Remember

Alte adevăruri ascunse de ani de zile (III)

    La data de 12 martie 1990 a fost lansată „Proclamația de la Timișoara”, al cărei punct 8 prevedea […]

 

 

La data de 12 martie 1990 a fost lansată „Proclamația de la Timișoara”, al cărei punct 8 prevedea interdicția (pentru o perioadă de timp, mai exact 3 legislaturi) de a candida a foștilor activiști și a foștilor ofițeri de securitate (dacă această prevedere ar fi fost inclusă în legea electorală, pe 20 mai 1990 Ion Iliescu nu ar mai fi putut ajunge președintele României, Alexandru Bîrlădeanu nu ar fi putut ajunge președintele Senatului, Dan Marțian nu ar fi putut ajunge președintele Camerei deputaților – sînt doar trei exemple pe care le consider concludente). Din toată țara au sosit mesajele de susținere și de adeziune din partea partidelor de opoziție, a sindicatelor, a colectivelor din întreprinderi și instituții, a asociațiilor apolitice, etc., fiecare în parte declarînd și numărul membrilor pe care îi avea. În baza acestor date, s-a anunțat că 4 milioane de români susțin Proclamația. Dar acest calcul a fost profund eronat, ceea ce s-a constatat cu ușurință la alegerile din 20 mai.

Marea eroare a fost următoarea. Să zicem că un partid își exprima adeziunea și dădea un număr de membri care, de regulă, pentru a-și da mai multă importanță decît avea în realitate, era umflat. Dar acei membri de partid aveau și un loc de muncă într-o unitate de asemenea susținătoare a Proclamației – pe de-o parte, el era luat din nou în calcul, dar pe de-altă parte, dacă majoritatea colectivului o sprijinea, asta nu înseamnă că toți membrii colectivului erau de acord cu ea (un exemplu foarte concret este următorul: Baroul București, condus de Niculae Cerveni și care atunci avea cca. 650 de membri, a trimis mesajul de susținere al Proclamației – dar în fruntea muncitorilor de la IMGB care, pe 13 iunie la prînz, scandînd  „IMGB/face ordine”, au atacat Institutul de Arhitectură, se afla avocatul Dumitru Florescu, fost angajat în Ministerul de externe, unde s-a și întors la scurt timp după acest act de eroism, unul dintre liderii organizației FSN București – este evident că acesta nu sprijinea Proclamația). Alții, la locul de muncă, erau și membri de sindicat, iar sindicatul lor susținea Proclamația, tot după cum mai erau și unii membri ai unor asociații civice care avea aceeași opțiune. În sfîrșit, la colț de stradă, existau măsuțe cu liste de semnături individuale de susținere. Mi-am dat seama că eu am fost „contabilizat” de două ori (o dată cu partidul, o dată cu Baroul), dar alții puteau să fi fost luați în calcul chiar și de 5 ori!

Duminică 22 aprilie, opoziția a organizat două mitinguri, unul mai mic desfășurat în fața magazinului „Unirea”, al nostru, al Grupării Democratice de Centru, și altul mult mai amplu, organizat cred de țărăniști și cred că pe lîngă Parcul Herăstrău (în acest articol voi fi nevoit sa spun des „cred”, „mi se pare”, „dacă nu mă înșel” – dar este vorba de amănunte minore, pentru care sînt nevoit să mă bazez exclusiv pe memorie; au trecut totuși peste 27 de ani de atunci!).

Fiind o zi minunată de primăvară, după terminarea mitingului țărănist, mulți participanți au preferat să revină pe jos spre centru. În timp ce se deplasau pe Calea Dorobanți (cred!), un fesenist (sau o fesenistă – sper că sînteți de acord, acestea nu sînt amănunte semnificative) le-a aruncat de la etaj în cap un ghiveci cu flori. Revoltați de această violență fără nici o justificare, participanții și-au continuat drumul pînă la Universitate, unde au blocat circulația între aceasta și Teatrul Național. Apoi, totul a venit în cascadă: s-a deschis celebrul balcon, s-au instalat microfoane și boxe de mare putere, pe peluza din fața Teatrului Național au fost instalate corturile greviștilor foamei și ale celor sosiți din provincie, în fiecare după amiază se strîngeau zeci de mii de oameni care purtau cu mîndrie pe piept etichetă de “golan” (în august 1990 am dat în Stockholm un interviu amplu televiziunii de stat suedeze în timpul căruia purtam pe haină insigna cu „golan”), au fost lansate acele absolut extraordinare cîntece compuse de Cristian Pațurcă și Valeriu Sterian, în general compuse pe versurile lui Stelian Maria (în cartea „Codul lui Lucifer II” am relatat ultima mea întîlnire cu Stelian Maria, la sfîrșitul lui august 1990, în ultima mea noapte petrecută în Scandinavia – alături de mulți alți români care nu au fugit din țară din cauza lui Ceaușescu ci din cauza lui Iliescu, după mineriadă a ajuns în Suedia, unde a cerut azil politic; l-am întîlnit în Malmo, unde împreună cu soția lui și o prietenă a mea, erau găzduiți în rada portului pe o navă pentru refugiați numită, ironia soartei, „Freedom”, deși regulile erau foarte stricte și severe în ceea ce privea orele de coborîre pe sol; a coborît de pe vapor cu chitara și cu o sticlă de palincă, oferindu-mi ocazia de a asculta din nou, într-un parc, pînă la ora la care erau obligați să fie înapoi pe vas, cîntecele Pieții).

