Remember

Alte amintiri politice, necunoscute românilor

  Căutînd materialele din presă despre Dragnea pe baza cărora am scris articolul precedent, am văzut că în unele dintre […]

 

Căutînd materialele din presă despre Dragnea pe baza cărora am scris articolul precedent, am văzut că în unele dintre acestea i se spunea „Livache”. Și mi-am amintit de un alt „Livache” (cum îi spunea Băsescu), mi-am amintit de Liviu Negoiță. Și de la acest Liviu, mi-am reamintit de evenimente din viața politică de la mijlocul anilor ’90, ani decisivi pentru viitorul României, cînd binele a fost înfrînt de rău iar România a pierdut orice șansă de mai bine. Emil Constantinescu nu a ucis nici un om, dar totuși este un criminal, a ucis la români speranța. În plus, a trădat România cedînd definitiv Ucrainei Bucovina de Nord, Ținutul Herței și Insula Șerpilor. În plus, dacă pînă în 1996 economia noastră era jefuită de pedeseriști, acum a început să fie jefuită de occidentali (cu sprijinul deloc dezinteresat al politicienilor CDR). În plus, am devenit sluga americanilor permițîndu-le (fără să fi fost acceptați în NATO) dreptul de survol al avioanelor lor la atacarea Iugoslaviei. În plus, nenorocita guvernare a acelor timpuri l-au readus la putere în anul 2000 pe Iliescu, cu Năstase, și cu toată gașca lor de mafioți deveniți peste noapte euro-atlantici. În plus, … foarte multe alte minusuri.

Dar să revin la subiect. Cîți ați auzit de Alexandru Popovici? Un „gunoi”, vorba răposatului Niculae Cerveni, care din păcate pentru el prea tîrziu și-a dat seama de asta. În 1989, Popovici era secretar PCR la Institutul de Petrol și Gaze din Ploiești. Anterior, existase la București Institutul de Petrol, Gaze și Geologie care apoi s-a despărțit: primele două specialități s-au mutat la Ploiești (secretar PCR Alexandru Popovici), iar cea de a treia s-a constituit ca Facultatea de Geologie din cadrul Universității București (secretar PCR, Emil Constantinescu). Dar nu pentru faptul că au fost secretari PCR cei doi au fost niște „gunoaie”, ci pentru faptul că ei nu au fost comuniști, ci oportuniști, fripturiști (sper că nu are nimeni de gînd să îi pună pe același plan cu Che Guevara și cu mulți alții care și-au dat viața ori și-au pierdut libertatea luptînd pentru niște idealuri utopice).

Alexandru Popovici s-a înscris în PAC și în 1992 a devenit senator. Dar ambițiile lui erau mult mai mari. Nu avea caracter, dar avea carismă. A convins mulți oameni din PAC să îl susțină în debarcarea din fruntea partidului a lui Nicolae Manolescu și alegerea lui ca președinte. Printre aceștia, și Adrian Moroianu, fostul arbitru internațional de fotbal – cu cei 5.000 de franci elvețieni pe care îi cîștigase ca barem la meciurile internaționale pe care le arbitrase și-a deschis o afacere și, intuitiv, bun organizator, devenise în scurt timp unul dintre cei mai bogați oameni de afaceri din Prahova. Manolescu a prins însă de veste, și l-a exclus pe Popovici din partid.

Popovici s-a dus la PNL-AT (urmat de cei a căror încredere o cîștigase) unde a încercat aceeași manevră. Dar și aici, Dinu Patriciu a prins de veste din timp și l-a exclus din partid.

Niculae Cerveni l-a adus în PNL-CD, încălzind șarpele la sîn. Desigur, Popovici nu renunțase la ideea de a deveni  președintele partidului, dar știa că în nici un caz nu îl poate doborî pe Cerveni, care în afară de notorietate, era și cel care susținea din punct de vedere material partidul. Și atunci, a încercat și el, pas cu pas.

