Remember

Alte adevăruri ascunse de ani de zile (VI)

    Nu mi-am propus să scriu istoria mineriadei din iunie 1990, mă refer doar la ceea ce am trăit […]

 

 

Nu mi-am propus să scriu istoria mineriadei din iunie 1990, mă refer doar la ceea ce am trăit și am văzut cu ochii mei, adăugînd rezultatele propriei mele anchete precum și ceea ce am aflat ulterior din casetele video și audio primite.

Ca să evit unele derapaje ale memoriei, m-am umplut de praf și acum, după ce mi-am spălat mîinile, stau în vîrful patului, cu laptopul în față, înconjurat de ziare vechi:

– „Deșteptarea” (publicația partidului meu, care avea ca motto „Puterea corupe, puterea absolută corupe absolut”) nr. 23/dec. 1990 (la 6 luni de la evenimente) în care am publicat articolul „13-15 iunie, în lumina adevărului”;

– „Revanșa” (publicația PLD-ului lui Leon, care pe frontispiciu avea scris „Tare și pe față!”, iar ca motto avea „Popoarele au conducătorii pe care și-i merită”!) nr. 11 din iunie 1991 (la un an de la evenimente) în care a apărut scrisoarea mea deschisă adresată procurorului general prin care printre altele, îi ceream anchetarea lui Răzvan Theodorescu, Emanoil Valeriu și George Marinescu, cei care au instigat în mod vădit prin TVR bucureștenii să iasă din casă pentru a se integra acțiunilor violente;

– săptămînalul „Cuvîntul” despre care am scris și în care a apărut raportul meu de anchetă (întins pe cele două pagini din mijloc, de sus pînă jos, pe 8 coloane); pe prima pagină a acestui număr, conform tradiției redacției, a apărut o caricatură cu Dan Marțian (președintele Camerei Deputaților, apropiat al lui Ion Iliescu, intrat deja în conflict cu Petre Roman) care avea următoarea bulă: „Dacă guvernul ne mai pune sula în coaste, dizolvăm poporul și alegem altul!”. După ce a publicat raportul meu, Radu G. Țeposu (directorul publicației – Dumnezeu să îl ierte și pe el, prea mulți dintre prietenii mei s-au dus de tineri!) mi-a cerut colaborarea, și așa am ajuns ca o perioadă de timp să am rubrica mea, pe pagina a doua, dar am deranjat prea mulți, așa că (după cum mi s-a întîmplat în mai multe rînduri) a venit și ziua în care așteptînd în secretariat să vină Radu în birou am constatat că atunci cînd cotea dreapta pe culoar și mă vedea prin ușa permanent deschisă, se ascundea în primul birou pe care îl vedea – am înțeles, am renunțat să mai public în „Cuvîntul”;

– săptămînalul „Phoenix” despre care de asemenea am scris, în care, în afara lungului meu interviu, au apărut și alte dezvăluiri asupra Mineriadei.

Îmi pare rău că oricît m-am prăfuit, nu am reușit să găsesc cel de-al patrulea articol despre mineriadă (de fapt, din punct de vedere cronologic, primul), publicat la trei luni după aceasta – nu mai știu unde l-am publicat.

Mai am în jurul leptopului cele 9 pagini ale articolului „La aniversare”, pe care „Dreptatea” nu l-a publicat în iunie 1992, copiile declarațiilor lui Cojocaru Victor și multe alte hîrtii îngălbenite de timp.

Să ne întoarcem la 13-15 iunie. În ziua de 13 iunie au murit prin împușcare Lepădatu Mitriță, Mocanu Velicu, Drumea Dragoș și Dunca Gheorghiță, a murit prin înjunghiere un bărbat care în iulie 1990 încă figura ca neidentificat (apoi, nu am mai urmărit dacă a fost identificat) și a murit în urma unui atac de cord Suciu Nicolae. Am găsit pe net unele articole în care se menționează un al cincilea împușcat mortal, Constantin Mihai. Eu rețin foarte bine chiar din acele zile că au murit prin împușcare 4 bărbați – acest Constantin Mihai nu figurează în nici un material cu adevărat relevant, și probabil că multiplicarea numelui său este datorată fenomenului de copy-paste.

