Răspunsul Republicii Federale Germania la solicitarea deputatei Ulla Jelpke şi a altora din grupul parlamentar STÂNGA „Posibile obligații financiare ale Republicii Federale Germania din urma contractului de clearing din 1939” poate fi definit din mai multe puncte de vedere ca fiind lacunar şi neadecvat. În debut, Guvernul federal introduce o eroare gravă prin faptul că în titlul răspunsului defineşte tratatul economic din 23.3.1939 ca şi „contract de clearing” şi astfel îl confundă cu acodul de plată din 24.5.1935, care este relevant pentru clearing. Următoarele afirmații con­firmă oricum impresia pe care deja titlul eronat a lăsat­o.
În nota de introducere Guvernul federal expune faptul că Tratatul asupra promovării raporturilor economice între Reich­ul German şi Regatul României, care a fost semnat la 23.3.1939 (RGBL ­Buletinul legislativ al Reich­ului German II 1939, 780), a fost ratificat doar la data de 20.12.1939 şi a intrat în vigoare o lună mai târziu (RGBL ­Buletinul legislativ al Reich­ului German II 1940, 10). Astfel, Guvernul federal încearcă să contrazică ar­gumentația grupului parlamentar, conform căreia renunțarea României în cadrul acordului de pace din 1947 nu acoperă drepturi dobândite înainte de 1.9.1939, menționându­se astfel ca argument ratificarea ulterioară a tratatului.
Se poate naşte îndoiala dacă Guvernul federal într­adevăr a uitat în acest context forma absolut normală, conform dreptului internațional, a aplicării provizorii a contractelor până la ratificare. Aici adăugăm cu evidență clară că şi Reunirea Germaniei a fost realizată pe baza aplicării temporare a
Acordului germano­sovietic referitor la condițiile şederii definitive şi mo­dalitățile retragerii sistematice a trupelor sovietice de pe teritoriul Repub­licii Federale Germania. S­a stabilit ca acordul să fie aplicat deocamdată începând cu 3.10.1990 (ziua Unificării Germane) până la ratificare. Această convenție a fost pusă în vigoare pe plan național prin Ordonanța Guvernului Federal de la 28.9.1889 (BGBL Monitorul Oficial al Republicii Federale Germania II 1990, 1254). Schimbul documentelor aferente ratificării a avut loc la 6.5.1991 (BGBL Monitorul Oficial al Republicii Federale Germania II 1991, 723).
Şi Tratatul asupra promovării raporturilor economice între Reich­ul German şi Regatul României, semnat la 23.3.1939, a intrat în vigoare pe plan na­
țional prin Ordonanță (RGBL­Buletinul legislativ al Reich­ului German II 1939, 780) la 17.5.1939. În România acordul a intrat în vigoare la 2.6.1939 prin intermediul „legii referitoare la ratificarea Tratatului asupra promo­vării raporturilor economice între Reich­ul German şi Regatul României (Monitorul oficial, I, nr. 125).
Aplicarea temporară a acordurilor nu este problematică, nici din perspec­tiva Legii constituționale, nici a legislației internaționale. O astfel de apli­cabilitate are doar atunci sens când, bazându­se pe ea, pot fi deja stabilite dispoziții. În caz contrar şi­ar rata scopul, respectiv ar fi inutilă. De aici rezultă că aplicabilitatea temporară este condiționată rezolutiv. Acordul este astfel aplicat, ca şi când ar fi în vigoare. Dar aplicabilitatea temporară înseamnă că întregul acord are efect imediat. (Denise Mathy, în Les Conven­tions de Vienne, nr. 1 la art. 25 1969 VRK). Aplicarea imediată poate fi sta­bilită atunci când ratificarea ulterioară este în afara oricărei îndoieli sau factori politici şi economici solicită o urgență. Este incontestabil că intrarea provizorie sau temporară în vigoare are efect în practică de parcă acordul ar fi în vigoare (Denise Mathy, în Les Conventions de Vienne, nr. 4, 8 la art. 25 1969 VRK).
