderii (dacă în 31 de ani de comunism au fost avortaţi 14.070.923 de copilaşi nevinovaţi, numărul lor a fost depăşit în doar 4 ani de după „libertatea” din 1989, când s-au înregistrat oficial 14.700.000 de avorturi; astăzi, familiile României au pe conştiinţa lor, civică, remuşcarea şi responsabilitatea în faţa lui Dumnezeu că au luat „democratic” dreptul la viaţă a încă aproximativ două Românii!);

18.) L.B. : „Ţăranii români veniţi din satele din jur (în martie 1990 – n.a.) s-au încăierat cu manifestanţii unguri” (II, pg.151). Este fals! La Tg. Mureş, în 1990, maghiarii sunt cei care i-au provocat pe români, prin manifestaţia separatistă cu ocazia zilei de 15 martie (s-a şi luat măsura, prin ministrul culturii Pleşu, de separare a Teatrului Naţional). În ziua următoare, incitaţi fiind, românii patrioţi au ieşit pe străzi scandând  „Trăiască, trăiască, trăiască, să trăiască / Moldova, Ardealul şi Ţara Românească!”, iar la mitingul românilor din faţa Primăriei Tg. Mureş, în ziua de 19 martie, au scandat frenetic „Murim, luptăm/Ardealul nu-l cedăm!”. Tensiunea interetnică a degenerat în 20 martie, când 13.000 de maghiari au strigat „Afară cu românii!”, ocupând, la ora 14, Primăria şi ţinându-l ostatic timp de 16 ore pe generalul Scrieciu, până când au sosit trupele de paraşutişti să elibereze Primăria… S-au transmis la televiziunile internaţionale scene cu lovirea bestială a unui om prezentat ca maghiar (era de fapt românul Mihăilă Cofariu), ceea ce a lăsat impresia că românii i-au agresat pe unguri! Corespondentul TVR, Dorin Suciu, a filmat atunci trei casete, însă conducerea TVR, prin directorul său Răzvan Theodorescu a refuzat să le difuzeze pe post, sub aşa-zisul pretext (care l-a făcut pe Dorin Suciu să plângă) de a nu se pune şi mai mult „gaz pe foc” în relaţiile interetnice de la Tg. Mureş. S-a reuşit totuşi atunci a se crea o tensiune artificială, deoarece Ministerul de Externe al Ungariei a transmis un Apel pentru Consiliul de Securitate al O.N.U. (chiar secretarului general Xavier Perez de Cuellar) cu recomandarea de a se interveni cu trupe militare!

19). L.B. : „Prezenţa la guvernare a U.D.M.R. – ului a însemnat pe de o parte un avantaj” (III, pg.162). Este fals! Reprezentanţii guvernamentali ai U.D.M.R. ne-au creat un dezavantaj, intern şi internaţional, prin repetatele lor pretenţii la separatism pe criterii etnice, autonomie teritorială, drepturi discriminatorii faţă de români etc. Prin această atitudine anti-naţională şi anti-constituţională a lor, au generat o stare naţională de tensiune, fiind permanent un factor de destabilizare şi de şantaj politic.

 

 

                Anti-românism, anti-naţionalism, anti-patriotism, anti-ortodoxism…

 

Cărţile lui Boia, scrise într-un stil inchizitorial, asemănătoare într-un fel dojenelor pe care profesorii le adresează unor elevi care înţeleg tocmai „pe dos” Istoria ţării lor, m-au dezamăgit profund atât prin tendenţiozitatea interpretării evenimentelor istorice abordate, cât şi prin terfelirea cu bună ştiinţă a demnităţii noastre naţionale în raport cu alte state (sau comunităţi etnice) şi prin batjocorirea muncii de cercetare a unor prestigioşi specialişti în domeniul istoriei. Nu am aşadar nici o rezervă în a-l suspecta deci pe Boia de rea-intenţie, de trădare a rigorii ştiinţifice în favoarea unor analize superficiale, dezgolite total de simţul decenţei, obiectivităţii şi imparţialităţii. Încerc totuşi să îmi reprim uriaşul sentiment de indignare care mă cuprinde, pentru a nu destabiliza cumva echilibrul acestui epilog trist şi alarmant, în faţa grosolăniei de neînchipuit cu care autorul înţelege să îi desconsidere chiar şi pe colegii lui universitari: „Mai în glumă mai în serios, se poate spune că în România nu ajunge un profesor universitar doar cine în ruptul capului nu vrea să ajungă” (III, pg.92)! Sătul de România, ţara în care încă mănâncă o pâine, poate dospită de mâinile tremurânde ale unor nevoiaşi care nu au cu ce să îşi hrănească familia, „istoricul” Boia a epuizat totul în materie de dispreţ explicit faţă de români şi de România. Ceea ce mă îngrijorează însă, dincolo de bucuria că doi români de frunte au luat atitudine publică faţă de monstruozitatea scrierilor lui Boia (este vorba de istoricul G.D. Iscru şi de criticul literar Alex. Ştefănescu), este faptul că acest personaj cu gândire perfidă şi anti-român convins este atât de mediatizat de edituri şi de presa audio-vizuală, plătite din banii publici. Nu ştiu la câţi studenţi de-ai săi a reuşit să le sucească minţile cu felul lui unic de a înţelege Istoria românilor, nici pe câţi profesori o fi reuşit să îi inducă în eroare, DAR:

Pentru substituirea demersului ştiinţific de către speculaţia insinuantă, specifică hoţilor spirituali, prin care se violează conştiinţele lăsându-se impresia că nu ar fi vorba chiar de aşa ceva;

Pentru orgoliul său (inuman) de a-i trata pe români ca pe o turmă de dobitoace;

Pentru luarea în derâdere a tot ceea ce a realizat mai frumos şi mai sfânt poporul român de-a lungul istoriei;

Pentru aprecierile deformate exprimate asupra Istoriei românilor, a Bisericii Ortodoxe şi a credincioşilor ei;

Şi pentru încă alte aberaţii, scrise în cărţi pe care nu doresc să i le mai citesc, m-am decis să spun:

Adio, Lucian Boia (desăvârşirea dreptăţii  se va definitiva la Judecata lui Hristos, iar din partea mea… milă)!

 

  Prof. Costel NEACŞU  

 

 

1 Comment

  1. Traim intr-o tara putreda de corupta de interlopi cu legitimatie de la stat care conduc institutii prin forta si autoritatea legii fara frica ca ,cineva vreodata le vor trage la raspundere pentru abuzurile facute asupra cetatenilor cinstiti ,corecti si saraci !

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *


*