Remember

Alte adevăruri ascunse de ani de zile (IV)

      Zilele s-au scurs în continuare pline de speranțe, pînă la 20 mai, în „Duminica Orbului”, cînd a […]

 

 

 

Zilele s-au scurs în continuare pline de speranțe, pînă la 20 mai, în „Duminica Orbului”, cînd a venit dușul rece. Poate mă înșel (cu puțin), dar Ion Iliescu a cîștigat președenția cu cca. 87 % din voturi, iar FSN a cîștigat parlamentarele cu cca. 64 %.

Era firesc, Ion Iliescu își făcuse „pohta”. Din cei 180 de membri ai CPUN, 50 % erau din partea FSN, iar ceilalți 50 %, cîte trei din fiecare din cele 30 de partide de opoziție înregistrate în acel moment. Dar unele pretins de opoziție, erau puișorii, sau sateliții FSN (Iliescu continua gîndirea diabolică a lui Stalin). Am pomenit despre Cîrciumaru, arătînd că nu mai țin minte multe amănunte. Uite că l-am identificat – era Marius Cîrciumaru, un fost infractor amnistiat în 1988, care a înființat Partidul Socialist Democratic Român – la cine putea să se ralieze un escroc în acel moment, decît la FSN?Am constatat de pe internet că ulterior, tot escroc a ramas astfel încît subvenția de la stat pentru partidele nou înființate (cred că au fost 300.000 lei) a folosit-o să închirieze pentru deplasările sale la CPUN o mașină plătită lunar cu 30-47.000 lei!, pentru cazarea sa în aceeași perioadă la hotelul Triumf, pentru plata soției cu 18.000 lei pe lună, deși aceasta era profesoară la liceul din Pucioasa (cel puțin așa scrie ziarul Libertatea din 17 aug. 1990). Partidul Liber-Schimbist a fost un alt satelit – președintele său, simpaticul Ștefan (Ștrul) Cazimir, ales deputat în 1990 (Doamne! Ce a votat poporul roman în 1990! Niculae Cerveni sau Nica Leon nu au intrat în parlament, dar a intrat Ștrul Cazimir!), în 1992 a obținut un alt mandat, din partea PDSR. FSN mai inventase și alte partide-satelit, astfel încît nu a fost nici o problemă ca legea electorală să iasă cum au vrut ei.

Revendicările Pieții erau următoarele: abrogarea decretului de organizare a televiziunii (cred că 474, dar nu bag mîna în foc) prin care statul avea monopol în acest domeniu, pentru a se putea înființa posturi TV independente, modificarea legii electorale, includerea în aceasta a pct. 8 din Proclamația de la Timișoara, amînarea spre toamnă a alegerilor (pentru ca partidele de opoziție să aibe posibilitatea unei campanii electorale eficiente – FSN, avînd la dispoziție emisiunile de știri ale TVR în care își prezenta marile succese în lupta spre binele poporului român, își făcea campanie în fiecare zi, de dimineața pînă noaptea). Iar „România liberă” cerea zilnic, fără nici un argument juridic, amînarea alegerilor. Zîmbitor ca de obicei, Ion Iliescu ne explica (tot la TVR) că legea electorală nu poate  fi modificată. Am scris un articol („Greșiți, domnule Iliescu: legea electorală nu este bătută în cuie“!) în care am arătat viciile procesului de votare a legii și motivele pentru care aceasta nu numai că poate, dar chiar trebuie să fie modificată), l-am sunat pe Florin Gabriel Mărculescu și m-am întîlnit cu el (7 mai 1990) la hotelul Intercontinental, unde își petrecea mare parte din timp în compania unor diplomați, politicieni, ziariști străini. I-am dat două articole. Primul se referea la atrocitățile crunte săvîrșite după revoluție de secui împotriva milițienilor din zonă, scris pe baza unor documente pe care mi le adusese un prieten aflat în conducerea de la „Vatra Românesca” – mi-a spus că articolul este prea lung (normal, relatam fiecare crimă în parte!). Al doilea articol, a fost cel la care m-am referit și după ce l-a citit, mi-a spus că este excelent și că va fi publicat – dar nu a fost tipărit niciodată. În acel moment eu încă nu aflasem că în cele mai importante ziare din România, conduse de doi KGB-iști corupți și șantajiști (Petre Mihai Băcanu – „România Liberă” și Dumitru Tinu – „Adevărul”), numele meu este interzis. Cînd Băcanu (care nu a fost deținut politic ci de drept comun, fiind condamnat pentru speculă cu mașini – Ceaușescu nu vroia să înrăutățească și mai mult relațiile cu URSS, așa încît în loc să fie arestat pentru trădare, Băcanu a fost arestat pentru niște găinării – foarte interesant alt lucru, marele luptător antisecuritate Băcanu a fost condamnat de un complet de judecată condus de un președinte care după revoluție a primit în ministerul de externe o funcție pe care nu o putea primi decît dacă ar fi fost recrutat de mult de  DIE – Băcanu nu s-a referit niciodată la el, dar eu îl cunosc de decenii pe cel în cauză și nu am ce să îi reproșez);  cînd a început să îmi ridice tot mai multe semne de întrebare, am scris articolul „De ce nu mai iubesc România Liberă” pe care în ziua de 27 martie 1991 l-am dat la „Revanșa”, publicația PLD-ului condus de Nica Leon, dar articolul nu a apărut. M-am dus la director să-l întreb de ce nu l-a publicat, și mi-a dat un răspuns stupefiant: „Nu mai este de actualitate!”.  Apoi m-am dus și i-am spus lui Leon care, la fel de stupefiat, l-a dat afară pe director. Articolul însă a rămas nepublicat, publicația rămînînd fără director. În acei ani grei am spus, am scris și am făcut multe lucruri care ar fi putut și trebuit să deschidă ochii românilor pentru un viitor mai bun – dar cele două mari ziare și TVR-ul nu au pomenit nimic despre acestea. Poate ar merita scris un articol pe tema asta cu titlul, să zicem „Mass-media – minciună, manipulare, diversiune”. Am trăit asta din plin.