Sursa indicată de Ministerul federal de finanțe RGBL­Buletinul legislativ al Reich­ului German II 1938, 780 este ordonanța referitoare la implementarea temporară a tratatului începând cu data semnării. Mai mult, art. 5 al Tratatului asupra promovării raporturilor economice între Reich­ul German şi Regatul României prevedea aplicarea imediată a tratatului. Tratatul rela­tiv scurt reprezintă doar un contract cadru care prevedea implementarea Planului de patru ani (germană: Vierjahresplan) al lui Göring; în acest sens s­ar fi înființat în România societăți germano­române şi s­ar fi asigurat ac­cesul german la sursele româneşti de materii prime. (art. 1). Pentru execu­tarea contractului (art. 2 până la 3) comisiile interguvernamentale, înfiin­țate conform Tratatului de stabilire, comerț şi navigație din 23.3.1935 (RGBL ­Buletinul legislativ al Reich­ului German II 1935, 311), în versiunea din 21.6.1938 (RGBL II 1938, 240), erau mandatate cu derularea comerțului interstatal şi cu respectarea condițiilor. Plățile care trebuiau efectuate pen­tru executarea contractului (art.4 ) s­ar fi achitat conform Acordului de plăți din 24.5.1935 (RGBL­Buletinul legislativ al Reich­ului German II 1935, 453), în versiunea din 24.9.1936 (RGBL II 1938, 924).
Acordul din 23.3.1939 şi­a exercitat efectul asupra structurilor celor două contracte (Tratatul de stabilire, comerț şi navigație şi Acordul de plăți) şi are efecte legale de la semnarea sa (art. 5). Este falsă argumentația Gu­vernului federal conform căreia un contract neratificat nu exercită efect le­gal de la semnare.
În formularea şi accentuarea compensării curente a creanțelor Guvernul federal rămâne dator cu răspunsul la întrebarea cum s­a generat soldul la Casa de Compensație din 7.9.1944. Guvernul federal afirmă pe de­o parte că datoriile reciproce ar fi fost compensate în mod curent, pe de altă parte afirmă în mod incorect că ar fi vorba despre un extras al soldului conform tratatului din anul 1944. Acest fapt naşte impresia că acest contract ar fi prevăzut o compensare la o anumită dată. Tratatul asupra promovării raporturilor economice între Reich­ul German şi Regatul României a fost în vigoare pe o perioadă nedeterminată (art. 5, prop. 5) şi probabil a fost anulat doar la finalul războiului, pentru că acesta nu a fost reziliat conform art. 5, prop. 5 înainte cu un an de 31.3.1944 (art. 5, prop. 4).
Argumentația Guvernului federal vizează în mod eronat descoperirea unei compensări într­o anumită dată în contul curent al Casei de Compensație a sistemului central de clearing al naziştilor. Acordul de plată din 24.5.1935 (RGBL ­Buletinul legislativ al Reich­ului German II 1935, 453) în versiunea din 24.9.1936 (RGBL­Buletinul legislativ al Reich­ului German II 1938, 924) a fost baza pentru creditarea Germaniei cu activele comerciale române de comerț la sistemul german de compensație. Soldul României la Casa de Compensație revenea țării conform art. 2 alin. 1 al Acordului pentru plăți pentru importul de bunuri (dar şi pentru chelutieli în Germania). Planul de conturi al Băncii naționale române la Casa de Compensație, derularea soldurilor dar şi modalitățiile (art. 7, 8, 14) pentru diverse cheltuieli au fost prevăzute cât mai exact conform contractului. Plata creanțelor înghețate din marfuri ale României au fost reglementate în art. 13 al Acordului de plăți şi nu necesită explicații suplimentare.
Nu în ultimul rând tolerarea datoriilor germane s­a datorat supremației mili­tare a Germaniei în Europa. Soldurile operațiunilor de compensare sunt analizate şi de Banca Reglementărilor Internaționale (Basel / Elveția). În “Raportul al patrusprezecelea– 1.4.1943 – 31.3.1944“, 1944, pag. 164­166 sunt apreciate cât mai exact dezvoltarea dar şi creşterea soldurilor pe care Germania le­a practicat față de România. Sunt explicate şi diverse tehnici ale Reich­ului german care, condiționat de război, prin exporturile româneşti să poată limita creşterea accelerată a soldului necompensat. Desigur că soldurile se poate să fi fost compensate în mod curent, dar Gu­vernul federal înțelege greşit că vârfurile neacoperite din clearing au reprezentat încă de atunci o problemă şi o masivă povară financiară pentru România.
