“O femeie frumoasă şi un pom înflorit”, a fost răspunsul tatălui meu de pe patul de spital, cu cinci minute înainte de despărţire, la neghioaba mea întrebare despre ce îşi amintea atunci, la plecare.
Am uitat, luat de vreme şi de vremuri, dar acum, după aproape patru decenii, cînd aţa tuturor se tot strânge pe ţăruş, mă tot gîndesc: cu ce rămânem din viaţă?

Trăim într-o ţară a paradoxurilor. Doar aici un individ, acuzat că a vândut flota României la fier vechi, poate ajunge şef de stat, iar apoi, acelaşi personaj pitoresc se crede îndreptăţit să-i ofere postul de preşedinte al Institului Cultural Român altui individ care a afirmat despre Eminescu, poetul naţional al românilor, că „este cadavrul nostru din debara”, iar noi, cu toţii, suntem „un popor de omuleţi patibulari”, adică avem fizionomii de criminali buni de spânzurătoare.

Am fost plecat în Cuba o lună, de la jumătatea lui februarie până la sfârşitul „babelor” lunii martie. Doream să văd cea mai mare insulă din Caraibe aşa cum este în realitate, nu cum apare în pliantele turistice şi nici cum este deformată de maşina americană de propagandă.