Am învățat și eu cîte ceva din viață

 

Am învățat, de pildă, că oricît de bolnav ești, există cineva mai bolnav decît tine, oricît de rău îți este, cuiva îi este mai rău decît tine, oricît de multe necazuri ai, cineva are mai multe necazuri decît tine. Dacă ei pot să facă față problemelor lor, asta trebuie să te încurajeze să faci față și tu.

Plec de la cel mai recent exemplu, care încă îmi dă emoții și acum întrucît aventura medicală a prietenului meu încă nu s-a terminat.

Este vorba de un foarte bun prieten, despre care am scris adesea, dar al cărui nume astăzi nu-l mai pomenesc. Un mare patriot, un luptător fără teamă de nimic, un om care nu a trădat niciodată nici cauza României și nici camarazii de luptă, un om care a suferit din greu pentru dragostea lui de țară, de dreptate și de adevăr.

Acum trei ani s-a dus să își facă analizele, i s-a găsit o problemă minoră, i s-a recomandat internarea. Din spital, a luat o bacterie intraspitalicească și de atunci i-au apărut necazurile.

Trei ani de spital, trei ani de operații. Țin minte multe amănunte, multe altele nu le-am reținut, oricum nu mi-am propus să fac un letopiseț.

Acum vreo lună a fost operat din nou. Se stabilise că o altă bacterie i se încuibase într-un pliu al stomacului și nici un chirurg nu se încumeta să îl opereze întrucît trebuia să fie operat „în orb”, dacă punga cu microbi ar fi fost spartă, aceștia s-ar fi împrăștiat în tot organismul. I s-a spus că există un singur chirurg „nebun” care s-ar încumeta să îl opereze prin spate.

L-a contactat, a fost operat, operația a reușit. Cu această ocazie, a aflat că prima operație, cînd a luat primul microb, nici măcare nu fusese necesară! S-a întors acasă fericit. Începuse să mănînce ca lumea, începuse să se plimbe prin grădină, viața reintra în normal. Dar dintr-o dată a fost cuprins de o febră mare, greață, vărsături, slabiciune. S-a reinternat la un alt spital, după cîteva zile s-a constatat că din ultimul spital, contactase alți microbi! Trebuia să mai rămînă în spital încă 10 zile pentru a trata noul microb, dar a cedat nervos. Deja, hrănit mai mult prin perfuzii, slăbise cam într-o lună 20 kg.

I-a fost pur și simplu teamă să nu își găsească sfîrșitul în acel spital. Pereți crăpați (aștept fotografiile), care sigur colcăiau de alți microbi, instalații ruginite, așternuturi murdare, apă călîie la duș, asistente și infirmiere obraznice, dezinteresate, plictisite, parcă enervate că trebuie să vină la serviciu pentru a-și încasa salariul – ai auzit madam Sorina Pintea?

A avut însă toate cuvintele de apreciere pentru doctori. A explicat motivele pentru care preferă să se întoarcă acasă. Doctorul a înțeles și l-a externat. Nu știu cum face față noilor cheltuieli, angajarea unei asistente, medicamente necompensate, perfuzii, etc.

În ultimele două zile văd că și-a revenit, mănîncă tot mai mult, se simte schimbarea în tonusul vocii – ca și mine, pare să fie și el o Pasăre Phoenix.

Culmea! Cum m-a ajutat din nou Dumnezeu! În spitalul din care a fugit prietenul meu, eu am fost tratat excepțional!  Am avut șansa ca secția în care am fost internat să fi fost renovată la sfîrșitul săptămînii anterioare internării, pereții miroseau a vopsea proaspătă, totul era curat, totul era impecabil. Șefa de secție și doctorița mea au avut o atenție deosebită față de problemele mele – și am am fost anunțat că nu trebuie să dau nici o șpagă.

Azi nu dau rețete gastronomice, nici nu povestesc lucruri vesele.

Tatăl meu a murit de foame și poate și de frig.

Pînă la 81 de ani trecuți, muncea din greu grădina la munte, iar toamna pregătea conservele pentru iarnă. Dintr-o dată, nu a mai putut mînca. După un an de aproape inaniție, mi-a cerut să îl duc la spital. L-am internat la Sf. Ioan unde, după o săptămînă de analize, teste, cercetări, s-a stabilit că are cancer la stomac, atît de avansat încît este necesară rezecția toatală.

Operația a reușit, iar cînd s-a încălzit vremea l-am dus laVaideeni, în casa în care se născuse și își trăise copilăria, în aer curat, verdeață, liniște, mîncarea naturală și proaspătă cu care crescuse. Dar s-a întîmplat altceva, inexplicabil, nu mai putea înghiți. Cînd l-am readus în București pentru control, am rugat doctorul să-i facă o radiografie cu bariu. Doctorul mi-a dat radiografia – bariul curgea fără nici un obstacol.  Dar tata continua să nu poată mînca, îl țineam în viață  doar cu pastile energizante, cu zeamă de supă, cu sucuri naturale. La un moment dat mi s-a plîns că îi este frig, m-a întrebat cînd se dă drumul la căldură.