Răspunsul Guvernului federal la întrebarea 2, dacă Acordul de la Londra (LDA ­London Debts Agreement) din 1952 obligă Guvernul federal la accep­tarea reglementărilor stabilite în Tratatul de pace de la Paris, este eronat. Problema germană a datoriilor externe şi a reparațiilor față de statele blo­cului estic, care au fost aliatele Germaniei în cel de­al doilea război mondi­al, este reglementată la art. 5 aliniat 4 al LDA (Helmut Rumpf, Die deutsche Frage und die Reparation, Zeitschrift für ausländisches öffentliches Recht und Völkerrecht, nr. 33, 1973, prop. 351). RFG nu este partener al Acordului de pace, dar aceasta este legată de acesta prin art. 5 aliniat 4 al LDA. Aici se pare că a scăpat aprecierii aprofundate a Guvernului federal faptul că art. 5 aliniatul 4 nu are efect prorogativ până la reglementarea finală a cererilor din conturile de compensare analog art. 5 aliniat 2 şi 3. Art. 5 reglementează cererile care nu sunt acoperite de Tratat şi menționează în primele patru aliniate grupele de țări. Doar la aliniatul 2 şi 3 este amânată o verificare a cererilor provenite din cel de­al doilea război mondial, inclusiv a soldului pozitiv care aparține statelor care au fost în război cu Germania (Franța, Grecia, Danemarca, Belgia, etc.), sau al căror teritoriu a fost ocupat de Germania, sau state care în timpul acestui război nu au fost în relație conflictuală cu Germania sau al căror teritoriu nu a fost ocupat de Germania (Elveția, Suedia, etc.) până la reglementarea definitivă a problemei reparațiilor.
În special trebuie subliniată incongruența formulării art. 5 LDA referitor la disponibilul de pe conturile de compensare şi la amânare până la o regle­mentare definitivă. În timp ce este menționat (aliniat 2 şi 3) clar dispon­ibilul de pe conturile de compensare şi cererile de reparații, formularea aliniatului 4 este nediferențiată, sunt menționate pretenții doar în general. Putem presupune ca nemenționarea disponibilul de pe conturile de compen­sare din aliniatul 4 alaturi de definiția art. 5 „Pretenții care nu sunt acoperite de Tratat“, că RFG nu a exclus în general prin LDA lamurirea dis­ponibilul de pe conturile de compensare de la statele care au fost aliate cu Germania în cel de­al doilea război mondial şi astfel în nici un caz nu a atribuit condițiilor LDA plata soldurilor. Este incontestabil şi faptul că RFG preia în preambulul LDA responsabilitatea pentru toate obligațiile şi datoriile Reich­ului german. Astfel a preluat responsabilitatea şi față de România pentru disponibilul de pe conturile de compensare.
Indicația Guvernului federal la consecințele amânării problemei reparațiilor şi a cererilor din compensări poate să se refere cel mai bine la art. 5 aliniat 1 până la 3 al LDA, dar în nici un caz la aliniatul 4, pentru că şi logica in­terzice să amâni o renunțare deja exprimată în trecut în Tratatele de pace de la Paris în 1947 încă o dată până la o reglementare ulterioară a proble­mei reparațiilor. O astfel de afirmație nu poate fi verificată din formularea LDA. Aici Guvernul federal ar fi putut înțelege greşit formularea art. 5 LDA referitor la diversele grupe de state.
Posibila obligație față de România nu rezultă din daunele cauzate vieților omeneşti sau din consecințele conflictelor de război, ci mai mult din acor­durile interstatale şi nu este legată de condiția unei reglementări viitoare, precum în cazul Greciei (art. 5 aliniat 2). Indicația eronată asupra unei alte solicitări a grupului parlamentar STÂNGA (Imprimatele federale 17/709 în­trebarea 4) judecă greşit faptul că în cazul prezent o posibilă obligare a RFG față de România are foarte puțin de­a face cu reparațiile, precum în exem­plul menționat de aceasta referitor la posibile obligații financiare din repa­rații față de Grecia. Este incontestabil faptul că politica de pace a RFG după cel de­al doilea război mondial a permis să se zărescă în fundal prob­leme de reparații, dar totuşi rămâne neinfluențată observarea şi clarificarea consecințelor economice a contractelor încheiate pe timp de pace.
Recent în cadrul vizitei din 12.10.2010 la Bucureşti cancelarul german An­gela Merkel a solicitat o accelerare a procedurilor de rambursare a bunurilor expropriate în 1944 a germanilor în România. Astfel a recunoscut foarte bine faptul că obligațiile economice au foarte puțin în comun cu politica constructivă a minoritățiilor sau cu politica română de pace. Ea a subliniat din nou actualitatea negocierilor interstatale sub forma nedreptății din tre­cut şi relevanța legală a acestora în ceea ce priveşte rectificarea. Referi­tor la actualitate nu ar trebui să existe discrepanță între datoriile rezultate conform contractelor din operațiile de compensare germano­române din 23.3.1939 şi 23.8.1944 şi din exproprierea anterioară perioadei comuniste a minorității germane din România de la 7.10.1944 (Decret Regal 485/7.10.1944). În cel mai bun caz, din considerații de autoritate politică interpretarea obligațiilor este fie depăşită istoric sau legal actuală.