În primăvara anului 1995 a avut loc Congresul PNL-CD, unde trebuia votată conducerea, statutul și programul partidului. Conform proiectului de statut, următorul în ierarhia partidului, după președinte, era secretarul general – toată lumea știa că favorit pentru această funcție eram eu. Dar ne-am trezit, în Congres, cu un nou proiect de statut, depus de Popovici, în care funcția de secretar general era desființată, fiind înlocuită cu cea de prim vice-președinte S-ar fi produs mare derută, iar oamenii lui Popovici erau pregătiți să îl susțină pentru această funcție. Am luat cuvîntul împotriva acestui proiect arătînd că vechiul Partid Național Liberal nu a avut niciodată vicpreședinți, ci doar președinte și secretar general (adevărul este că noi, deși numiți în titulatură liberali, nu eram de dreapta – proveneam din Partidul Socialist Liberal, înființat în ianuarie 1990).  S-a votat proiectul inițial de statut, iar apoi eu am fost ales secretar general. Avînd printre atribuții și aceia de a ține locul președintelui cînd acesta nu își poate exercita atribuțiile.

Apoi, ne-am dus la sediul partidului, unde în sala de ședințe mi se pare că am băut un zaibăr adus de Cornel Boiangiu (viitor senator, care ne spunea că este fost deținut politic, dar despre care am aflat ulterior că ar fi fost condamnat pentru luare de mită, în calitate de medic). La un moment dat, cînd cei mai mulți se retrăseseră, restul se strîng în jurul meu, unii se urcă cu fundul pe masă (asta mi-a adus minte de cum se comportase Ion Iliescu în ziua de 29 ian. 1990 cînd, în Palatul Victoria, urcat cu fundul pe masă, răcnea la Corneliu Coposu) și răcnesc și ei la mine că nu se poate ca eu să țin locul președintelui, așa cum votase Congresul și că această prevedere trebuie ștearsă din statul votat. M-am uitat în jur – rămăseseră doar oamenii lui Constantinescu, cel care mă ura de moarte fiindcă cerusem înlocuirea lui din fruntea CDR (la un moment dat, Popovici îmi spusese „Da, domnule Ionescu, Constantinescu este un imbecil – eu nu spusesem asta niciodată pînă atunci, însă astăzi o spun din toată inima – dar este pre tîrziu să îl schimbăm” – nu era adevărat, nu era de loc tîrziu). M-am uitat la ei, am zîmbit și am spus că sînt de acord – au răsuflat cu toții ușurați.

Încă o chestie, legat de familia Constaantinescu, de data aceasta de can-can. După 1992, Nadia Constantinescu, angajată în Ministerul Justiției, a început să fie trimisă în delegații oficiale în străinătate unde, îmi spuneau sursele mele din minister se prezenta „Sunt soția șefului opoziției din România!”   La așa soț, așa soție!

Am depus statutul la tribunal fără această dispoziție votată de Congres. Dar a doua zi i-am pus pe birou lui Cerveni o decizie. A citit-o, m-a întrebat de ce, și i-am explicat. Prin decizie, secretarul general era desemnat să conducă partidul în absența sa. A semnat-o. După ce am demisionat din partid și după ce Popovici mi-a deschis fișetul, cînd ne-am întîlnit întîmplător, s-a făcut negru la față – aflase că în lipsa președintelui, locul acestuia îl ținea secretarul general, care nu mai eram eu ci Liviu Negoiță, un alt adversar al lui (dar să nu ne grăbim).

Ulterior, nu mai țin minte data, la Ploiești a avut loc Congresul tineretului PNL-CD. Popovici făcuse un lobby extraordinar pentru ca președintele ales (care devenea astfel membru de drept în Consiliul Național) să iasă omul lui. M-am zbătut, și nu a ieșit omul lui (nu mai țin minte cum îl chema), ci omul meu ( Liviu Negoiță). Noua funcție l-a făcut membru în Consiliul Național, această calitate i-a oferit un loc eligibil pe lista pentru București la camera deputatilor (dacă nu mă înșel ultimul loc eligibil, locul 17) și a ajuns în 1996 deputat.

