Remember

Blestemul căzut asupra României continuă (I)

  Astăzi este ziua alegerilor prezidențiale și îmi pare firesc să dedic un articol asupra istoriei acestora. Tinerii vor afla […]

 

Astăzi este ziua alegerilor prezidențiale și îmi pare firesc să dedic un articol asupra istoriei acestora. Tinerii vor afla lucruri pe care nu le-au trăit întrucît nu erau născuți, cei mai în vîrstă, în afară de cele cunoscute, vor afla și lucruri pe care le-au trăit, dar nu au știut de ele.

1990 – pe listele electorale sînt trecuți 17.200.722 alegători (rețineți cifra!). Au fost trei competitori, Ion Iliescu din partea FSN (85,07 %), Radu Cîmpeanu din partea PNL (10,64 %) și Ion Rațiu din partea PNȚ-cd (4,29 %).

Normal să fie doar trei, feseniștii erau o majoritate zdrobitoare, omogenă și disciplinată. Opoziția, de abia se coagula iar campania sa electorală era boicotată,  activiștii opoziției erau bătuți, insultați, alungați, în special în sate. La TVR (singura televiziune din țară în acel moment), prezentîndu-se „succesurile” guvernului Petre Roman, implicit se făcea campanie electorală pentru Ion Iliescu.

Printre revendicările Pieții Universității se numărau amînarea alegerilor pentru toamnă, modificarea  legii electorale, adoptarea punctului 8 din Proclamația de la Timișoara – nu s-a ținut cont de ele.

Interesant este altceva. „România Liberă” clama amînarea alegerilor fără nici un argument juridic. Scriu un articol intitulat (cred) ”De ce alegerile pot și trebuie să fie amînate” (am textul, dar este pe fundul unei lăzi iar genunchii mei nu mai îmi permit să mă aplec și să caut) prin care argumentez din punct de vedere juridic. Îi dau articolul lui Florin Gabriel Mărculescu ( nu știam pe atunci că fusese informatorul securității). Dacă i l-a dat lui Petre Mihai Băcanu nu știu, dar oricum nu a apărut. Pe atunci nu știam nici despre Băcanu că fusese recrutat înainte de 1989 de KGB, și că numele meu era deja în interzis  în ziarul lui, ca și în „Adevărul” (alt ziar condus de un agent KGB, Dumitru Tinu).

Iliescu cîștigă alegerile în ritm de samba.

Ce pot să spun despre cei trei candidați, pe care i-am cunoscut personal?

Împotriva lui Ion Iliescu am început să scriu în presă încă din ianuarie 1990, apoi am luptat impotriva candidaturii lui în instanță – normal, am pierdut.

Radu Cîmpeanu. S-a întîmplat ca în perioada 20 oct. 1990 – 7 ian. 1991, în urma unei fuziuni, să fiu în conducerea centrală a PNL (membru în Delegația Permanentă). Cînd am constatat lașitatea și oportunismul politic (ca să nu folosesc termini mai duri) ale lui Radu Cîmpeanu  dar și supunerea bovină a membrilor din Delegația Permanentă, am demisionat. Poate mă ajută Dumnezeu să termin un articol început de mult, despre experiențele mele liberale, dar în special despre lupta mea împotriva acestui partid, infestat încă de la început cu foști deținuți politici turnători, iar mai apoi cu mafioți și cu trădători.

Ion Rațiu. Am votat cu el. M-am convins însă ulterior că nu era apt pentru președenție. Era un democrat convins, cred că era un patriot, dar era din punct de vedere politic total pe dinafară, era un naiv. Nu cunoștea (aproape) pe nimeni în țară,  I s-au băgat sub piele nenumărați escroci care l-au supt de bani.

L-am vizitat o singură dată la vila lui din str. Armindeni. Introdusesem acțiunea civilă împotriva guvernului României pentru a apăra nivelul de trai al românilor, jefuiți în permanență și tot mai mult – nici un ziar nu a vrut să scrie depre asta.

Spre sfîrșitul anului 1999, împreună cu Constantin Calancea, l-am vizitat acasă. A venit la poartă, ne-a descuiat ( era într-o pijama de mătase, fără nimic în picioare – nici ciorapi, nici papuci), ne-a invitat în casă. Ne-am așezat și înainte de toate a ținut să precizeze că el nu mai dă bani, l-au furat destui escroci.

I-am spus că nu pentru bani am venit, ci pentru că vrem ca ziarul lui („Cotidianul”) să publice materiale despre acțiunea noastră. Îmi răspunde că el respectă libertatea presei și nu intervine asupra politicii editoriale a ziarului. Îi explic că nu este vorba de așa ceva, doar să întrebe de ce o acțiune în interesul poporului român, sprijinită de zeci de mii de români, nu este sprijinită și de ziarul lui.

Ia o pauză, rumegă ideea, și apoi mă întreabă cîți români o sprijină. În acel moment mi-am dat seama că el se gîndește la o nouă candidatură, independentă, la președenția României! I-am spus că circa 50.000. L-am lăsat pe gînduri și am plecat. În ziar nu a apărut nimic, iar la scurt timp Rațiu a murit.

Ana Blandiana i-l prezintă lui Corneliu Coposu pe Emil Constantinescu, îi explică faptul că acesta are cel mai bun profil de candidat pentru popor întrucît seamănă cu A. I. Cuza. Coposu îl acceptă.

Siderat, Niculae Cerveni îl întreabă pe Coposu cum a putut accepta candidat un fost secretar PCR. Coposu îi răspunde: „Maestre, am făcut asta pentru ca foștii membrii PCR să înțeleagă că noi nu avem nimic cu ei!”. Ciudată optică, dacă ai lui Iliescu ar fi gîndit la fel, ar fi trebuit să propună la președenție un fost deținut politic!

La începutul anilor ‘90 am avut trei discuții tete-a-tete cu Corneliu Coposu, de fiecare dată ideile noastre convergînd în același sens în proporție de 100 %. Dar apoi, au fost trei situații în care acțiunile lui m-au pus pe gînduri.

În 1992 (16.597.508 alegători înregistrați) , în turul doi intră Ion Iliescu (47,2 %) și Emil Constantinescu (31,1 %). Mai participă Gheorghe Funar (10,8 %), Caius Traian Dragomir – independent (4,7 %), Mircea Druc, fostul prim-ministru al Republicii Moldova din partea Mișcării Ecologiste și Ioan Mînzatu din partea Partidului Republican (fiecare cite 3 %).

Părăsisem politica în ianuarie 1991, nu ajunsesem să îl cunosc pe Emil Constantinescu, așa că l-am votat.

A cîștigat din nou Ion Iliescu (61,4 % contra 38,6).

Știți pe cine mi l-aș fi dorit eu președinte? Poate vă mirați, dar pe Ioan Alexandru. Unii vor spune că era un poet, era un naiv – da, dar era un mare patriot, un foarte bun creștin, un om cinstit și curajos. Cu niște consilieri pe măsură, ar fi fost cel mai bun președinte – dar nu s-a gîndit nimeni la el.

În 1993 m-am întors (pentru încă trei ani) în politică – și am început lupta împotrivs unui alt nemernic, Emil Constantinescu, pe care ajunsesem să îl cunosc.

Cred că ajunge pentru azi.

                                                                                                     Dan Cristian IONESCU

 

 

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *


*