Remember

Alte adevăruri ascunse de ani de zile (V)

  Ce am făcut în prima parte a zilei de 13 iunie 1990, nu mai îmi amintesc. Dar după amiaza […]

 

Ce am făcut în prima parte a zilei de 13 iunie 1990, nu mai îmi amintesc. Dar după amiaza eram acasă și, la micul meu televizor Sport alb-negru, am urmărit cu stupefacție imaginile transmise din jurul Institutului de Arhitectură. Era ceva în neregulă, TVR care nu transmisese marele miting din 28 ian., nu transmisese nimic de la manifestațiile din Piața Universității, dintr-odată ne redă în direct violențele din Piață, în primul rînd din partea forțelor de ordine. Provocarea TVR era evidentă (ceea ce s-a confirmat în continuare). Dar a fost un lucru evident: autobuzul incendiat se afla în zona ocupată de forțele de ordine, unde nu se aflau protestatarii (ulterior, am aflat și nou despre înregistrarea audio a convorbirii între Chițac și Diamandescu din care rezulta că incendierea a fost conform înțelegerii cu „dl. Președinte”).

Am plecat de acasă, am luat metroul si m-am dus spre sediul partidului lui Leon. Am coborît la Izvor și am pornit pe jos către PLD. Cînd am ajuns în spatele Ministerului de interne, am văzut pe deschiderea spre str. Domnița Anastasia o mare oameni. M-am dus si eu, căscînd gura (de fapt ochii). În timp ce eram acolo, din interiorul ministerului se trăgea cu arma iar la un moment dat, în apropierea mea, un bărbat s-a prăbușit la pămînt. M-am dus direct la Leon, nu mai știu dacă am trecut pe str. Brezoianu sau pe str. Elie Radu, ceea ce în principiu nu are nici o relevanță, dar totuși, pentru un procuror militar, a fost foarte important: după ce ani de zile cerusem să fiu audiat în dosarele revolutiei și mineriadei, tîrziu, după anul 2005, la insistențele lui Leon, un tînăr procuror militar m-a citat; cînd i-am spus că nu mai țin minte pe care stradă am mers, a conchis că declarația mea nu este relevantă; lucrurile cu adevărat importante, pe care le țineam minte foarte bine nu l-au interesat! Am ajuns la Leon, vis-a-vis de magazinul de pîine „Spicul”, lîngă Primăria Capitalei, în clădirea care adăpostise pe timpuri ambasada Imperiului Austro-Ungar și în care, în perioada interbelică, s-a mutat și a funcționat Senatul, după primul atentat terorist cu bombă săvîrșit în România în anul 1920 de cei trei evrei în frunte cu Max Goldstein.

La Leon mai veniseră cam 10 membri din partidul lui, precum și Roland Melicescu, prietenul și colegul meu (de breaslă și de partid). Am stat de vorbă după care ne-am hotărît să mergem și să vedem ce se mai întîmplă la ministerul de interne. Se trăgea în continuare, și iarăși în apropierea noastră se mai prăbușește un bărbat. Ne-am întors imediat la partid de unde eu am sunat la Salvare și am anunțat cazul – dar nu au fost interesați. Cînd deja se întunecase, ne-am urcat în două mașini și am plecat să vedem ce se întîmplă la cîteva puncte de interes. La Arhitectură și în Piață, liniște. La Palatul Victoria, la fel. Pe drum, auzim la radio comunicatul lui Ion Iliescu privitor la tentativa de lovitură de stat de tip legionar (cineva mi-a spus că ar fi fost redactat de Adrian Năstase). Ajungem la Televiziune. Aici, iarăși o mare de oameni. Cam în același timp cu noi, acolo au ajuns și tineri muncitori, care păreau în stare de ebrietate, sosiți cu unul sau doua autobuze cu numar de Prahova (nu mai țin minte cîte, și deja îmi este prea greu să răscolesc arhivele mele, unde sigur găsesc – dar nici asta nu este important). Coborînd în fața Televiziunii, s-au îndreptat spre poarta de intrare, unde militarii s-au dat la o parte și i-au lăsat să intre – după scurt timp, la etaje superioare ale clădirii, au izbucnit flăcările. Să fie clar! flăcările au izbucnit după ce au intrat muncitorii prahoveni, nu lumea adunată, care se manifestau toți ca simpli spectatori! (de altfel, și la Poliția Capitalei, din cîte am auzit, incendiul a izbucnit înainte ca protestatarii să forțeze intrarea în clădire – proastă sincronizare!).