I-am mai dat o lovitură lui Popovici. Se lăuda că înființează în țară noi filiale județene ale partidului, președinții acestora avînd fiecare un vot în Consiliul Național. Am aflat că Popovici raporta filiale noi cu un singur membru, președintele de filială! Am emis o circulară conform căreia filialele care nu dovedesc prin liste nominale minim 50 de membri cu date de identficare, nu au drept de vot în Consiliul Național. Unele dintre acestea (țin minte doar filiala Covasna), în vara dură și aspră a anului 1996, cînd mă străduiam să smulg partidul din mlaștina CDR, nici nu au mai venit la vot.

A fost o vară grea, foarte grea. S-a votat în Consiliul Național pentru ieșirea din CDR, sau nu. S-a votat să rămînem în CDR. La ieșirea din sală, am declarat presei că demisionez, dar ajuns acasă m-am pus pe dat telefoane – și am aflat că reprezentanții unor filiale județene care erau pentru părăsirea CDR, au votat împotriva mandatului primit. I-am spus lui Cerveni care, întrucît nu îmi depusesem oficial demisia, mi-a cerut să organizez un nou Consiliu Național.

Chiar dacă apăream ca demisionar, „Ziua de Prahova”, apărută sub Adrian Moroianu (care între timp îl cunoscuse cu adevărat pe Popovici și se întorsese împotriva lui) publica constant declarațiile mele.

Aveam toate șansele de reușită, dar nemernicul de Constantinescu îl amăgește pe Cerveni cu postul de ministru al justiției – la vot, Cerveni se abține și astfel,  derutați, unii votanți și-au schimbat opțiunea – cu un număr minim de voturi în plus, s-a hotărît din nou rămînerea în Convenție. De data aceasta chiar nu mai aveam ce să fac, așa că am demisionat oficial din funcție și din partid (evident, Constantinescu nu s-a ținut de promisiune, și l-a numit ministru de justiție pe mafiotul Valeriu Stoica).

Au fost prieteni care m-au întrebat de ce am refuzat locul eligibil pe care îl aveam la alegerile parlamentare din 1996. Nu știu dacă au înțeles de ce, întrucît pentru mulți este greu de înțeles de ce să refuzi așa o „pleașcă” (să–l citez pe Theodor Palelologu). A fost un gest bazat pe demnitate și pe responsabilitate. Demnitate, întrucît declarasem anterior că „nu îmi trădez țara pentru un loc în parlament”. Responsabilitate, întrucît știam că nu voi putea face nimic (decît eventual să îmi rezolv favorabil  procesele care trenau în instanță cu anii)  – odată devenit parlamentar, este evident că m-aș fi retras din gașca trădătoare și coruptă, devenind independent. Și atunci, îl citez pe Nicuale Cerveni care după ce a devenit senator independent, cînd îl întreba cineva de ce nu mai ține discursurile de altă dată, se enerva și răspundea: „Ce să fac dragă? Eu, ca independent, nu am dreptul decît la 20 de secunde. În timpul acesta, nu pot nici măcar să îi înjur ca lumea!” La fel și cu mine, nu aș fi avut timp să îi înjur ca lumea.

La scurt timp după alegeri, în primăvara lui 1997, noul președinte Emil Constantinescu a făcut un lucru care nu făcea parte din promisiunile electorale, din “Contractul cu România”: a semnat tratatul trădător de țară cu Ucraina. Mă bucur pentru faptul că singurii 4 parlamentari CDR care au votat contra au fost senatorul Niculae Cerveni și deputații Adrian Moroianu, Liviu Negoiță și Didi Spiridon (cel care a ocupat locul refuzat de mine), foștii mei colegi din PNL-CD.

Alexandru Popovici s-a crezut pe cai mari și a organizat (mi se pare la Sibiu) un Consiliu Național care l-a debarcat pe Niculae Cerveni și l-a ales pe el președinte al partidului. Cerveni a apelat din nou la asul lui din mînecă (adică la mine). Am pigulit documentele și am constatat că la stabilirea cvorumului, între membrii Consiliului Național, nu fuseseră incluși membrii de drept (cu toții, împotriva lui Popovici), astfel încît cvorumul necesar nu era întrunit. Am obținut o nouă victorie împotriva lui Popovici, care de data asta s-a resemnat cu gîndul că nu va fi președinte de partid. Dar a fost și ultima mea victorie pentru apărarea partidului.