În baza căror probe a fost arestat Leon? În primul rînd declarația lui Cojocaru Victor (35 de ani în acel moment, inginer, încadrat în muncă la ICPE, arestat). La poliție, acesta declară pe 16 iunie: „Precizez că Nica Leon însoțit de un domn cu cioc cu dinții stricați, care zicea că este procuror și se numește dl. Ionescu, așa mi s-a spus, a venit în perioada cît am stat în piață de mai multe ori și a discutat cu noi că președintele țării este un infractor și s-au falsificat alegerile, că singura soluție este o nouă revoluție, invitînd lumea în acest sens. Pe amîndoi i-am auzit invitînd lumea și încercînd să-i convingă să schimbe conducerea țării. În seara zilei de 12 iunie 1990 Nica Leon și același procuror au venit în tabără și au prevenit pe șefii asociațiilor că în noaptea aceea poliția va intra să evacueze piața și toți împreună au hotărît  ca persoanele importante din piață să plece și să rămînă doar cei care se pot dispersa. S-a făcut o organizare pentru ziua de 13 iunie, în sensul să se formeze trei grupuri de manifestanți care urmau să meargă a doua zi în trei locuri, unul fiind televiziunea”. Iată-mă acuzat de subminarea puterii de stat!

Cîteva precizări:

– am scris deja că din motive obiective, în ziua/seara de 12 iunie eu nu am fost în Piață, după cum nu a fost nici Leon (în ziua aceea, plecase în Bulgaria);

– ceea ce declară necunoscutul care mă acuză, era exact ceea ce gîndeam, doar că exceptînd discursul meu de la balcon din 29 aprilie, eu nu am vorbit în Piață cu nimeni! Asta înseamnă că persoane apropiate mie au informat pe cine trebuie cu ceea ce gîndesc eu;

–  marea gafă însă a fost alta – „un domn cu cioc cu dinții stricați”; ultima precizare este adevărată. Toată viața am avut probleme cu dinții (azi am scăpat de problema asta, nu îi mai am), dar nu am avut tot timpul cioc; milițianul care l-a convins pe Cojocaru să mă acuze, mă cunoștea în mod evident, dar nu mă mai văzuse de mult, dinainte de 1989; pînă atunci, purtam fie barbă întreagă, fie cioc, fie doar mustață, dar revoluția m-a prins cu barba întreagă, și de atunci asa am rămas.

La data de 3 aug. 1990, în fața procurorului militar, Cojocaru declară „Arăt că în seara de zilei de 12 iunie, eu nu am fost prezent în Piața Universității”! Ei bravos națiune! În seara de 12 iunie eu nu am fost în Piață, Leon nu a fost nici el, dar nu a fost nici măcar acuzatorul nostru! Din păcate, procurorul militar nu a avut curiozitatea să-l întrebe de ce a mințit.

Ani de zile, cît timp am avut relații strînse (cel puțin așa credeam eu) cu cei care conduceau Procuratura Generală și Ministerul Justiției, în afară de faptul că eu eram pe lista lui Măgureanu cu cei care trebuiau arestați (fiindcă își iubeau țara și luptau pentru ea!), nu am putut să găsesc pe nimeni care să îmi spună cine a fost ofițerul care l-a audiat de Cojocaru, și cum l-a convins pe acesta să declare în mod mincinos.

Au mai fost și alte declarații împotriva lui Leon. Pușcașu Dănuț (pe atunci avea 14 ani și jumătate) declară că Leon a condus atacul împotriva Poliției Capitalei (tot el a fost folosit ca martor și împotriva lui Marian Munteanu). Cînd a fost confruntat cu Leon, a declarat că nu îl cunoaște. Expertizat din punct de vedere psihiatric, s-a constatat că are un intelect subliminar.

Ilina Simona-Gabriela și Cîrlogea Lucica (ambele minore), au declarat că l-au văzut pe Leon aruncînd cu sticle incendiare. Amîndouă au fost diagnosticate cu tulburări de comportament și intelect de graniță. Confruntate cu Leon, au retractat declarațiile inițiale.