Ne-am întors la sediu, am lăsat mașinile și am mers pe str. Eforie, în zona garajului Poliției Capitalei. Am mers spre Eforie prin Brezoianu, asta țin minte perfect întrucît trecînd prin fața ferestrelor din holul hotelului aflat aici pe partea dreaptă, am văzut o minune: în plină tentativă de lovitură de stat legionară, TVR reluase emisia și transmitea meciul Argentina-URSS de la CM de fotbal! Rrrăzvan Theodorescu își îndeplinise întocmai și la timp sarcinile! Se pare că minerii erau deja urcați în trenuri!

Trebuie să rețineți un lucru: in acea după amiază/seară/noapte, și Leon, și eu, am fost simpli privitori, simpli observatori, să vedem dacă sînt șanse pentru o nouă revoluție – dar nu erau. Leon, foarte cunoscut, era întrebat de mulți ce părere are de ceea ce se întîmplă, dar era foarte rezervat, foarte evaziv, inclusiv în fața Televiunii, unde un ziarist de la agenția sovietică de știri Novosti a vrut să îi ia un interviu. Nu făcusem nimic, dar se pregătea arestarea noastră!

După miezul nopții, ne-am despărțit. M-am dus acasă și m-am culcat. A doua zi am pornit din nou pe drumuri. Întîi, la sediu la Leon – dar porțile masive din fier forjat cu geamuri armate erau încuiate. Apoi, la mine la partid. Încuiat și acolo. Am deschis, m-am dus in biroul meu și am început să dau telefoane – nicăieri, nu răspundea nimeni! În ziua de 14 iunie, deși am mers mult pe jos prin București, nu am văzut picior de miner. În condițiile acestea, fiind ziua de naștere a prietenei mele, am lăsat baltă activitățile politico-revoluționare și m-am dus la ea să serbăm evenimentul.

A doua zi, am plecat împreună. De la Piața Unirii am mers întîi la Barou – în locul veșnicei agitații, am găsit o atmosferă mormîntală. Apoi am urcat Calea Victoriei și am cotit dreapta pe Lipscani – atunci am văzut primii mineri! Prietena mea a început să îi înjure cu voce tare. M-am aplecat și i-am șoptit la ureche, fără exces de tandrețe, să tacă dracului din gură fiindcă dacă vreunul îi trage o palmă, eu voi fi obligat să sar în apărarea ei, și atunci mă calcă ăia în picioare – a tăcut. Am lăsat-o la servici, la actuala BRD, și mi-am reluat traseul din ziua precedentă, cu aceleași eșecuri – peste tot era închis.

Eram, după cum se spune, personajul favorit la bătut al minerilor: aveam barbă, blue-jeans, geantă diplomat, ochelari (este adevărat, atunci nu de vedere fiindcă încă nu aveam nevoie, ci de soare – dar poate unii dintre ei nu făceau diferența). Nu am avut probleme cu nici un miner.

Sîmbătă 16 iunie vine la mine bunul și vechiul meu prieten (de peste 50 de ani) Alexandru Ionescu, în scurt timp viitor membru fondator și membru în conducerea „Societății pentru Adevăr”, care avea mașină. Și atunci am început investigațiile, propria mea anchetă asupra mineriadei. În primul rînd, eram foarte îngrijorat de Leon, care nu știam unde stă. Dar mi-am amintit că într-un număr din „Libertatea” anterior alegerilor era publicată lista cu toți candidații din București, inclusiv cu adresa de domiciliu (nu știu cît de fericită a fost această opțiune a lor). În orice caz, i-am aflat adresa și ne-am dus pe lîngă Gara Obor – degeaba, nu ne-a deschis nimeni. Apoi, ne-am dus la Facultatea de Drept unde portarul ne dă o informație năucitoare: fiind de servici cu două zile înainte, i-a întîmpinat pe mineri, care i-au cerut să îi conducă la camera 110! Minerii, sosiți din subteranele Văii Jiului, știau în ce cameră din clădire are sediul Liga Studenților! Desigur, s-a aflat ulterior, că minerii ajunși la Facultatea de Drept erau conduși de col. Dimitrie (Kuki) Borislavski, ofițer M.Ap.N, cumnatul lui Petre Roman, cel pro-occidental și pro-democratic. Am umblat mult, dar acestea sînt singurele vizite memorabile.

