Istorie

Aspecte privind rezistența anticomunistă din România între anii 1948-1958

        Mișcarea de rezistență antisovietică și anticomunistă (VI) Aspecte privind rezistența anticomunistă din România între anii 1948-1958 […]

        Mișcarea de rezistență antisovietică și anticomunistă (VI)

Aspecte privind rezistența anticomunistă din România între anii 1948-1958

În deceniul 1948-1958, mişcarea de rezistenţă a evoluat în direcţia constituirii de grupuri de sprijin a partizanilor, în vederea obţinerii de hrană, de îmbrăcăminte, de medicamente, de arme şi pentru a îi ajuta să se ascundă. Ultimele paraşutări de arme, muniţie, medicamente, hrană şi instructori au avut loc în 1953.

Un caz aparte l-a constituit cel al şefului grupului de luptători de pe versantul nordic al Munţilor Făgăraş, Ion Gavrilă-Ogoranu. Grupul său, care beneficia de o puternică reţea de sprijin, condusă de învăţătorul Olimpiu Borzea, ajutat de cumnaţii săi, Ion şi Vasile Bucelea, din Viştea de Sus, a fost capturat în cea mai mare parte în anul 1956 şi condamnat la Sibiu, în 15 iulie 1957, de Tribunalul Militar din Cluj. Ion Gavrilă-Ogoranu nu a fost prins şi s-a ascuns, până în anul 1976, la văduva unui fost camarad al său. Condamnarea sa la moarte, pronunţată în anul 1951, era prescrisă. Cu prilejul unei vizite la Bucureşti, de Ion Gavrilă-Ogoranu s-a interesat şi Henry Kissinger, care i-a înmânat lui Nicolae Ceauşescu o listă de persoane de care era interesat guvernul american, listă pe care figura şi el. În anul 1976, pe când îşi vizita un prieten la Cluj, a fost arestat. A fost ţinut în anchete timp de şase luni şi apoi eliberat.[1] Ion Gavrilă-Ogoranu a rămas o personalitate controversată în rândul luptătorilor şi a familiilor acestora. Pentru multă lume este greu de acceptat că el ar fi putut să rămână ascuns şi neprins, timp de 20 de ani, fără sprijinul organelor de Securitate. Este cert că după anul 1976, Ion Gavrilă-Ogoranu a avut legături cu ofiţeri de securitate, dar nu s-a găsit până în prezent proba materială a unei eventuale colaborări cu Securitatea în perioada anterioară. După evenimentele din anul 1989, a fost contactat de politicieni anticomunişti să se implice în viaţa politică, dar a refuzat, ceea ce a mărit suspiciunile de colaboraţionism.

De la înfiinţarea ei, mişcarea de rezistenţă din România nu a avut sorţi de izbândă. Sprijinul occidental pentru mişcarea de rezistenţă s-a făcut, pe cât a fost posibil, discret, pentru a nu determina Uniunea Sovietică să recurgă la represalii, sau să-şi mărească sprijinul pentru mişcările antisistem din Occident, în condiţiile în care sferele de influenţă erau foarte clar delimitate între foştii aliaţi din război. Arestarea principalilor capi ai mişcării de rezistenţă anticomunistă în primii 4 ani (1944-1948), a făcut ca mişcarea să nu poată fi unificată sub o conducere unică. Nu s-a putut realiza nici comunicarea între grupuri. Mişcarea nu a avut un program de acţiune clar definit. Singurele idei coerente erau dorinţa de a lupta împotriva ocupaţiei militare sovietice şi a regimului judeo-comunist impus de aceasta. După înfrângerea Germaniei, în lipsa informaţiilor despre sferele mondiale de influenţă, a apărut speranţa în „venirea americanilor” şi într-un al treilea război mondial, în care Uniunea Sovietică să fie învinsă. Un astfel de deznodământ ar fi dat satisfacţie tuturor suferinţelor mari pe care le-a adus înfrângerea României în războiul împotriva Uniunii Sovietice, pentru reîntregirea României Mari şi împotriva bolşevismului. Pe acest fond, scopul mişcării de rezistenţă a devenit acela ca luptătorii să reziste până la „venirea americanilor” şi să contribuie la eliberarea ţării de sovietici, la înlăturarea şi alungarea judeo-bolşevicilor. În această direcţie, grupele de partizani conduse de militari, cum ar fi cele ale colonelului Uţă, locotenent-colonelului Arsenescu, maiorului Dabija, maiorului Ion Dumitrache, maiorului Nicu Mihăilescu, sau ale generalilor Manoliu şi Başotă, s-au pregătit temeinic, după toate regulile războiului, în aşteptarea luptei cu bolşevicii. Arsenescu declarase chiar convingerea sa că americanii vor veni, le vor da arme şi vor înnegri cerul cu avioanele lor.[2] După instituirea blocadei Berlinului de către sovietici, în 1948, şi după agresiunea americană în Coreea, în 1950, perspectiva unui nou război mondial a devenit mai plauzibilă, fapt care a încurajat mişcarea de rezistenţă anticomunistă din România.

