Remember

Blestemul căzut asupra României continuă (III)

  Cred că marea noastră problemă (o fi și la alții, dar la alții nu mă interesează) este trufia, dorința […]

 

Cred că marea noastră problemă (o fi și la alții, dar la alții nu mă interesează) este trufia, dorința atîtora de a fi președinți, de a avea cărți de vizită pe care să fie scrisă funcția, oricare, funcție să fie.

Cît am profesat avocatura, am avut cărți de vizită – normal, așa îmi extindeam clientela. Cînd am intrat în politică, nu m-am gîndit la asta. Ajuns secretar general al partidului, dacă Adrian Moroianu nu îmi făcea cărți de vizită la tipografia lui, nu mi-ar fi trecut prin cap. Am fost un om de lume, dar am detestat protocolul, diplomația, conveniențele sociale, eticheta. Eu mă pricepeam să aflu informații și să dau cu barda în stînga și în dreapta (desigur, mă mai pricepeam și alte lucruri, dar nu mă refer la acestea). Așa, am strîns un număr important de dușmani de lux (președinți de țară, prim-miniștri, miniștri, etc.).

Unul care era ahtiat de dorința de a fi președinte de partid a fost Alexandru Popovici, care migra dintr-unul în altul cu gîndul de a organiza puciuri și a prelua conducerea partidului. Tot din această cauză a fost imposibilă unitatea opoziției – au fost destule partide mărunte ai căror fondatori au refuzat fuziunile, aveau jucăria lor –  nu puteau face nimic, dar erau fericiți că sînt președinți.

Inițial, m-am înțeles bine cu Popovici.

Apăruse o modă, patru într-unul: politician, parlamentar, ministru, om de afaceri. Nu mai aveai loc de ei. Parlamentarii PNL-CD se strîng înaintea congresului și își împart viitoarele funcții. Indiscutabil, președinte urma să fie Niculae Cerveni. Ceilalți șapte ar fi trebuit să ajungă unul secretar general și ceilalți șase vicepreședinți.

Popovici, ca senator, avea asigurat un post de vicepreședinte, dar altceva îl deranja, îl deranjau „boșorogii”, el vroia să își aducă în Biroul Executiv oamenii lui. Conlucrăm împreună, planul „boșorogilor” cade (au contribuit la asta oamenii mei, oamenii lui Popovici, dar chiar și “Academia Cațavencu”).

Chiar înainte de congres, Popovici își arată adevărata față și depune un alt proiect de statut, cu o altă organigramă: președinte, prim-vicepreședinte și 6 vicepreședinți. Deja era pregătit cel care să îl propună prim-vicepreședinte. Comisia de statut (recunosc, controlată de mine) respinge însă proiectul.

Așa cum se negociase în spatele ușilor închise, Cerveni este ales președinte, eu (care de fapt duceam în spate partidul renunțînd de mult să profesez) sînt ales secretar general iar vicepreședinți sînt aleși avocații bucureșteni Sorin Mihai Stănescu, Constantin Muller și Adrian Vasiliu (la scurt timp, Adrian ajunge la concluzia că politica este pierdere de timp, astfel încît se rezumă la avocatură), medicul Cornel Boiangiu din Craiova (despre care știam că este fost deținut politic, dar am aflat ulterior că de fapt fusese condamnat pentru luare de mită), Alexandru Popovici și Adrian Moroianu.

După congres plec împreună cu Popovici, cu Gabriela Popescu (membră în Comitetul Executiv) și cu Ioana Costescu (secretara parlamentară a lui Popovici) într-un raid prin țară. Un prim popas la Ploiești (președintele filialei Adrian Moroianu), Brașov (președinte un celebru revoluționar local, Ioan Demi) și Tîrgu Mureș, unde tragem la prietenul meu, dr. Șerban Bancu (Dumnezeu să îl ierte, mai tînăr decît mine, a murit acum un an). Spre noapte, la Șerban vine să ne cunoască prietenul și colegul lui, chirurgul  Dorin Florea, liderul local al PNȚ-cd, din anul 2000 ales și permanent reales primar al municipiului.

Dimineața ne întîlnim cu un avocat din Tîrgu Mureș (îmi pare rău! i-am uitat numele!) pe care îl împuternicesc să înființeze filiala județeană. Fugim la Cluj, ne întîlnim cu cei doi studenți care deja înființaseră și conduceau filiala, apoi mergem la Universitate, la rectorul Andrei Marga, încercînd să îl convingem să adere la partidul nostru. Andrei Marga îmi oferă cartea sa „Explorări în actualitate” cu dedicația „Domnului Ionescu, cu salutări și urări liberale”. După care (dar după alegeri) se înscrie în PNȚ-cd. De la Cluj ne-am îndreptat spre Sibiu, unde ne-am întîlnit cu Tiberiu Costăchescu.

