Remember

Alte adevăruri ascunse de ani de zile (II)

                Și am ajuns la „specialitatea casei”, mineriada din iunie 1990. În primul rînd, trebuie demontată o diversiune. […]

 

 

            Și am ajuns la „specialitatea casei”, mineriada din iunie 1990. În primul rînd, trebuie demontată o diversiune. Aceasta nu a avut loc între 13-15 iunie, ci între 14-15 iunie. S-a ajuns la extinderea ei probabil pentru a arunca în cîrca minerilor morții din ziua de 13 iunie. Minerii au făcut ei multe nenorociri, dar nu au omorît pe nimeni. S-a vorbit de peste 100 de morți. Este o mare minciună, iar numărul victimelor îl știu din cea mai bună sursă – în ziua de 13 iunie au murit 6 bărbați dintre care 4 împușcați (din cîte îmi aduc aminte, 3 în fața Ministerului de interne iar cel de-al patrulea la magazinul Romarta copiilor), unul înjunghiat (mi se pare că la Televiziune) iar cel de-al șaselea a murit în urma unui atac de cord. Am situația victimelor, cu numele lor, cu cauza și locul morții, dar la ora asta sînt cu totul depășit de miile de pagini de acte pe care le-am strîns în peste un sfert de veac, unele acasă, altele prin alte părți, nesistematizate, neopisate – dacă aș fi avut și eu, ca foștii președinți trădători ai României, dreptul la un consilier și la un secretar plătiți ambii de stat, alta era situația!

Ce știu românii, dar și presa internațională, despre această mineriadă? Că hoarde de mineri animalici, brutali, violenți, au venit cu miile în București unde au maltratat studenții, pe cei din Piața Universității și opozanții politici ai lui Ion Iliescu, au distrus sediile partidelor istorice și instituțiile de învățămînt superior, au interzis apariția ziarelor de opoziție, după care au plantat panseluțe în fața Teatrului Național și, după ce Ion Iliescu le-a mulțumit, ei l-au aplaudat apoi s-au întors în abataj.

TVR a accentuat grobianismul minerilor prezentînd un tînăr miner evident handicapat mintal (dar care și acum, în fiecare zi de 13 iunie, este reluat pe multe posturi TV) care povestea cum au găsit la partidele istorice mașini de scris electrice (?), au găsit aparatură de falsificat bani (adică găsiseră copiatoare xerox color), au găsit arme (adică găsiseră niște arme de tir Geco), iar la Universitate au găsit droguri (era vorba de substanțele din laboratorul facultății de chimie).

Aici este un amalgam de fapte reale, de fapte interpretate tendențios, de minciuni, dar mai ales de ascunderea adevărului în cele mai multe cazuri. Vreau să vă spun că noi, cei din Piața Universității, victime sau nu (eu nu am fost victimă a minerilor), am vorbit apoi cu ei, ne-au explicat cum au fost mințiți și manipulați, i-am înțeles, ne-am împăcat, iar la mineriada din sept. 1991 ne-am alăturat lor. Marian Munteanu, bătut măr de mineri și internat în spital în stare gravă, s-a împăcat cu ei. Nica Leon, bătut de mineri la intrarea în sediul partidului și apoi „arestat” de aceștia, s-a împăcat cu ei și mi-a dat copia unei casete video filmată în Valea Jiului cu interviuri luate unor mineri veniți în București în iunie 1990 – arătau cum au fost mințiți că țara și democrația sînt în pericol, cum s-au trezit că printre ei au apărut mineri necunoscuți, cu uniforme noi-nouțe, cu mîinile curate, care îi conduceau unde trebuia (această casetă a dat-o și la procuratura militară – dar cum dosarul era plimbat de la un anchetator la altul, fiecare spunea că nu a primit videocaseta, așa că Leon le mai dădea una, pînă cînd a dat-o și pe ultima – eu o mai am, dar nu am de gînd să le-o dau). În iunie 2000, la o masă rotundă la Neptun, unul dintre participanți era Romeo Beja – aflînd că am fost printre cei din Piață, mi-a explicat și el, cerîndu-și scuze, dar nu avea de ce, întrucît mie minerii nu mi-au făcut nimic.

Am studiat și anchetat pe cont propriu mult timp această mineriadă, am scris mult despre ea, am scris în primul an trei articole, apoi in martie 1991 a apărut în săptămînalul „Cuvîntul” raportul de anchetă redactat de mine cu privire la aceasta, iar la începutul lunii iunie 1992, cînd se împlineau doi ani, am scris cel mai amplu articol intitulat „La aniversară” (10 pagini dactilografiate!) pe care i l-am dus lui Ilie Păunescu, în acel moment director sau redactor șef la „Dreptatea”. L-a citit și la sfîrșit, după jumătate de oră, imi spune: „Este o problemă” „ Știu – încerc eu să anticipez – este foarte lung.” „Nu asta este problemă, putem să îl facem serial. Problema este că aduceți acuzații foarte grave – aveți probe?” „ Desigur.” „Atunci îl publicăm.” Cînd am văzut că se apropie 13 iunie, vine, trece iar în ziar nu apare nimic, l-am sunat să îl întreb ce se întîmplă. Foarte senin, îmi răspunde că nu mai știe unde a pus textul meu – eu și acum văd cum îl pusese cu grijă în sertarul din mijlocul birolui său. Atunci mi-am dat seama că unii foști deținuți politici au depus, după eliberare, un alt jurămînt. Ceea ce cu timpul mi s-a confirmat,și la țărăniști, și la liberali.

M-am lansat în această temă cu înverșunare, întrucît prin această diversiune creată de SRI și de Ministerul de interne, sprijiniți de TVR, condusă în acel moment de Răzan Theodorescu, s-a încercat ca prin declarații mincinoase, obținute sub presiune de la oameni care nu mă cunoșteau, să se ajungă la arestarea mea.

Uff! Asta nu este temă de articol, ci de roman! Nici nu știu cu ce să încep, în ce ordine să scriu. Trebuie să încep cu nașterea fenomenului Piața Universității, cu Proclamația de la Timișoara, cu Alianța Națională pentru Proclamația de la Timișoara al cărui președinte am fost ales pe 29 mai 1990, cu diversiunile organizate pe 13 iunie în București, cu pregătirea minerilor de a veni să își apere țara înainte ca Ion Iliescu să le ceară, cu ofițerii M.Ap.N.  sau foștii ofițeri de securitate care i-au condus pe mineri prin București, acolo unde trebuia, etc. Acum, v-am prezentat temele viitoare – lăsați-mă încă puțin să văd cum le organizez.

                                                                                                                       Dan Cristian IONESCU

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.