Apoi, cineva (o rudă) îmi spune că a văzut pe bd. Magheru o coloană de mineri, condusă de Dan Iosif aflat într-o Dacie cu nr. 8-B-3749 – rog pe cineva să verifice numărul, și aflu că era a M.Ap.N.

Apoi, avem circul făcut de P. M. Băcanu, care în dorința de a se victimiza, a pretins că sediul ziarului său a fost vandalizat de mineri! Minciună! Minerii au venit la redacția „României Libere”, au anunțat că interzic apariția ziarului (desigur, o interdicție fără nici un efect), după care au plecat fără să intre în nici un birou. Tot după un timp, am aflat că minerii ajunși aici au fost conduși de Nicolae Cămărășescu, pînă în mai 1990 ofițer de contrainformații (am citit un interviu al lui, în care pretindea că a fost șantajat să vină la mineriadă!). Ortacii nu aveau nevoie de hărți, întrucît aveau ghizi competenți!

Cu toate informațiile strînse, am redactat un raport. „Societatea pentru Adevăr”, al cărei președinte eram, și l-a însușit și a fost publicat in săptămînalul „Cuvîntul” în numărul 9/ 26 feb. – 4 martie 1991). A fost cel de al patrulea raport pe această temă. Primul, al majorității parlamentare FSN, cu o opinie separată, a lui Sorin Botnaru (un fesenist de bună credință, fiindcă au fost și dintre aceștia – eu m-am împrietenit cu el înainte de 1989, cînd l-am apărat pe fratele lui, arestat pentru tentativă de trecere frauduloasă a frontierei), al doilea a fost raportul opoziției, al treilea cel al GDS iar al patrulea cel redactat de mine, care nu a mai fost preluat de nimeni.

La începutul noii săptămîni (dupa 18 iunie), aflu că Leon, ducîndu-se în dimineața de 14 iunie la partid, a fost întîmpinat de minerii veniți să salveze democrația care după ce l-au bătut bine, l-au predat organelor în drept. Iar organele în drept, l-au arestat. Eram buimac – fusesem alături de el, și știam că nu făcuse nimic.  Fac un plan de apărare (de fapt, de atac):

– știind că voi fi cel mai important martor al lui Leon (la ora aceea nici nu știam că și eu sînt cercetat!), și deci nu voi putea fi avocatul lui, vorbesc cu bunul și vechiul meu prieten Adrian Vasiliu să îi preia cazul;

– fiindcă așa a vrut Dumnezeu, aveam doi prieteni care erau colegi de servici cu Catrinel, soția lui Leon (foștii cu toții, colegi de servici cu Gheorghe „Babu” Ursu, astfel încît am putut să o contactez;

– mi i-a adus pe toți din PLD care fuseseră cu noi pe 13 iunie, mi-au dat declarații extrajudiciare; am multiplicat declarațiile, un set i l-am dat lui Adrian să-l depună la dosar, două seturi au fost depuse de Catrinel la ambasadele SUA și Marii Britanii, un altul l-am dus eu (tot cu Catrinel, fiindcă singur nu aveam intrare) la reședința lui Coen F. Storck , ambasadorul evreu al Olandei (Dumnezeu să îl ierte, fiindcă am aflat foarte de curînd că a trecut dincolo – a fost un mare susținător al opoziției din România, și îmi face plăcere să cred că a făcut-o în virtutea principiilor democrației și nu al scopurilor ascunse care urmăreau distrugerea și jefuirea României); cînd i-am dus setul de acte, a scos din bufet o sticla de whisky de mare calitate – de abia atunci mi-am dat seama cum, după atîtea zile și nopți agitate, aveam nevoie de așa ceva;

– am dat Liei Trandafir un amplu interviu („Phoenix” nr 23/2 iulie 1990) în care am arătat lipsa oricărei participări a lui Leon în organizarea evenimentelor violente din13 iunie.

Apoi, am aflat că nu numai Leon, dar chiar și eu le-am organizat!

                                                                                                                           Dan Cristian IONESCU

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *


*