Remember

Blestemul căzut asupra României continuă (II)

  Pînă să ajung la alegerile din 1996, trebuie să introduc un nou personaj, Alexandru Popovici. Înainte de 1989 fusese […]

 

Pînă să ajung la alegerile din 1996, trebuie să introduc un nou personaj, Alexandru Popovici. Înainte de 1989 fusese secretar PCR la Institutul de Petrol și Gaze de la Ploiești. Pentru cine nu știe, înainte vreme, exista Institutul de Petrol, Gaze și Geologie după care Geologia a trecut la Univresitatea București (secretar PCR, Emil Constantinescu) iar celelalte s-au mutat la Ploiești (secretar PCR, Popovici).

Alexandru Popovici se înscrie în Partidul Alianța Civică, în 1992 devine senator de Prahova. Organizează un puci în PAC cu gîndul să îl dea jos pe Nicolae Manolescu și să îi ia locul. Îl atrage de partea lui pe Adrian Moroianu, fostul arbitru internațional de fotbal, devenit un important om de afaceri în Prahova și care inființase o filială cu mii de membri. Sînt excluși din partid.

Popovici și oamenii lui migrează la PL ’93 unde, după un timp, încearcă același puci, împotriva lui Dinu Patriciu. Sînt excluși din nou, și de aici. Popovici era un om foarte inteligent și foarte plăcut.  L-a determinat pe Niculae Cerveni să îl primească cu toți oamenii lui în PNL-CD. Unde intrase cu gîndul să pună mîna pe partid.

În ianuarie 1995, cunoscîndu-l pe Constatinescu și îngrozindu-mă de ceea ce am văzut, am declanșat „jihadul” împotriva lui.

Popovici face o plăcintă din aia, și cu carne, și cu brînză. Îmi spune: „Domnule Ionescu, aveți dreptate, Constantinescu este un tîmpit (n.a: eu nu spusesem asta). Dar este prea tîrziu să îl schimbăm.

Cum adică era prea tîrziu?  Era ianuarie 1995, alegerile erau la sfîrșitul lui 1996!

În primăvara lui 1995 a avut loc congresul partidului unde a fost votat statutul partidului, conducerea,  iar eu am fost ales secretar general, adică al doilea în ierarhie, ținînd locul președintelui cînd acesta nu își poate  îndeplini atribuțiile.

După congres ne-am dus la sediu unde am băut un zaibăr adus de Cornel Boiangiu. La un moment dat, cînd mulți plecaseră, cei rămași se urcă cu fundul pe masa de consiliu și răcnesc la mine că eu nu pot să țin locul președintelui, așa cum votase congresul. M-am uitat în jur, toți oamenii mei plecaseră. Puteam să le răspund că dacă așa a votat congresul, așa rămîne – dar toată viața mi-a plăcut să merg pe sîrmă (evident, figurativ). Am fost de acord să nu depun la tribunal acestă atribuție votată în congres! Toți, au fost fericiți!

A doua zi, i-am pus în față lui Niculae Cerveni un act prin care numește secretarul general înlocuitor la comandă.  Adrian Moroianu nu mai marșează la puciurile lui Popovici, trece de partea mea. Vara lui 1996 pentru mine a fost foarte grea.

Fac o paranteză. După ce am demisionat definitiv din partid,  mă duc într-o zi să vorbesc cu Cerveni. La intrare, mă întîlnesc cu Popovici – cînd mă vede, se face negru la față. Găsise în fișetul meu hîrtia semnată de Cerveni. Nu mai eram eu secretar general, dar în locul meu era Liviu Negoiță, un alt dușman al lui  (pe care reușisem să îl impun în fruntea organizației de tineret, împotriva slugii promovate de Popovici).

Sînt lucruri pe care românii ori nu le știu, ori le-au uitat. Răzmerița produsă de mine a dus la părăsirea CDR de către PAC și PL ’93, la alegerile din 1996 PSDR-ul lui Sergiu Cunescu a ieșit din CDR și a participat în alegeri alături de PD-ul lui Petre Roman. Prietenul Nicu Stăncescu (al meu și al lui Niculae Cerveni), președintele PUD, partid membru fondator al CDR, fuzionează cu PNL-CD, fiindcă aici exista nucleul anti-Constantinescu. În UDC (partidul înființațat de legionarii din Germania) se naște altă rebeliunea, presedintele partidului, Mihai Grama, este dat jos. Din cîte îmi aduc aminte, se stabilise că unele ajutoare în aparatură primite din Germania de la batrînii legionari și le însușise, iar banii primiți de la legionarii din SUA îi băgase în buzunarul propriu – mai făcuse o prostie, se lăuda cu o hîrtie care atesta condamnarea sa politică, dar și faptul că după eliberare, a colaborat deplin. Exclus din  partid, porcul de Constantinescu (admiteți această licență poetică)  îl folosește pe Grama  și în clipurile electorale apare cu Grama în spatele său – asta, pentru ca membrii UDC din provincie care nu știau de excludere, să voteze în continuare cu CDR și Constantinescu. După un scurt interimat (dl. prof univ. universitar Ștefănescu, un om corect și patriot, dar moale),  ajunge președinte prietenul meu Ion Gîtlan. Ion smulge și el UDC-ul din mlaștina CDR.