După acest eșec, gașca lui Emil Constantinescu a demisionat din PNL-CD și s-a înscris în PNL. Au plecat senatorii Alexandru Popovici, Cornel Boiangiu, Constantin Muller, Tiberiu Vladislav și deputatul Sorin Mihai Stănescu, devenit ministrul tineretului și sportului (pe acesta din urmă, eu îl adusesem în partid și îl ajutasem să ajungă vicepreședinte; în 1997, într-o polemică la „Marius Tucă Show” cu Niculae Cerveni vorbea despre mine ca despre acel “secretar general nociv, Dan Ionescu, care a încercat să scoată partidul din CDR” – după ce a intrat în PNL, a pierdut postul de ministru, primit de Crin Antonescu, iar după cîțiva ani, cînd ne-am reîntîlnit, îl înjura pe Constantinescu de mama focului). Au mai plecat la PNL Gabriela Popescu (din gașca aceea care îl urma pe Popovici din partid în partid, secretar de stat la handicapați), Tiberiu Costăchescu, prefectul de Sibiu (mare patriot și ăsta! Cînd s-au distribuit locurile eligibile a făcut tărăboi, cum să fiu trecut eu, un dușman al CDR, și nu el, care și-a vîndut o bucată de pămînt ca să țină filiala de Sibiu!), subprefecții Laurențiu Olan (București) și Octavian Bologa  (Brăila) și alții mai mărunți.

În sfîrșit, partidul se curățase de uscături și eram pregătit să mă întorc – cei rămași, mă iubeau în continuare și aveau încredere în mine. Cerveni mă invită la o discuție. Se pregătea să repete o greșeală veche, să facă o nouă fuziune cu Dinu Patriciu. Mai făcuse asta în 1993, cînd Patriciu conducea PNL-AT, și cînd Patriciu a încercat să pună mîna fraudulos pe conducerea partidului fuzionat. Eu eram într-o perioadă apolitică, dar Cerveni m-a rugat să vin în instanță și să apăr partidul. Am venit, m-am luptat cu Valeriu Stoica (avocatul PNL-AT), am cîștigat (un fel de „vini, vidi, vici”) – după această înfrîngere, PNL-AT s-a transformat în PL ‘93 iar eu m-am întors în partid.

Cerveni mi-a spus că pînă la congresul de unificare și alegerea conducerii unice a noului partid (nu mai țin minte cum trebuia să se numească) va fi un organ provizoriu de conducere format din cîte trei membri din fiecare parte, și ar vrea ca să fiu unul din reprezentanții partidului. M-am întunecat la față cînd am auzit de o nouă fuziune cu Patriciu, dar am acceptat cu gîndul că sunt singurul care îi poate ține piept.

La scurt timp însă, Cerveni m-a anunțat că s-a hotărît ca reprezentanții partidului să fie numai parlamentari așa că mie îmi va găsi altceva. Ce să-mi găsească? Bărbat fiind, nu puteam să fiu numit femeie de serviciu, poate portar, dar așa nu puteam să-mi apăr partidul. Am rămas în afara politicii, atrăgîndu-i atenția că va lua din nou leapșa. Și așa a fost.

În această perioadă s-a mai petrecut un eveniment pe care din păcate memoria nu mă mai ajută să îl localizez exact în timp. Într-o zi Liviu Negoiță vine la partid și spune ca a vorbit cu cîțiva deputați PD care, sătui de Petre Roman, vor să se mute la Cerveni, ceea ce urma să se întîmple în săptămîna următoare. Dar săptămîna următoare în loc să vină pediștii, a plecat Liviu Negoiță la PD!  Ca reprezentant al acestui partid, a avut între 2004-2012 două mandate de primar al sectorului 3.