În perioada anilor 1948-1955, Mişcarea Naţională de Rezistenţă a efectuat acte de sabotaj, de diversiune şi atentate. Grupurile armate au acţionat în diverse numeroase puncte ale ţării. Împotriva acţiunilor rezistenţei s-au luat măsuri speciale, cu deosebire după anii 1949-1950, când au fost constituite Trupele de Securitate, cu misiuni îndreptate prioritar împotriva partizanilor. Într-un document din iulie 1953, provenit de la Ambasada Republicii Federale Germania din Iugoslavia, se arată că batalioanele speciale de luptă împotriva partizanilor se înmulţesc, iar în şcolile militare se predau cursuri privitoare la lupta împotriva grupelor de partizani. Documentul arată că o serie de luptători din România au trecut în Iugoslavia. În perioada anilor 1952-1953, au trecut graniţa în Iugoslavia un număr estimat la 1.400 de persoane. S-a constituit Uniunea emigranţilor români din Iugoslavia, avându-l în frunte pe militarul Ion Ghinea, unul dintre cei care fugiseră clandestin din România la bordul unui bombardier. Membrii Uniunii proveneau din rândurile rezistenţei din România, din rândul partidelor politice burgheze şi din rândul Gărzii de Fier. Uniunea îşi propunea să lupte împotriva ocupaţiei sovietice a României, pentru introducerea în ţară a unei democraţii autentice şi pentru o republică în limitele frontierelor României Mari. Ion Ghinea preciza în discursurile sale că Uniunea se pronunţă împotriva aducerii României în stare de dependenţă faţă de capitalismul din S.U.A. şi din Marea Britanie, pe care îl dezavua şi menţiona că va lupta împotriva regelui Mihai I, cel care colaborase cu comuniştii şi dăduse lovitura de stat de la 23 august 1944. Autorii documentului arătau că Uniunea emigranţilor români din Iugoslavia este văzută de unii ca fiind un instrument al lui Tito, dar membrii ei nu sunt comunişti. Se remarca interesul serviciilor occidentale de a-i contacta pe membrii Uniunii, datorită faptului că puteau oferi informaţii pertinente şi noi din România.[3]

În afara pregătirii pentru acţiuni armate şi acte de sabotaj, mişcarea de rezistenţă din România s-a manifestat şi prin acte de nesupunere civică, urmare a nemulţumirilor create de politica regimului ocupaţiei militare străine care lovea în toate categoriile sociale. Nesupunerea civică era urmată, în multe cazuri, de fuga în munţi şi contactarea mişcării de rezistenţă. De multe ori însă, cei care s-au retras în munţi din nesupunere civică au refuzat să se ralieze grupurilor de militari şi s-au ascuns până când au fost depistaţi de Securitate şi anihilaţi. Constituirea grupurilor de partizani s-a făcut după criterii conjuncturale. Anii îndelungaţi petrecuţi de unele grupări în munţi, condiţiile foarte grele de viaţă şi de luptă pentru supravieţuire, i-au radicalizat pe luptători. Unii dintre ei erau hotărâţi să-şi ucidă urmăritorii şi apoi să moară ştiind că au reuşit şi ei să ia viaţa la cât mai mulţi duşmani ideologici. În cursul anchetelor, Victor Metea, un luptător din grupul condus de Ion Gavrilă – Ogoranu, a declarat că „…eram hotărât… să trag cu arma în urmăritori. Vorbeam între noi să împuşcăm trei-patru comunişti şi pe urmă vom cădea şi noi şi vom termina cu viaţa.”[4] O altă categorie de membri ai rezistenţei au constituit-o grupurile de sprijin, care aveau menirea să depoziteze armament în apropierea grupurilor de luptători, să procure hrană şi medicamente, să-i îngrijească pe răniţi şi pe bolnavi, să aducă informaţii, să transmită veşti familiilor luptătorilor etc.