Toate aceste informații (dar și multe altele) au fost trecute în articolul pe care i l-am dat lui Ilie Păunescu. Entuziast, acesta a spus că va fi publicat – dar apoi, după cum mi-a spus, a uitat unde l-a pus!

Aparatul de „dreptate” al României intrase într-o nouă epocă, mai rea poate decît cea cu o jumătate de veac înainte, dar din fericire nu a ținut prea mult (oare chiar așa să fie?)

Dacă  vă întrebați de unde am aceste informații, vă lămuresc. Monica Macovei a avut două merite. Primul, acela că în 1991, ajunsă șef de birou la procuratura capitalei, a inițiat analiza arestărilor dispuse în iunie 1990. Spre sfîrșit de program la procuratură, mă duceam la ea și luam în geantă cam 20 de dosare pe care le studiam noaptea. Ziua următoare îi duceam înapoi dosarele, îi dădeam notițile privind arestările nejustificate, și luam altele. Cam așa s-a născut raportul ei cu privire la arestările nejustificate din iunie.

Al doilea merit al ei a fost acela că într-o bună zi și-a vîrît în geantă dosarul lui Leon și, mergînd cu mine, ne-am dus la PLD unde l-am xerocopiat. Așa am ajuns și eu în posesia declarațiilor lui Victor Cojocaru.

După 1990, procurorii s-au divizat din punct de vedere politic, dar și al opțunii civice. Cei mai mulți, au rămas fideli partidului (adică, în acel moment, FSN), alții, neștiind ce va urma la alegerile de peste doi ani, stăteau crăcănați în două luntrii, adică jucau la ambele capete, a treia categorie era foarte redusă, erau trup și suflet alături de opoziție – îl menționez în primul rînd pe Gheorghe (Gigi) Mocuța, vicepreședinte alături de Radu Filipescu al „Societății pentru Adevăr” și membru al „Alianței Civice”. A patra categorie, în optica mea, era format din Monica Macovei, cea care are o inteligență diabolică, își urmează planul pas cu pas, calcă (dacă trebuie) peste cadavre – este firesc să se fi împreunat cu Băsescu (cel puțin politic), astfel a putut sa ajungă ministru și apoi europarlamentar. Credeam că acestea sînt categoriile, dar zilele trecute, discutînd ca să îmi reîmprospătez memoria cu un prieten, el m-a anunțat de o altă categorie, cea mai importantă, cea care nu răspunde la comenzile partidului, ci ale serviciilor – care sînt mai puternice azi decît pe vremea în care erau conduse de alogeni.

În anul 1992, știind că sînt prieten cu Radu Filipescu, Monica m-a rugat să o însoțesc la GDS, unde avea loc interviul pentru bursele Soros. Apoi a urmat cursurile la Budapesta și la Salt Lake City. Chiar dacă nu o duceam eu – pe vremea aceea habar nu aveam despre scopurile ascunse ale GDS, și nici despre cele urmărite de George Soros, asta nu avea nici o importanță – oricum, ea și ei erau pe aceeași frecvență de undă. S-a împrietenit cu opoziția, în special cu Ana Blandiana, cu reprezentanții Comisiei Europene, a ajuns președinta APADOR-CH.

Am aflat multe lucruri, inclusiv acela că unul dintre partizanii arestării mele a fost Vasile (Lică) Manea Drăgulin, un țigan foc de isteț pe care îl simpatizasem mult (la sfîrșitul lui 1989 era procuror șef adjunct însărcinat cu urmărirea penală la Procuratura Municipiului București,  secretarul PCR al PMB și delegatul organizației la ultimul congres de realegere a lui Nicolae Ceaușescu – un tip repet, foarte isteț, dar și foarte simpatic, foarte de chef). În anul 1993, Ion Iliescu l-a numit ca al treilea procuror general al României noi.

Pe primul procuror general după 1989, Gheorghe (Gică) Robu l-am simpatizat și apreciat pentru multiplele lui calități intelectuale (inteligență, cultură generală, cultură juridică, oratorie, talent literar) și am băut cu plăcere un whisky cu el cînd m-am dus să îl felicit în mod sincer pentru numire (spre sfîrșitul anului 1990 Vadim Tudor a publicat un articol, nu știu cît de adevărat, despre o aventură scandaloasă din tinerețea lui Robu – Iliescu l-a chemat la Cotroceni și i-a spus că întrucît este contestat, ar fi bine să își dea demisia; Robu, un oltean al dracului, s-a uitat la el și a răspuns „Domnule președinte, dvs. sînteți mai contestat decît mine, de ce nu demisionați?”).

