Atitudini

Azi, 28 octombrie 2017: În urmă cu 65 de ani a murit în temniță martirul Mircea Vulcănescu

                         Mircea Vulcănescu, Cornova mea și reîntregirea noastră (1) […]

 

                   

 

 Mircea Vulcănescu, Cornova mea și reîntregirea noastră (1)

Anul 2017 este unul comemorativ. În urmă cu 65 de ani, în data de 28 octombrie 1952, a trecut la cele veșnice, la vârsta de doar 48 de ani, Mircea Vulcănescu, economistul, filosoful, sociologul, filologul, publicistul, teologul, profesorul de etică, subsecretarul de stat în cadrul Ministerului de Finanțe în Guvernul Ion Antonescu și, plus la toate, membru marcant al Echipei monografice conduse de profesorul Dimitrie Gusti, la Cornova basarabeană, în vara anului 1931. Marele patriot român a fost condamnat, pe 9.10.1946, la opt ani temniță grea, ca pe un dușman al poporului pe care l-a iubit prea mult, judecat fiind de către un tribunal antiromânesc, zis „al poporului”, pentru încă nu se știe nici azi, care crime săvârșite de el în cel de al Doilea Război Mondial. Dar a murit Vulcănescu bolnav de plămâni, ca urmare a tratamentului inuman la care a fost supus în temnița comunistă din Aiud.

Tot în acest an comemorativ, în data de 15 iunie, Consiliul local al comunei Cornova, Ungheni, R. Moldova, a decis să acorde titlul de cetățean de onoare al comunei, post-mortem, unor foști membri marcanți ai școlii românești de sociologie, participanți activi la cea de-a șaptea ediție a expediției sociologice de la Cornova din 1931. Este vorba de: Mircea Vulcănescu, Anton Golopenția, Iosif Berman și Henri H. Stahl.

Henri-Stahl-Mircea-Vulcanescu-si-alti-monografisti

Numai că numele lui Mircea Vulcănescu din această listă a stârnit o mare furtună pe mapamond, de la Washington-DC, până la București, Chișinău, Ungheni și Cornova. Sărmanii cornoveni care au luat decizia dată nu mai au odihnă și nu-și pot căuta de treburile gospodăriilor lor în această frumoasă și bogată toamnă aurie. Iar pentru regretatul Mircea Vulcănescu a început o nouă Golgotă, asemănătoare celei din pușcăria din Aiud, când mai era în viață…

La aceste fapte neocominterniste vom reveni în perioada următoare. Azi, însă am dori să ne amintim de Mircea Vulcănescu, să-l comemorăm așa cum a meritat-o el și nu cum ar dori-o Florianii, Ioanidii, Wieselii ș.a., care au făcut prea mult rău imaginii națiunii române după venirea lui Iliescu la putere, și care n-o duc rău nici azi, acolo unde activează (pe unii deja i-a iertat Dumnezeu…).

Știu că numele lui Mircea Vulcănescu nu are nevoie de apărarea mea. Au făcut-o alții, mult mai importanți și mult mai bine, decât aș face-o eu. Dar decizia sătenilor mei cornoveni de a-i acorda post-mortem lui Mircea Vulcănescu titlul onorific de cetățean de onoare al Cornovei lui Dimitrie Gusti, Henri Stahl, Anton Golopenția, Iosif Berman, Paul Mihail și încă vreo 50 de mari valori ale științei și culturii românești, voi încerca să o apăr cu toată puterea pe care, sper eu, o mai am…

Marele Mircea Eliade, l-a caracterizat, în noiembrie 1961, la New York, pe regretatul său prieten, coleg și tiz cum n-a putut s-o facă nimeni altul mai bine, mai exact și mai frumos: „…Mircea Vulcănescu fusese dăruit cu toate darurile: era frumos, avea o sănătate de fier, nu fusese niciodată sărac, era înconjurat de prietenii săi admiratori, nu fusese încercat de nicio tragedie personală sau familială; triumfase întotdeauna, și pe toate planurile, chiar dacă uneori nu i se dăduse locul pe care-l merita (bunăoară, la 35 de ani nu era decât asistentul de etică la Universitatea din București). Dar era destul să-l cunoști mai bine ca să-ți dai seama că Mircea Vulcănescu privea toate însușirile și succesele lui ca niște dăruiri ale Vieții pe care le îngăduise Dumnezeu, și că dacă ele i-ar fi fost retrase nu i-ar fi schimbat nici deplina lui încredere în viață, nici marea lui credință. Toate astea i se păreau de altfel firești. Căci, spunea, oamenii uită de obicei că darurile, ca și încercările, vin tot de la Dumnezeu.