După nu mult timp. Patriciu depune la tribunal actele prin care cere să se ia act de fuziunea noului partid cu PNL. Cererea este respinsă, dar Patriciu atacă hotărîrea la Curtea de apel. Cerveni apelează din nou la mine – și de data aceasta, am suferit o înfrîngere nu rușinoasă, ci dureroasă. Completul de judecată (președinta mi se pare că se numea Victoria Baldovin nu mai știu cum dar judecătorul al doilea era sigur Claudiu Popescu Elizeu) îi dă dreptate lui Patriciu, deși acesta nu făcuse în nici un fel dovada organizării pretinsului Consiliu Național care ar fi hotărît fuziunea!

Dar din 1993, cînd îl învinsesem pe Patriciu, timpurile se schimbasera. Prietenul și fostul lui avocat de atunci, Valeriu Stoica, ajunsese ministrul justiției și vicepreședinte al PNL iar Valeriu Stoica (ca și Emil Constantinescu) îl ura de moarte pe Cerveni. Așa a fost ucis, fără probe și împotriva legii, acel partid care îmi doream să devină cel mai curat și mai patriotic din țară. Sub Emil Constantinescu, a început prigoana contra unor partide politice care în 1992 îl sprijiniseră, dar în 1996, cunoscîndu-l mai bine, i se împotriviseră. PNL-CD a fost radiat și a pierdut sediul.

După aceasta. Patriciu și oamenii lui se înrolează în PNL iar Valeriu Stoica, fiind și ministru de stat, îl recompensează dăruindu-i, nu mai țin minte inițial sub ce formă, combinatul Petromidia. La ora aceasta, lumea știe că Patriciu este mort și îngropat. Eu unul nu pot să spun „Dumnezeu sa-l ierte!”, fiindcă sincer să fiu nu cred că a murit. La banii lui (la un moment dat a fost cel mai bogat român),  putea să își cumpere ”moartea” ca să scape de o condamnare grea. Sunt cam mulți români întorși în țară în sicrie sigilate, care nu se mai deschid.

Trecut de 70 de ani, Cerveni se hotărăște să înființeze un alt partid, Partidul Liberal Democrat. Apelează din nou la mine și la experiența mea (de fiecare dată cînd legea obliga la o nouă înscriere în registrul partidelor politice, eu verificam listele de semnături). Așa că am verificat listele celor peste 15.000 de membri ca să exclud pe minori, pe cei care apăreau de două ori, pe cei care nu aveau completate toate datele cerute.

Despre acest partid, fantomă pot spune, două amănunte. La alegerile prezidențiale din anul 2000 Niculae Cerveni și-a depus candidatura din partea acestuia. L-am întrebat, mirat, de ce face asta cînd știe că nu are nici o șansă. Mi-a spus că dorește ca, în cadrul întîlnirilor televizate între candidați, să poate să pună unele întrebări lui Ion Iliescu și Petre Roman. Dar și Iliescu, și Roman, au refuzat întîlnirile cu el! Distracția aceasta, care nu a avut finalitatea dorită, l-a costat pe Cerveni două miliarde de lei.

Al doilea amănunt (ca să puteți vedea pînă unde a putut să ajungă în Romînia, stat pretins democratic și de drept, prigoana politică și aservirea judecătorilor) este următorul. Partidul lui Nica Leon (Partidul Liber Democrat) avea sediul într-o clădire rîvnită de mulți, monument istoric – peste drum de Primăria Capitalei, pînă după primul război mondial fusese sediul Ambasadei Imperiului Austro-Ungar, după atentatul cu bombă săvîrșit de cei trei evrei la Senatul României, aici se mutase Senatul, iar după al doilea război mondial îl primise (fără act de proprietate însă) UGSR-ul (Uniunea Generală a Sindicatelor din România). Aici se afla și biroul meu de avocatură (și tot aici, în Sala Oglinzilor, organizasem parastasul de un an pentru mama mea).