GDC-ul nostru (mai corect, noastră) a obținut două locuri de deputat. Cînd veneau în Piața Universității, Nicolae Cerveni (locul 1 pe listă la senat pentru București, dar care venea mai rar) și Nica Leon (locul 2 la camera deputaților tot pentru București), cunoscuți din transmisiile nocturne TV din CPUN pentru virulența atacurile lor împotriva lui Ion Iliescu și FSN, erau aclamați ca niște eroi. Dar uite că cele 10 partide ce formau GDC nu au putut să obțină la nivelul țării decît 60 sau 70.000 de voturi, iar la nivelul Bucureștiului, doar cca. 6000.

Eu am candidat (singura dată cînd s-a întîmplat așa ceva) la Galați, locul 2 pe lista pentru camera deputaților – chiar dacă aș fi fost pe primul loc, tot aia era! În județul Galați, GDC a obținut în jur de 50 de voturi.

Niculae Cerveni vroia să candideze pe locul 1 la camera deputaților, dar tinerii au sărit: „Nu se poate nea Nicule, dumneata ești cel mai cunoscut și cel mai important om din toată Gruparea, trebuie să candidezi la senat, să tragi în sus lista!”. Cerveni a acceptat, și locul întîi pe lista de București pentru cameră a fost luat de Serghei Mesaros, vicepreședinte la Partidul Național Democrat (idioții de la Wikipedia scriu că a fost ales pe listele PDAR). Am scris la un moment dat cît de utile erau serviciile de cadre! Prea tîrziu, am aflat că Serghei Mesaros , născut la Moscova, era fiul unui diplomat român de naționalitate maghiară, care lucrase la ambasada română de la Moscova! Cel de-al doilea deputat al nostru a fost Petrișor Morar (președintele Frontului Democrat Român), care în județul Timiș a obținut vreo 15.000 de voturi, cam un sfert din cît obținusem în toată țara.

Alegerile din 1990 au fost falsificate, știu asta foarte bine, fiindcă după alegeri am scris un articol pe baza declarațiilor unor membrii ai comisiilor de votare. Dar aceste falsificări nu au fost esențiale, poporul roman a votat în majoritate Iliescu și FSN. Din păcate!

În perioada următoare, s-au petrecut multe evenimente. După anunțarea rezultatului alegerilor, s-au petrecut într-adevăr multe.

Unii dintre organizatorii Pieții („Liga Studenților” și „Asociația 21 Decembrie”), s-au retras iar balconul a fost închis. „Alianța Poporului” a rămas să protesteze în Piață. Alți doi organizatori („Grupul Independent pentru Democrație” și „Asociația 16-21 Decembrie”), chiar nu mai îmi amintesc ce au făcut.