Gîndul meu, dar pe de altă parte și al lui Niculae Cerveni, era (gîndul meu) să strîngem laolaltă partidele care părăsiseră CDR (PAC, PL’ 93, PSDR, UDC). Mai trebuia să ieșim noi din CDR și să preluăm conducerea gherilei. Dar surpriză, la vot iese rămînerea în CDR! La ieșirea din sala, dau o declarație la TV prin care îmi anunț demisia din funcție și din partid. După mine, tot la TV, alți trei lideri anunță același lucru. Am anunțat demisia la TV, dar nu am scris-o.

Ajuns acasă, petrec multe ore la discuții telefonice cu filialele din țară  Aflu că influențați de Alexandru Popovici, mai mulți delegați din județe votaseră împotriva mandatului primit de la filială, pentru părăsirea CDR. Îl informez pe Cerveni – întrucît oficial încă eram secretarul general al partidului, Cerveni îmi cere să convoc un nou vot. Din păcate, cînd eram sigur că totul va fi perfect, sînt trădat (încă o dată)  – acum, chiar am demisionat de tot.

Cerveni vorbește cu Alexandru Ionescu, președintele Federației Ecologiste din România, și acesta se declară de acord să ni se alăture. Am fi fost șase partide provenind din CDR (chiar șapte, dacă luăm în calcul PUD-ul lui Nicu Stăncescu, care fuzionase cu noi). În Convenție mai rămăseseră doar trei partide, PNȚ-cd, PNL și Partidul Ecologist Român. Puteam să luăm noi numele CDR și semnul electoral, cheia! Dar tizul meu trădează, FER rămîne în CDR iar Constantinescu îl premiază – singurul loc eligibil pentru FER este acordat lui Alexandru Ionescu, ajuns astfel deputat.

De ce îmi este simpatic Ludovic Orban? Fiindcă în timpul războiului meu cu Popovici, îmi era informator, prin el aflam de tratativele dintre Popovici și Patriciu. Vreau să precizez un lucru, am citit că Ludovic era alcoolic. La sediu, exista un bar, mare, unde se țineau și conferințele de presă. Acolo ne întîlneam. În decursul întîlnirilor noastre de taină, niciodată nu a consumat alcool.

Am mai făcut o încercare de întărire a opoziției față de CDR. Se înființase UFD, iar vicepreședintele Laurențiu Ulici (președintele Uniunii Scriitorilor, cu care în vremurile vechi jucasem bridge) avea nemulțumiri legate de locul pe listă oferit. Mă duc la el încercînd să-l conving să ni se alăture. Rămîne să se gîndească. Nu a mai fost cazul, i s-a oferit locul 1 la senat intr-un județ din nord vest, Maramureș, Satu Mare sau din Bihor (nu mai țin minte) și a renunțat la dizidență. A cîștigat alegerile, dar nu și-a dus la capăt mandatul – a murit, ca și șoferul său, intoxicat cu monoxid de carbon, într-o casă la munte.

Bun. Am părăsit PNL-CD, dar evident, nu puteam sta locului. Mi-am pus experiența în slujba UDC-ului. Împreună cu Ion și mîna lui dreaptă, Vasile Chirilă, am pornit pe drumurile patriei prin județele care îmi rămăseseră credincioase, adică cele anti-CDR și anti-Constantinescu. Ne-am gîndit pe cine să susținem la președenție, l-am propus pe Nicolae Manolescu (președintele PAC), toți au fost de acord. Mă duc la PAC, dar ghinion (după cum spune un filozof tăcut, încă în viață) – în ziua stabilită pentru acest anunț, Manolescu era plecat în teritoriu. Ar fi putut și UDC-ul să profite și, prin filmarea la eveniment, dată de Manolescu la posturile TV, să afle membrii din țară că partidul părăsise Convenția.

Grama a fost recompensat de Constatinescu – a ajuns senator. PNȚ-cd. Dar nu s-a bucurat mult timp de roadele trădării, în 1999 a murit.

Tare prost eram! În timp ce alții făceau averi, eu nu mai mă ocupam nici măcar de procesele mele, să îmi asigur un venit atunci și o pensie ca lumea în viitor! Eu, luptam pentru Țară!

Precizez că eu nu am fost înscris în UDC și nici nu am candidat în 1996 din partea acestui partid. Fac această precizare întrucît după ce am luat cuvîntul la o conferință de presă, în „Academia Cațavencu”, la „Bula demnitarului” – categoria „Gîndire cu premeditare” (asta era de bine, însemna că sînt ”dăștept”, ăilalți, proștii, populau categoriile „Din puțul gîndirii” sau „Emil Bobu”), a fost preluată o frază a mea fiind prezentat ca un candidat UDC. Fraza a fost „În ce privește programul de guvernare, UDC este de acord și cu CDR și cu PDSR, este de acord cu CDR cînd susține că PDSR nu are nici un program și este de acord cu PDSR cînd susține că programul CDR este demagog și populist.

Au venit alegerile, nu vă mai prezint candidații și scorurile obținute – aflați totul din finalul acestui link.

https://ro.wikipedia.org/wiki/Alegeri_preziden%C8%9Biale_%C3%AEn_Rom%C3%A2nia,_2019

Dar pînă la alegerile din 2000 o să vă mai prezint niște aspecte care au marcat finalul activității mele politice.

                                                                                                         Dan Cristian IONESCU

Blestemul căzut asupra României continuă (I)

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *


*