Un infractor nemernic, Pavel Todoran, președintele CNSLR-Frăția  (devenit în 2000 deputat PDSR și om de încredere al lui Adrian Năstase) pusese ochii pe acest imobil. Un alt infractor nemernic, un notar, îi dă la mînă lui Todoran un act prin care atestă că CNSLR-Frăția este succesoarea UGSR (nici vorbă de așa ceva!) și că în această calitate moștenește clădirea în care își avusese sediul UGSR (dar care nu fusese niciodată proprietatea acestuia). Cu această hîrtie la mînă, Todoran cere instanței evacuarea PLD din sediu – și deși Leon demonstrează că niciodată clădirea nu a aparținut UGSR, instanța admite cererea. Leon declară recurs, dar citația pentru recurs nu este trimisă Partidului Liber Democrat (al lui Leon) ci Partidului Liberal Democrat (al lui Cerveni). Cu lipsă de procedură, recursul este respins și, pentru ca Leon să nu aibă timp de contestație în anulare, se trece imediat la executare. În dimineața de 6 martie 2001, jandarmi și polițiști (cu cîini polițiști) forțează porțile din fier forjat și evacuează sediul PLD, dar și biroul meu de avocatură, deși eu nu fusesem parte în proces.

Vă mai dau un exemplu de prigoană „soft”, administrativă. La sfîrșitul anilor ’90, Uniunea Democrat Creștină condusă pe Ion Gîtlan, care în vara lui 1996 părăsise CDR și care avea sediul în Piața Amzei, în clădirea fostei Primării a sectorului 1, a fost evacuată temporar, în vederea unor lucrări urgente de reparații ale clădirii. Evacuarea temporară a devenit definitivă.

Cerveni, Nica, Gîtlan, eu – cîțiva dintre cei care am fost permanent împotriva lui Iliescu și apoi și lui Constantinescu. Și pentru asta, am plătit.

O să închei revenind la Niculae Cerveni. După 1990 a cîștigat foarte mulți bani ca avocat al multor oameni de afaceri importanți (Zaher Iskandarani, Triță Făniță sunt cei de care îmi amintesc). Dar acești bani i-a risipit A ținut aproape exclusiv pe banii lui, timp de 10 ani, un partid care timp 8 ani a fost partid parlamentar, fără să primească subvenții de la stat (din cîte îmi amintesc, atunci cînd prin lege s-au instituit subvențiile pentru partidele parlamentare, întrucît din cei 9 parlamentari ai PNL-CD, 5 trecuseră la PNL, subvenția a fost luată de PNL!). Din banii cîștigați, Cerveni a ajutat biserici și mănăstiri, a ajutat oameni săraci. A vrut să își facă la Cervenia o fermă zootehnică, a luat împrumut de la bancă (nu mai știu care), a ridicat construcțiile, a achitat împrumutul, iar cînd a cerut un nou împrumut pentru a cumpăra și vitele, banca l-a refuzat. Apoi, a risipit banii pe nefericita idee de a candida la prezidențiale ca să îi pună pe Iliescu și Roman în fața unor întrebări incomode.

După 2000, a început declinul. Nu știu dacă sărăcise, dar rămăsese fără mulți bani, apăruseră probleme serioase în familie, s-a îmbolnăvit de Altzheimer (femeia care îl îngrijea, refuza să îl mai dea la telefon). La începutul lui 2004 a murit – familia nu m-a anunțat, am aflat de la televizor.

I-am făcut un parastas de 40 de zile la biserica Cărămidarii de Jos urmată de o masă de pomenire la fostul restaurant Dîmbovicioara (în prezent un Mega-Image) cu participarea (sau contribuția) unor apropiați. Dacă aș fi acasă, să pot căuta ferparul, aș putea să îi numesc pe toți. Așa însă, după memorie, îi menționez doar pe prințul Dimitrie Calimachi, pe Nica Leon, pe Remus Vasiloiu, pe Radu Zilișteanu – camarazi de luptă în vremuri grele, cînd luptam pentru binele țării, fără să știm ca așa ceva este interzis.

Niculae Cerveni a făcut multe greșeli – dar mai presus de acestea, a fost un luptător permanent și fără frică, un mare patriot, un bun creștin. Dumnezeu să îl ierte și să îl odihnească!

În România, binele are victorii de etapă – în final, întotdeauna învinge răul. Sau, cum scriam eu odată, binele învinge doar în filmele de la Hollywood.

Pentru mine, ultimul deceniu al ultimului secol al ultimului mileniu reprezintă un întreg ocean de amintiri. Dar deocamdată ajunge.

                                                                                                                                 Dan Cristian IONESCU

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.