A doua zi, m-am dus și eu în Piață. Și de atunci, nu am mai putut lipsi – cînd îmi terminam treburile la partid, mă repezeam în Piață. Piața a intrat atunci în inima mea, fără ca cineva să o mai poată evacua. Am lipsit doar de 3 ori (27 și 28 aprilie și 12 iunie – o să mai mă refer la aceste zile, fiindcă au importanța lor).

Am întîlnit în Piață ceva ce înainte nu mai existase, și din păcate nu cred că va mai exista vreodată. Sînt două aspecte minore, dar care mie mi-au spus multe despre calitatea celor din Piață. În primul rind, dacă cineva ar fi privit din elicopter, ar fi văzut o masă atît de compactă, încît nu puteai să arunci un ac – și totuși, cînd cineva vroia să străbată rîndurile, nu știu cum, dar se crea acel spațiu, fără proteste, fără scandal. În al doilea rind, străbătînd aceste rînduri cu ochii spre balcon, se întîmpla să mai calci pe cineva pe pantof – ei bine, poate este greu de crezut, dar cel călcat pe pantof, era primul care își cerea scuze!

Răzvan Theodorescu este un om foarte inteligent, un om foarte cult, dar din punct de vedere UMAN, este un gunoi. Dacă TVR ar fi transmis ore întregi din Piață în loc de telenovele cu sclave (acum exagerez eu, știu de sclava Isaura, dar fiindcă nu mă uitam, nu știu exact cînd a fost dat), românii (în special cei de la țară, fiindcă la oraș se mai știa) ar fi putut să asculte discursurile patriotice din balcon, în primul rînd cele ale lui Ioan Alexandru (și iar mă întreb de ce în țara asta patrioții mor tineri, iar trădătorii mor bătrîni?). Dar TVR nu a spus niciodată adevărul despre Piața Universității.

A început campania oficială de denigrare, de demonizare, de calomniere a Pieții. Comandantul secției 1 poliție convocase șuții (hoții de buzunare) din raza de competență, trimițîndu-i (fără să-și facă vreo grijă!) să fure de la cei din Piață. Presa (în primul rind crucișătorul presei române, condus de recrutatul director KGB Dumitru Tinu) prezentau acest extraordinar fenomen, primul în lume de acest fel, ca o adunătură de dezaxați, exaltați, bețivi, curve, drogați (drogurile le erau date de Ion Rațiu!), iar în corturi, se petreceau partide de gruppensex, cum ar spune președintele nostru actual. Celălalt KGB-ist, Petre Mihai Băcanu, lăuda prin cotidianul lui Piața, avînd însă propriile interese.

                                                                        *

Am și eu unele semne de întrebare cu privire la Piața Universității, pe care nu le pot lămuri. Nu știu cine au fost inițiatorii, și nici nu cred că voi afla vreodată. Am auzit fel și fel de versiuni, fără nici un element care să mă ajute să aflu adevărul. Am citit varianta ca fenomenul ar fi fost provocat de SRI – asta îmi este mai mult decît greu să cred. Am auzit că ar fi fost o diversiune prin care, creindu-se iluzia cîștigării alegerilor, toate energiile erau canalizate spre acest fenomen, fiind neglijate celelalte activități politice și electorale. Am auzit că Virgil Măgireanu își trimisese oamenii în Piață pentru a-i urmări pe vorbitorii virulenți ca să vadă unde locuiesc și să-i poată identifica – dar nu am probe certe pentru asta. Știu că în balcon au urcat și au luat cuvîntul foști secretari de partid, care își cumpăraseră haine noi, democratice. Dar cel mai mult m-au pus pe gînduri cîteva cuvinte ale lui Marian Munteanu, întorcîndu-ne de la Timișoara. Era noaptea de 16/17 dec. 1999. Noaptea precedentă o petrecusem pe tren, ziua a fost foarte grea (ore întregi de comemorări, conferințe, mese rotunde, etc.) iar noaptea ne-am întors, frînți de oboseală, pe tren. Am ieșit pe culoar să fumez, Marian ieșind după mine. La un moment dat, probabil din cauza oboselii, a scăpat cîteva cuvinte, după care s-a oprit – dar nici eu, mai bătrîn cu mulți ani decît el, nu am avut puterea să-l provoc să continue.