Când au venit încercările, Mircea Vulcănescu le-a primit senin și încrezător; într-un anumit fel, misterios, se integrau vieții lui religioase. În câteva zile – a pierdut tot: avere, glorie, situație socială și academică, familie, libertate. Dar a rămas același. Nu s-a îndoit si nici n-a tăgăduit; a continuat să mărturisească cu aceeași senină fermitate credința și încrederea lui de totdeauna.
Alții, care i-au fost mai aproape, vor povesti în de-amănuntul, aici sau altădată, viața pe care a trăit-o Mircea Vulcănescu în temniță. Ce știm cu toții, ne e de-ajuns ca să înțelegem cât de totală i-a fost victoria. Victorie împotriva călăilor, desigur, dar mai ales victorie împotriva Morții.
Pentru că știm cum a murit! Iar ultimul lui mesaj în temniță, adresat fiecăruia din noi, a fost acesta: «Să nu ne răzbunați!»”. (Text publicat în revista „Prodromos”, nr. 7, 1967).

Am descoperit în arhiva doamnei Măriuca Vulcănescu, mezina martirului , două imagini fotografice ale lui Mircea Vulcănescu la Cornova, din vara anului 1931, care corespund întru totul celor spuse de Mircea Eliade la New York, trei decenii mai târziu.

Recent, tânărul sociolog dr. Ionuț Butoi, a publicat într-o serioasă revistă on line de specialitate, „Cooperativa GUSTI”, un articolul foarte „cuminte” http://www.cooperativag.ro/mircea-vulcanescu-biografie-de-lucru/, articol în care autorul menționează printre altele:

„…Mircea Vulcănescu a fost receptat, în România postcomunistă, ca o mare personalitate interbelică de factură filosofic-metafizică. Reprezentarea sa mai degrabă ca filosof-eseist, decât ca sociolog, economist sau cercetător al fenomenelor culturale se explică prin personalitățile și filierele intelectuale prin care a fost recuperat și reintrodus în circuitul public. Alături de această dimensiune, s-a reprodus și impus, treptat, și reprezentarea sa ca martir al închisorilor comuniste, îndeosebi prin cuvintele testamentare care îi sunt atribuite (și care reflectă, de altfel, concepții împărtășite și de soția sa): «Să nu ne răzbunați». Scrierile sale sunt publicate și republicate în continuare [45], există străzi și școli ce îi poartă numele, au fost ridicate câteva busturi în cinstea sa. Statutul său în memoria publică a fost contestat, recent, sub auspiciile Legii 217/2015, sub motivul că aceste acte de recunoaștere publică ar constitui cult al unui «criminal de război». Abordările instituționale de până acum, destul de hazardate și inutil de polarizante, riscă să producă mai degrabă confuzie decât clarificare și să fie prilej de antagonizare mai degrabă decât prilej de asumare a unor tragedii și crime din trecutul recent”.

Dar iată încă un articol magistral la temă, „Patimile postume ale lui Mircea Vulcănescu” semnat de Răzvan Codrescu și publicat în revista LUMEA CREDINȚEI, nr. 08/2017, pe care îl preiau fără prescurtări:

 

                       Patimile postume ale lui Mircea Vulcănescu

 

Dintre țările fostului lagăr socialist, România este singura care s-a pricopsit, pe mâna ex-președintelui Ion Iliescu (2005), cu o oficină inchizitorială de genul Institutului Național (sic) „Elie Wiesel”, iar pe mâna „opoziției” liberale (Crin Antonescu) cu o Lege 217/2015 care dă apă la moara tuturor idiosincraziilor antiromânești. După ce ostilitățile au început cu Valeriu Gafencu („sfântul închisorilor”) și Ion Gavrilă Ogoranu (eroul legendar al rezistenței armate din munți), astăzi principalii „cai de bătaie” par să fi devenit poetul Radu Gyr și filosoful martir Mircea Vulcănescu (al cărui caz îl prezentăm în cele de jos).