După anul 1955, preocuparea principală a grupurilor de luptători a fost să supravieţuiască şi să se ascundă, într-o aşteptare fără orizont a „venirii americanilor”. În toamna anului 1956, când au avut loc în Ungaria evenimentele îndeobşte numite „revoluţie”, Gheorghe Gheorghiu-Dej a efectuat o vizită în Ungaria, însoţit de Valter Roman (Ernst Neulander). A fost foarte impresionat de evenimente şi a declarat că asemenea momente istorice nu trebuie să se întâmple în România. Dorinţa sa de a determina retragerea Armatei Roşii din România a devenit şi mai mare. Pentru a-i putea convinge pe sovietici, pe Hruşciov personal, să-şi retragă armata din România, era necesară lichidarea mişcării de rezistenţă anticomunistă din ţară. În acest scop, s-a intensificat activitatea Securităţii, atât pe linie informativă, cât şi pe linia activităţilor Trupelor de Securitate în câmpul tactic. Ultimele grupuri organizate de luptători au fost prinse în anii 1956-1957. După această dată, au mai fost capturaţi doar membri răzleţi ai mişcării de rezistenţă sau sprijinitori ai acestora. Se poate aprecia că evenimentele din Ungaria, din toamna anului 1956 şi neimplicarea Occidentului în favoarea revoltei populare a maghiarilor, i-a convins pe mulţi luptători români că îşi pun speranţe deşarte în americani.[5] Acesta este şi momentul în care, descurajaţi şi demoralizaţi, ultimii supravieţuitori ai grupului de partizani de pe versantul nordic al Munţilor Făgăraş, condus de Ion Gavrilă – Ogoranu, s-au hotărât să fugă în Grecia, ofertaţi şi încurajaţi de agenţi ai Securităţii din Braşov, condusă de colonelul Gheorghe Crăciun. Tentativa de a pleca în Grecia a fost o capcană în care au căzut luptătorii, cu excepţia lui Ion Gavrilă – Ogoranu, care a dispărut şi a rămas ascuns. De altfel, grupul lui Ion Gavrilă – Ogoranu este unul dintre cele asupra căruia Securitatea a acţionat prin toate metodele.[6] (Va urma)

 

                                                                            Prof. univ. dr. Corvin Lupu

 

 



[1] Iuliu Crăcană, Grupul Gavrilă, în „Magazin istoric”, anul XXXVI, serie nouă, nr. 5 (422), mai 2002, pp. 15-18.

[2]Liviu Marius Bejenaru, Să lupţi pentru a muri, în „Dosarele istoriei”, nr. 12 (76)/2002, p. 19.

[3]Alexandru Popescu, Documente germane despre rezistenţa anticomunistă din anii 1945-1956, în „Magazin istoric”, anul XXXI, serie nouă, nr. 9 (366), septembrie 1997, p. 31.

[4]Liviu Marius Bejenaru, op. cit., p. 20.

[5]Liviu Marius Bejenaru, op. cit., p.  24.

[6]Privitor la metodele de acţiune ale Securităţii, vezi şi Florian Banu, Metodele Securităţii, în „Dosarele istoriei”, nr. 12 (76)/2002, pp. 26-30 şi Luminiţa Hriţcu, Reţeaua informativă în acţiune, în „Dosarele istoriei”, nr. 12 (76)/2002, pp. 31-34.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *


*