Dacă Elveția nu aparține categoriei statelor care au fost aliatele Reich­ului german în cel de­al doilea război mondial (art. 5 aliniat 4 LDA) şi a fost tratată conform art. 5 aliniat 3 LDA, este recunoscută cererea de plată a datoriilor de clearing din operațiile de compensare germano­elvețiene din timpul războiului şi acestea au fost achitate de RFG prin plata a 45% a cer­erilor elvețiene (procesul verbal al şedinței Consiliului federal, şedința 97 în Bonn, la 5.12.1952, prop. 567). Baza cererilor de plată a miliardului din clearing este identică cu cererea română; în cazul României, ca şi în cel al Elveției obligația de livrare de mărfuri reprezintă un drept dobândit din pe­rioada dinainte de 1.9.1939, care a fost justificat prin acordurile respective de plată şi prin participarea la clearingul central de la Berlin.
Prin menționarea Guvernului federal în Mica Anchetă (17/2849) a argumen­tului nefondat de ratificare acesta cel puțin nu mai contestă faptul că renunțarea României din Tratatul de pace de la Paris 1947 nu acoperă drep­turi care au fost dobândite înainte de 1.9.1939. Mai mult, conform art. 28 aliniat 4 prop. 2 al Tratatului de pace de la Paris creanțele comerciale ale României nu pot fi privite ca pierdere în urma războiului, dar nici nu au fost generate pe baza unei convenții de război, care ar fi fost acoperită de re­nunțare. În consecință, soldul pozitiv al României generat din operațiunile de compensare cu Germania pe baza Tratatului asupra promovării rapor­turilor economice între Reich­ul German şi Regatul României de la 23 mar­tie 1939 şi a Acordului de plată din mai 1935, precum evidențiat în contul Casei de Compensație până în 1944 cu suma de 1.126.344 Reichsmark este încă descoperit.
Mai mult, formularea Guvernului federal a deficitarelor operațiuni de clear­ing cu numeroasele state, definită ca „compensare curentă“, este mini­malizarea unui instrument adecvat pentru exploatare în timpul celui de­al doilea război mondial. Exploatarea prin sistemul de clearing i­a fost reproşată în cadrul procesului de la Nürnberg (negocieri principale, o suta douăzecişidoilea, 6 mai 1946) şi preşedintelui de atunci al băncii Reich­ului, Walther Funk, că Germania a prădat cu ajutorul clearing­ului țările străine şi teritorile ocupate. În apărarea sa, acesta a afirmat că operațiunile de clearing nu au fost introduse de el cu teritoriile ocupate sau în război, ci acesta ar fi comerțul normal între Germania şi partenerii săi comerciali. Pentru completare trebuie să menționăm că cresterea accelerată a dato­riilor din relatiile de clearing au preocupat deja din timpul celui de­al doilea război mondial chiar şi presa germană, care a citat de mai multe ori conducerea băncii Reich­ului că soldurile ar fi „economiile de fier” ale statelor implicate în sistemul de compensare. Înainte de sfârşitul războiului au fost în prim plan planuri cum Germania ar putea proceda cel mai bine pe viitor cu miliardele acumulate din clearing („Germania şi planurile interna­ționale valutare, NZZ 31.7.1944; „Viitoarea ordine valutară europeană, la declarația Ministrului Reich­ului Walther Funk, NZZ 11.7.1944). Dar nu s­a ajuns atunci la acest punct; după război a intrat în vigoare o nouă ordine de pace şi Germania a putut amâna, datorită unei reglementări generoase a LDA, toate cererile pentru perioada după o reglementare de pace viitoare, a putut să investească bani în reconstrucție în loc de reparații sau în com­pensarea conturilor.
Contribuția Guvernului federal la pacea europeană este mai mult decât evi­dentă, a eliberat parțial țara de povara mare a datoriilor. Astfel Germania a putut plăti voluntar ceva ce altfel ar fi fost obligată. Aceste considerații joacă în acest caz un rol subordonat.
Pornind de la considerațiile menționate România nu a renunțat efectiv la acestea, dar nici Germania nu a exclus vreodată plata miliardului din clear­ing. Fără sugestile şi intențiile unui criminal de război condamnat, de a urma pe Walther Funk şi de a efectua soluționarea soldurilor deschise din clearing după terminarea războiului, astăzi această cerere îndreptățită este mai actuală decât vreodată. Dar rămâne neclar pentru autor dacă atunci datoriile au cauzat în general războiul sau au adus pacea.
Dr. Radu ­Eugen Golban
St. Gallen, 7.11.2010

< Anterior		Următor >