Am momente în care mă gîndesc la simptomele tatei, fiindcă nu mai pot mînca (dar nu fiindcă nu pot înghiți) și fiindcă de cînd s-a lăsat frigul, am început să tremur în casă.

Pe 1 nov. 2006 s-a anunțat că a doua zi vom avea căldură. L-am anunțat și eu pe tata, care mi-a cerut o ceașcă de țuică fiartă. I-am adus-o, după care m-am culcat. M-am trezit în dimineața următoare la ora 5, caloriferele erau calde, și m-am dus la tata să văd cum se simte. Murise în somn, după 7 luni de chin. Ceașca de țuică fiartă (evident, răcită) era întreagă – am dat-o peste cap în zorii zilei, după care m-am pus pe dat telefoane. Casa s-a umplut de oameni, iar pe la ora 11-12 tata era deja la capela cimitirului.

Cu două zile înainte tata îmi spusese să îi cer lui vărul popa Loru să vină să îl împărtășească și să îl spovedească  – dar Loru nu a venit, s-a dus la pescuit cu fostul deputat PNȚ-cd  Laurențiu Dumitrașcu și pe drum s-au răsturnat cu mașina. Văzînd că nu vine, m-am dus la biserica noastră și chiar la intrare mă întîlnesc cu părintele Alexandru, cu care deja noi eram prieteni – a venit, l-a spovedit și împărtășit pe tata. Rămas în București, probabil cu mustrări de cuget, Loru a venit dis-de-dimineață să facă prima slujbă de lîngă sicriu.

Alt caz, Maria Savu. A luptat din greu, cum nu știu cîți bărbați ar fi fost în stare, peste 10 ani de luptă împotriva unui nenorocit de cancer invaziv. A avut 6 operații, de fiecare dată mai tăindu-i cîte ceva.

La o operație, i s-a scos un rinichi. Cînd a fost adusă acasă, am stat la ea trei zile să o ajut. Cînd s-a pus pe picioare, se ducea cu mașina la parcul IOR (în prezent A.I. Cuza) unde a început cu o jumătate de tură mică de lac, apoi cu o tură mică întreagă, a urmat turul întregului lac (tura mare), în final două ture mari.

După o lună de la operație, am plecat amîndoi pe Valea Argeșului să vizităm cetatea Poenari (ridicată de Vlad Țepeș). Am ajuns, am început urcușul celor 1.480 de trepte dar după 28 sau 29 m-am oprit, m-am întors în spate spre ea. A vazut cum deja curgea sudoarea pe mine, mi-a dat cheile mașinii. Așa cum m-am obișnuit, am căutat o explicație și am găsit mai multe: în primul rind am ajuns să stau prost cu nervii, așa că atunci cînd ies din rutina vieții mele liniștite și trebuie să plec din București, nu pot dormi noaptea – deci plecasem deja obosit. Apoi, în ordine, m-a obosit și mai mult drumul de vreo 200 de km., mă încurcau pantofii de stradă (adidașii rămăseseră la casa de la munte) și în plus nici nu îmi luasem bastonul.

Am coborît puținele trepte urcate și m-am dus la terasa motelului în parcarea căruia lăsasem mașina și am început să beau bere. L-am întrebat pe tînărul ospătar cam cît durează urcușul pînă la cetate, mi-a spus că el îl urcă în 5 minute. I-am explicat că este vorba de o femeie de 50 de ani care în urmă cu o lună suferise o operație. Mi-a spus că în acest caz, îi ia mai mult timp.

Maria s-a întors după două ore. Am plecat și am oprit la pensiunea „La pomi”, pe malul Argeșului, unde am mîncat cîte un păstrăv mare (fiecare după gust, ori cu mujdei, ori cu lămîie).

A murit în martie 2017, și (cum am mai scris) cred că a fost ajutată să moară cît mai repede de doctorița ei, pentru a nu ajunge să dea declarații. Doctorița emisese pe numele mai multor pacienți (printre care și Maria) rețete false și era anchetată – Maria fusese citată la poliție.

Stere, prieten, coleg de an și de grupă, aromân din Medgidia, tot în 2017 s-a internat la spitalul de plămîni de pe Șos. Viilor. S-a externat în bună stare, dar după trei zile a murit acasă. Se pare că reușise să contacteze din spital o bacterie.

V-am spus că este un articol trist, fără rețete și fără glume. Pentru unii, viața este un lung prilej de bucurii, pentru alții o lungă serie de dureri și de necazuri.

                                                                                                           Dan Cristian IONESCU