L-am simpatizat și pe următorul procuror general, Mihai (Mișu) Ulpiu Popa Cherecheanu, fostul mare internațional român de baschet. Am băut și cu el cu plăcere un whisky, cînd și-a cerut scuze pentru faptul că în 1991 a respins cererea mea de reintrare în procuratură întrucît nu a știut că era vorba de mine (nu știa că sînt și Cristian, și fusese dezinformat de șeful de cadre de pe vremea lui Ceaușescu, rămas în funcție, Victor Popescu, unchiul lui Gioni Popescu – se leagă multe, dar asta este o altă poveste). Sînt convins de sinceritatea lui, întrucît a făcut declarația într-un loc foarte deschis pentru sinceritate, la pișoar.

Ajunge procuror general Lică Manea. Într-o bună zi, fiind în biroul lui Eugen Vasiliu, directorul Direcției I-a, acesta a scos (tradiția post-decembristă!) – o sticlă de whisky. În timp ce degustam, ușa se deschide furtunos și dă buzna, conform obiceiului, Lică. Văzînd ce facem, a reclamat și el un pahar plin. Repet, Lică mi-a fost foarte simpatic și, înainte de 1989, am băut cu plăcere cu el șprițuri ori beri (așa era înainte, whisky-ul peste tot a fost o cucerire a revoluției). Primind paharul, l-a întins să ciocnim. După ce am aflat ce am aflat, simpatia dispăruse cu totul, dar bunul-simț (și nativ, și indus) m-a făcut să ciocnesc, ocazie cu care, zîmbind, i-am spus că dacă ajung la putere, îl arestez – a zîmbit și el, nu-și făcea griji, știa că eu nu voi ajunge niciodată la putere.

Am ajuns cam la capătul unui articol de dimensiunile mele obișnuite. În toate ziarele și hîrtiile din jurul meu, mai sînt informații care ar putea umple alte zeci de pagini. Dar pe cine să intereseze asta azi, cînd acum un sfert de veac nu a interesat pe nimeni dintre cei care trebuiau să fie interesați din punct de vedere profesional?

Nu știu care au fost interesele urmărite de Iliescu, Roman, Măgureanu & Co. Să desființeze partidele de opoziție nu se punea problema (mai ales că erau deja masiv penetrate), să desființeze presa de opoziție iarăși nu se punea problema, să îi țină în temniță pe opozanți nu se putea nici asta (fiindcă nu erau probe împotriva lor), să distrugă asociațiile de opoziție, era un scop prea minor. Singurul lor scop atins a fost fuga (alungarea) din țară a foarte mulți revoluționari și opozanți.

Mai fac doar o precizare, unii dintre cei care au dat cu bîta în baltă cu ocazia Mineriadei, au fost „sancționați” și au ajuns în ministerul de externe (ca de pildă Ionel Olteanu, purtătorul de cuvînt al Procuraturii Generale, cel care la miezul nopții de 12/13 iunie a cerut, prin TVR, intervenția ministerului de interne pentru evacuarea Pieții), la Guvern (ca de pildă George Marinescu, crainicul-vedetă al TVR pe timpul lui Ceușescu, dar și după, cel care pe 22 dec. își făcea „mea culpa” în fața telespectatorilor români, dar care pe 28 ian. 1990 anunța că din cauza ceții nu se pot transmite imagini de la mitingul din Piața Victoriei – într-una din cele mai senine zile de iarnă pe care le-am trăit, iar pe 13 iunie 1990 a scos oamenii din casă trimițîndu-i la evenimentele sîngeroase petrecute atunci. Eu am o vorbă: „Dumnezeu să-l ierte, dacă va crede că merită”.

Cred că ajunge. O să vă mai sîcîi cu un episod și termin cu mineriadele.

                                                                                                                               Dan Cristian IONESCU

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *


*