 

                              Cine a fost Mircea Vulcănescu?

 

Născut în 1904, filosof (din şcoala lui Nae Ionescu, căruia i-a alcătuit şi o primă monografie – Nae Ionescu, aşa cum l-am cunoscut, editată la Humanitas în 1992, sub îngrijirea lui Alexandru Badea) şi economist (a fost, ca şi Petre Ţuţea, înalt funcţionar ministerial în timpul guvernării antonesciene), vârât de comunişti în închisoare încă din 1946 şi mort de plămâni, la Aiud, pe 28 octombrie 1952 (trimis la izolare, împreună cu alţi 12 deţinuţi, dezbrăcaţi în pielea goală, pe un frig cumplit, se făcuse de bunăvoie „saltea” pentru un tovarăş de suferinţă epuizat, spre a-i salva viaţa), lui Mircea Vulcănescu îi sînt atribuite, ca rostite în ajunul morţii, cuvintele: „Să nu ne răzbunați!”. E o legendă sau un adevăr atestabil? Greu de spus şi greu de documentat. Nu e oare un mesaj convenabil de minune opresorilor înşişi? Să fie atât de neîntemeiată bănuiala, formulată deja de alţii, că securiştii înşişi ar fi lansat formula, pentru a preîntâmpina reacţia ostracizantă a posterităţii? Trebuie însă spus că, chiar de va fi fost aşa, martirajul lui Mircea Vulcănescu nu iese cu nimic umbrit: el rămâne martir autentic prin suferinţa şi moartea lui jertfelnică, fie că a rostit, fie că n-a rostit cuvintele respective.

Cărţile lui Constantin Noica Rostirea filosofică românească, din 1970, şi Creaţie şi frumos în rostirea românească, din 1973 (reunite în 1987 – anul morţii sale – în volumul Cuvânt împreună despre rostirea românească) e sigur că nu ar fi fost scrise niciodată fără precedentul Mircea Vulcănescu (cf. mai ales Dimensiunea românească a existenţei, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1991, publicată mai întâi în al doilea volum al Izvoarelor de filosofie: 1940 1944). Noica, de altfel, nu ascundea acest lucru: „Făcusem, sub patronajul lui Mircea Vulcănescu, o asociaţie filosofică la care se ţineau lecţii de greacă şi simţeam că el suferă să stea în minister, în loc să discute la nesfârşit cu noi. În cele două numere din Izvoare de filosofie, anuarul asociaţiei, el era cel care dădea, alături de postumele lui Nae [Ionescu], contribuţia originală. A publicat în primul număr studiul despre augustinism şi tomism, Două tipuri de filosofie medievală (datat plin de fantezie: 1928 1942!), din care desprinsesem cu interes cât spirit scolastic bun era în omul acesta al marii dezordini; apoi, în al doilea volum, a publicat admirabilul studio-conferinţă Dimensiunea românească a existenţei, fără lecţia căreia, poate, n-aş fi scris niciodată Rostirea românească”.

 

                                    Presiune și rezistență

 

„Dracul”, s-a spus, „are atâta putere câtă îi dăm noi”. Lăsând la o parte mișcările indigne ale unor politicieni patibulari, adevărata putere a Institutului „Elie Wiesel” e dată chiar de indolența și/sau oportunismul nostru. Atunci când găsim resursele de a ne mobiliza și a opune o rezistență principială, abuzurile inchizitoriale se poticnesc de la sine și se acoperă de propriul lor ridicol. Dacă lui Ion Antonescu i s-a scos statuia din curtea bisericii de el însuși ctitorite, iar lui Valeriu Gafencu i s-a retras până la urmă cetățenia de onoare a orașului Tg. Ocna, iată că la Cluj-Napoca strada Radu Gyr își păstrează (încă) numele, iar la București statuia lui Mircea Vulcănescu (sectorul 2) rămâne la locul ei, strada Mircea Vulcănescu (sectorul 1) îşi păstrează numele şi asupra deciziei pripite de schimbare a denumirii Liceului Tehnologic „Mircea Vulcănescu” s-a revenit (ba chiar cu o scrisoare de scuze a consilierilor primăriei sectorului 4 către fiica acestuia, distinsa doamnă Măriuca Vulcănescu). În acest ultim caz, s-au mobilizat exemplar profesorii liceului, elevii și părinții acestora, dar și un important număr de intelectuali (s-au adunat deja mii de semnături, iar lista rămâne deschisă).