În numerele din 28 și 29 mai 1990 „România Liberă” anunța că marți 29 mai, în urma pierderii alegerilor de către opoziție, Timișoara nu are puterea să mai fie inima opoziției astfel încît George Șerban vine la Asociația „21 Decembrie” unde va avea loc o adunare în urma căreia să fie aleșii conducătorii „Alianței Naționale pentru Proclamația de la Timișoara”.

Am fost delegat de partid să fiu reprezentantul acestuia la întînire. M-am dus cu Valentin Mihala. Ședința a fost deschisă de George Șerban și de Florin Gabriel Mărculescu (la ora aceea nu știam că era omul securității). Se fac propuneri din sală pentru conducerea Alianței. La un moment dat se ridică Lucian Mihai (asistent universitar la Facultatea de drept, vicepreședinte la „21 Decembrie”, viitor președinte al Curții Constituționale) care mă propune pe mine, în virtutea mulților mei ani de luptă pentru dreptate și adevăr. Au participat la vot cam 55 de reprezentanți, iar eu am fost singurul care am obținut unanimitatea voturilor. Au mai fost aleși în comitet (sau cum se numea) Nica Leon, revoluționar celebru, președintele PDL, Dumitru Dincă, revoluționar celebru, Ion Ciochină, revoluționar, președintele asociației revoluționarilor de la Radiodifuziune și președinte al Sindicatului liber din comerț București , Laura Stoica, participantă și ea la revoluție, vicepreședinta Federației sindicale din învățămînt a lui Cătălin Croitoru și doi pe care nu îi cunoșteam (un student și un sindicalist de la metrou). Cei 7 ne-am retras, s-au făcut două propuneri pentru funcția de președinte (eu și Leon) iar, noi doi fiind excluși de la vot, eu am ieșit președinte cu 3 voturi; Leon (cu 2 voturi) a devenit vicepreședinte. Ne-am întors în sală, s-a făcut cunoscut rezultatul votului, procesul-verbal a fost dat lui George Șerban iar eu am început să prezint schița unui program de viitor. În timp ce expuneam, ușa sălii se deschide și un tînăr necunoscut, agitat, ne anunță că jandarmii au atacat protestatarii din Piața Universității. Șerban și Mărculescu se ridică imediat (Șerban strînge toate documentele pe care trebuia să le predea președintelui ales, inclusiv cele două procese-verbale de alegeri), și fug. Ne repezim și noi în Piață, unde însă era liniște totală, nici picior de jandarm!

O mare diversiune, pregătită dinainte și de care cei doi de la prezidiu nu erau străini. Am fost pentru un sfert de oră șeful opoziției unite din România – aceasta însă nu o știu decît participanții la alegeri și apropiații mei: „România Liberă”, care organizase întîlnirea și o anunțase cu mare tam-tam, a tăcut ca mortul în păpușoi. Dar cine dintre cei importanți în țara asta, deja vîndută, ar fi acceptat o opoziție unită condusă de mine și de Leon?

Am reflectat mulți ani, oare ce aș fi putut să fac în această funcție? Am ajuns la concluzia că nu aș fi putut să fac prea multe, și asta din multiple motive:

– așa cum a fost creată diversiunea din 29 mai, în urma căreia alegerea noastră a rămas anonimă, se putea crea oricînd o altă diversiune în urma căreia să fim arestați (așa cum s-a încercat după 13 iunie 1990, dar asta în episodul următor);

– Alianța nu avea 4 milioane de membri, așa cum ni se indusese;

– partidele istorice, refuzînd riscul alegerii unui președinte din afara lor, au boicotat acțiunea (a fost prezent Ion Puiu, care însă a precizat că nu reprezintă PNȚ-CD ci Asociația Pro Basarabia și Bucovina) astfel încît acei puțini parlamentari de opoziție nu ne-ar fi sprijinit;

– opoziția era formată din oameni sincer opozanți și patrioți, dar și din gunoaie infiltrate care doar se pretindeau a fi astfel –  cel mai bun exemplu ar fi următorul: se știe că unul dintre cei mai aprigi contestatari din CPUN ai lui Ion Iliescu a fost Nica Leon, președintele PDL, dar  după alegeri, prim-vicepreședintele lui, Vlad Vladimir Galin-Corini, a devenit consilierul lui Ion Iliescu, iar în 1992 a devenit parlamantar PDSR!;

– multe gunoaie s-au infiltrat în opoziția de atunci, dar și mulți oameni cinstiți, care însă, dezamăgiți, deveniți flămînzi, au fost nevoiți să își schimbe (degeaba!) opțiunile politice.