Noaptea, mergem spre Vaideeni. Înainte de intrarea în Horezu ne oprește un echipaj de poliție (probabil erau flămînzi), ne cer actele – cînd văd că mașina este înmatriculată de senat, exclamă: „O! dar de ce nu ați spus că sînteți de la stăpînire?”. Ajungem la Vaideeni, unde tata ne aștepta cu tradiționalele țuică de prună, telemea de oaie și slăninuță, plus o mîncare gătită – nu mă întrebați ce, nu mai țin minte. Dormim acolo.

Dimineața am plecat spre Rm. Vîlcea unde ne-am întîlnit cu președintele nostru județean, Gheorghe Tudor (prin mila senatorului țărănist Șerban Săndulescu, partidul nostru era găzduit într-o cameră din sediul PNȚ-cd) iar de acolo la Pitești – nu mai știu cu cine ne-am întîlnit, fiindcă la Argeș au fost schimbați mai mulți președinți.

Apoi, între mine și Popovici au apărut disensiuni tot mai multe și tot mai puternice.

Punctul culminant a fost în iulie 1996, cînd s-a votat pentru prima dată părăsirea CDR-ului. Popovici a recurs la două măgării enorme.

Pe prima am anihilat-o.

Popovici înființase filiale cu 1-2 membri. Președintele, la vot, avea aceeași putere cu  președintele unei filiale care avea mii de membrii (de pildă, Prahova, avea 4.000 de membrii). Am emis o circulară prin care am stabilit că filialele care nu au dovedit existența a minim 50 de membrii, nu au drept de vot.

A două însă nu am prevăzut-o, și nici nu cred că aveam cum. Popovici a reușit să cumpere (nu știu cum, probabil prin viitoare funcții) o serie de delegați din provincie care au votat pentru rămînerea în CDR, deși primiseră un mandat opus (îmi aduc aminte de Hunedoara – o filială puternică, Giurgiu, Mureș).

Am scris că după ce am aflat aceasta, am organizat un nou vot. Am suferit atunci cea mai importantă trădare, venită din partea unui foarte bun prieten, așa că nu am nici o dispoziție să comentez.

Am demisionat din partid și Popovici a avut cale liberă ca, „pas cu pas”, să își îndeplinească planul. Oferind prin Constantinescu funcții importante celor coruptibili, organizează la Sibiu (unde prefect era Tiberiu Costăchescu, devenit omul lui) un consiliu național în urma căruia Cerveni este înlăturat iar el îi ia locul.

Cerveni apelează la mine, îmi pune în brațe un teanc de acte. Mă pregăteam să studiez o noapte întreagă, dar nu a fost nevoie. Am verificat întîi de toate cît de statutară a fost prezența. Conform statutului, președintele organizației de tineret și președinta organizației de femei erau membrii de drept ai consiliului, dar Popovici scăpase din vedere acest aspect! Pentru doi oameni, consiliul organizat de el nu era statutar! În rest, a fost floare la ureche!

După acest al treilea puci eșuat (PAC, PL ’93, PNL-CD), se resemnează și fuge din nou, la PNL, însă fără pretenții de președenție, dar luînd cu el aproape toți demnitarii care se vînduseră lui Constantinescu..

Căutînd ceva, am constatat că despre asta am mai scris! Cred că este semn de senilizare, uitasem. Uite ce am scris despre această trădare:

„După acest eșec, gașca lui Emil Constantinescu a demisionat din PNL-CD și s-a înscris în PNL. Au plecat senatorii Alexandru Popovici, Cornel Boiangiu, Constantin Muller, Tiberiu Vladislav și deputatul Sorin Mihai Stănescu, devenit ministrul tineretului și sportului (pe acesta din urmă, eu îl adusesem în partid și îl ajutasem să ajungă vicepreședinte; în 1997, într-o polemică la „Marius Tucă Show” cu Niculae Cerveni vorbea despre mine ca despre acel “secretar general nociv, Dan Ionescu, care a încercat să scoată partidul din CDR” – după ce a intrat în PNL, a pierdut postul de ministru, primit de Crin Antonescu, iar după cîțiva ani, cînd ne-am reîntîlnit, îl înjura pe Constantinescu de mama focului). Au mai plecat la PNL Gabriela Popescu (din gașca aceea care îl urma pe Popovici din partid în partid, secretar de stat la handicapați), Tiberiu Costăchescu, prefectul de Sibiu (mare patriot și ăsta! cînd s-au distribuit locurile eligibile a făcut tărăboi, cum să fiu trecut eu, un dușman al CDR, și nu el, care și-a vîndut o bucată de pămînt ca să țină filiala de Sibiu!), subprefecții Laurențiu Olan (București) și Octavian Bologa  (Brăila) și alții mai mărunți.”

Scriu aceste rînduri, care nu cred că interesează pe cineva, pentru a rămîne în istoria prea puțin scrisă.

Nu am terminat, dar credeți-mă, de două zile nu pot mînca. Trebuie să mă refac și apoi voi continua.

                                                                                                            Dan Cristian IONESCU

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.