Absurdul demersului inițiat de Institutul „Elie Wiesel” este că pentru incriminarea lui Mircea Vulcănescu ca „criminal de război” (?!) este invocată decizia dată de… Tribunalul Poporului în 1948, considerat ca „instanță legitimă”!!! Dar nici măcar Tribunalul Poporului nu a reușit să-i găsească o vină personală, fapt atestat de dosarele CNSAS („Nici declararea, nici continuarea războiului, nici politica generală a Guvernului și nici deportările nu se dovedesc a fi fost hotărâte de vreun Consiliu de Miniștri din cele la care învinuitul a participat”, ba „dimpotrivă, toate faptele sale au fost exact potrivnice celor sancționate de aceste texte, învinuitul apărând cu competență și îndârjire interesele românești ce-i fuseseră încredințate, împotriva oricăror încercări de aservire față de străini” – Arhiva CNSAS, Alexandru Marcu și alții, DP 000232, vol. 15, ff. 253 255), el fiind în cele din urmă condamnat – abuziv și ilegal – pentru… o vină colectivă: „Totuși această calitate [de tehnocrat – n. n.] nu-l poate apăra de responsabilitate, deoarece răspunderea ce se degajează în cadrul legii 312/1945 [referitoare la urmărirea şi sancţionarea celor vinovaţi de dezastrul ţării sau de crime de război – n. n.] privește pe aceia care au participat la opera de guvernare și această participare nu este în funcție de calitatea în virtutea căreia a intrat și a făcut parte din guvern, ci este legată exclusiv de participarea la guvern” (ibidem, f. 189).
Iar în ce privește strict raportarea la evrei, chiar instanțele comuniste au recunoscut intervenţia lui Mircea Vulcănescu „în favoarea populației evreiești, ca aceasta să-și recapete dreptul de a-și desfășura […] activitatea profesională ce le fusese răpită de legile rasiale anterioare”, existând chiar mărturii indubitabile despre sprijinul acordat, bunăoară, unui Mihail Sebastian (ibidem, f. 129). Care „antisemitism”?!
Deocamdată acuzatorii n-au reușit decât să fie penibili. Discuțiile pe această temă se vor relua în toamnă. E greu de anticipat cum vor evolua lucrurile, dar rămâne de sperat că elita „opiniei publice” și autoritățile locale nu vor ceda, iar Institutul cu pricina nu va încerca să forțeze o ostilitate nedorită a românilor față de frații lor evrei (care nu trebuie în nici un caz confundați, prin generalizare abruptă, cu „uscăturile” lor maniacale).
                                                                   Răzvan CODRESCU, Revista: LUMEA CREDINȚEI, 08/2017

http://www.lumeacredintei.com/reviste/lumea-credintei/37329-2/patimile-postume-ale-lui-mircea-vulcanescu/

Subsemnez la acest articol, argumentat până la refuz, și, dacă ar fi posibil și necesar, l-aș contrasemna, fără nicio frică șă ajung la vreun zis „Tribunal neokominternist”, format prin Ordonanțe de Guvern… Și dacă va avea loc acest proces să se întâmple asta doar după multașteptatul proces al comunismului, NURNBERG-2. Așa să ne ajute Bunul Dumnezeu!!!

În final zic: Dumnezeu să-L ierte pe Mircea Vulcănescu, să-L odihnească în pace și să-I ocrotească numele măcar pe lumea cealaltă!
                                                                                                                                         (Va urma)

                                                                                                                                    Dr. Vasile ȘOIMARU

(deputat în Primul Parlament și semnatar al Declarației de Independență a Republicii Moldova pe data de 27 august 1991)

Chișinău-Cornova-București-Comana
Octombrie 2017

Sursa: http://www.romaniidinjurulromaniei.ro/articole-blog/3068/mircea-vulcanescu-cornova-mea-si-reintregirea-noastra-1/

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *


*