Consecvent idealului meu de unitate a opoziției, am redactat un apel semnat de Niculae Cerveni și de mine, publicat la data de 6 iunie 1990 în nr. 100 al ziarului „Dreptatea”.

apel

Cine îl citește, constată că acolo se regăsesc principiile care au stat la baza constituirii CDR. Doar că acestea, printr-o inițiativă diabolică, au fost răsturnate. În anul 1995 am fost rugat de prietenul meu Cristian Iordănescu să mă întîlnesc cu Radu Cîmpeanu care după ce în urma alegerilor eșuate din 1992, întrucît retrăsese partidul din CDR, fusese debarcat din fruntea PNL, înființase PNL-Cîmpeanu și vroia să reintre în CDR. La  această discuție între patru ochi, Radu Cîmpeanu mi-a explicat că hotărîrea lui de a retrage partidul din CDR nu s-a datorat, așa cum a explicat presa, faptului că CDR se aliase cu UDMR (ceea ce putea în Ardeal să ducă la pierderea de  voturi în favoarea PUNR), ci datorită faptului că, într-un mod absolut stalinist, absurd, Corneliu Coposu impusese constituirea CDR prin organisme de conducere în care un partid cu sute de mii de membri avea același drept de vot cu o asociație cu cîteva zeci sau sute de membri. În acest fel, deși în Parlamentul 1990/92 liberalii aveau de trei ori mai mulți parlamentari decît țărăniștii, în CDR nu aveau nici un cuvînt de spus întrucît țărăniștii își asiguraseră o majoritate confortabilă prin înființarea unor organizații-yesmen: Alianța Civică (cine știa pe atunci ca liderii acesteia aveau legături cu KGB? Petre Mihai Băcanu – agent recrutat de KGB, Ana Blandiana – amanta lui Gogu Rădulescu, se pare cel mai important agent recrutat de KGB în România), Asociația Foștilor Deținuți Politici (condusă de prea mulți deținuți care au semnat angajamente la securitate), România Viitoare, Solidaritatea Universitară (prin care s-au reciclat în democrați foștii secretari PCR din învățămîntul superior de proastă calitate – ar trebui să vorbesc și despre un mare gunoi, Alexandru Popovici!), etc.

Piata-Universitatii-Foto-c-Victor-Roncea-13-15-iunie-1990-2-1024x705

Apoi, a venit ziua de 12 iunie 1990. O zi în care, fiind marți, aveam după amiaza ședință de consiliu de conducere la Barou. Iar apoi, întrucît începuse CM de fotbal, m-am dus direct la părinții mei (Dumnezeu să-i odihnească!) să mănînc și eu liniștit o masă ca lumea, și să văd și meciul. Deci vă rog să rețineți, pe 12 iunie eu nu am fost în Piață! O să aflați în episodul următor de ce este atît de importanat acest amănunt!

                                                                                                                   Dan Cristian IONESCU

P.S. Zilele trecute a trebuit să fac un drum (pentru alte motive) în locul unde se află depozitată arhiva „Societății pentru Adevăr”, ocazie cu care am gasit:

–  rechizitoriul din 4 sept. 1976 prin care a fost trimis în judecată Dan Iosif, fiul lui Edmund și Rozalia, născut la 14 oct. 1950 în București, domiciliat în București, str. Bitolia nr. 55, sectorul 1, studii 8 clase, electromecanic la Întreprinderea de Calaculatoare Electronice, recidivist – îmi fac „mea culpa”, Dan Iosif nu a lucrat la ICAB, în lacurile pendinte de ICAB el doar bracona în acestea, fiind încadrat la Întreprinderea de Calculatoare Electronice, care îl caracteriza ca fiind „în multiple rînduri sancționat pentru abateri de la obligațiile de servici, părăsirea locului de muncă, absențe nemotivate, indisciplină, etc.”;

– articolul „La aniversare” – am greșit și aici, nu are 10 pagini, ci doar 9; după ce voi termina acest serial,  poate voi pierde un timp sa pun pe internet acest text – cred că merită citit;

– declarațiile lui Cojocaru Victor – o să încerc să îmi fac timp să le pun și pe acestea pe internet;

– lista cu morții din 13 iunie – din păcate, nu este cea oficială, care îmi este încă trează în memorie, ci este una publicată de săptămînalul  „Contrast” nr. 18/1990, unde se fac unele confuzii (morți neidentificați, dar dublu contabilizați ).

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *


*