Pe 27 aprilie, împreună cu Niculae Cerveni și Nica Leon, am plecat la Timișoara (27-28 aprilie, două din cele trei zile de absență ale mele din Piață). Sîmbătă a fost o zi plină de discursuri și cuvîntări. La microfon, era o coadă ca altă dată la carne. În fața mea era Dinu Patriciu care m-a enervat (nerăbdător, tot făcea cîte un pas înapoi, adică taman pe pantofii mei). Cînd mi-a venit în sfîrșit rîndul, am spus un singur lucru și anume că trebuie obținut controlul asupra arhivelor serviciilor secrete. Cu un avînt deșănțat (cum s-a dovedit la scurt timp), George Șerban a răcnit că nu este nevoie, în mai puțin de o lună vom cîștiga alegerile și vom avea totul la dispoziția noastră! În final, s-a votat înființarea Alianței Naționale pentru Proclamația de la Timișoara.

A doua zi dis-de dimineață, organizatori și invitați, ne-am întîlnit și am redactat contestația împotriva candidaturii la președenție a lui Ion Iliescu. Desigur, dactilografierea a căzut tot în sarcina mea! Încă de pe la 5 ani, tatăl meu mă lua cu el la controalele pe care le făcea la GAS-uri – atunci, am învățat contabilitatea și bătutul la mașină; și mai apoi, mi-am dactilografiat singur lucrarea de diplomă; și mai apoi, în procuratură, cînd am fost repartizat la d-na. Topalov ( o vacă bătrînă, care bătea cu un singur deget, dar care era sora unui procuror din direcția de cadre a Procurarurii Generale), ajunsesem să stau eu noaptea ca să dactilografiez rechizitoriile de zeci de pagini. După ce am terminat, am plecat în balconul Operei – priveam de sus, și vedeam toată piața, plină de oameni, pînă la catedrală.

La întoarcerea în București, editorialul meu din „Deșteptarea” purta titlul „Din balconul Operei din Timișoara, în balconul Universității din Bucrești”

În timp ce vorbea Doina Cornea, Niculae Cerveni îmi spune că s-a hotărît (nu știu cine!) ca eu să fug la București, să depun contestația, și apoi să anunț evenimentul în Piață.

Nu am mai stat după avion, aveam un tren imediat și am fugit la el. La intrarea în București, trenul a încetinit viteza, dar nu înțelegeam de ce. Și atunci, un exagerat simț de consevare, m-a facut din nou să acționez. În urmă cu trei luni sărisem din mersul mașinii guvernului, acum am sărit din mersul trenului, la Podul Basarab. Am sărit strîngînd la piept contestația.

Am fugit la Universitate, dar nu era ușor de intrat! Bat din greu, și într-un tîrziu un tip cam de vîrsta mea, îmi deschide și cînd mă vede, mă întreabă cu dușmănie ce vreau. Îi răspund, dar îmi cere dovada că vin de la Timișoara! Îmi revin repede din șoc, fiindcă numai la asta nu mă așteptam, și îmi aduc aminte că am în portofel legitimația primită de la Timișoara pentru cazarea la hotel! Așa am ajuns în balconul universității, de unde am anunțat constituirea Alianței Naționale pentru Proclamația de la Timișoara, am anunțat (așa cum știam eu!) că a fost deja semnată de 4 milioane de români, și că am adus contestația împotriva candidaturii lui Iliescu! Am primit aplauze ca Michael Jackson, dar în filmul lui Stere Gulea, această cuvîntare, poate cea mai importantă dintre toate cuvîntările din balcon, nu este prinsă. Acesta este un alt subiect.

Am înțeles ulterior ostilitatea celui care mi-a  deschis ușa – era Ion (Jan) Ciochină, pe care eu nu îl mai țineam minte, dar el nu mă uitase (fusesem avocatul fostei lui soții, într-un caz de încredințare de minor).

La ora 23:30, cu 30 de minute înainte de expirarea termenului, am înregistrat contestația (a cărei copie, cu ștampila de confirmare, desigur că o păstrez, ca și alte acte poate istorice).

                                                                                                                              Dan Cristian IONESCU

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *


*