Este un subiect dificil de explicat, deşi pare simplu. Sistemul Rezervei Federale a Statelor Unite, ca rod al capitalismului  în plină dezvoltare,  a fost înfiinţat în anul 1913.  Deja atunci Salvador Allende, pe care toţi ni-l amintim ca un om al epocii noastre, împlinise 15 ani. Primul război mondial a izbucnit în 1914, când principele moştenitor  al imperiului austro-ungar, în inima centrului şi sudului Europei, a fost asasinat la Sarajevo. Canada era încă o colonie a Marii Britanii. Lira sterlină  avea privilegiul de a fi moneda de plăţi internaţionale. Baza ei metalică era de aur, aşa cum fusese  acum peste o mie de ani, în capitala Imperiului Roman de Răsărit, Constantinopol. Cei care au început luptele sângeroase contra credincioşilor musulmani în Orientul Apropiat, folosindu-se de pretexte religioase, erau cavaleri feudali vasali ai regilor creştini din Europa, al căror scop real era să controleze rutele comerciale şi alte scopuri lumeşti mai grosolane, care puteau fi  atinse cu aceste ocazii.

{mosimage}La finele primului război mondial Statele Unite intră să participe, din 1917, la doi ani după scufundarea vasului „Lusitania”, încărcat cu pasageri americani care plecaseră de la New York,  cu torpile trase de pe un submarin german cu instrucţiuni absurde de a ataca o navă care purta pavilionul unei ţări îndepărtate, bogate şi potenţial puternică, al cărei guvern de pe poziţii de presupusă neutralitate căuta pretexte să participe la  conflict împreună cu Marea Britanie, Franţa şi aliaţii lor.  Atacul s-a produs la 7 mai 1915, pe când era traversată strâmtoarea dintre Irlanda şi Anglia. În cele 20 de minute cât a durat până să se scufunde, foarte puţini pasageri au reuşit să abandoneze  vasul; 1 198 de persoane erau încă la bord şi şi-au pierdut viaţa.

Creşterea economiei americane după acel război s-a menţinut într-un ritm susţinut, cu excepţia crizelor ciclice care erau rezolvate de sistemul Rezervei Federale (FED) fără mari consecinţe.

La 24 octombrie 1929,  rămas în istoria Statelor Unite ca „joia neagră”, se dezlănţuie criza economică. Banca Rezervei de la New York, care-şi are sediul pe Wall Street, la fel ca alte bănci mari şi corporaţii,  conform criteriului teoreticianului dreptei şi reputat economist nordamerican Milton Friedman, Premiul Nobel pentru Economie (1976), reacţionează „din instinct” adoptând  măsurile pe care le-a considerat mai corecte: „injectarea de bani în circulaţie”. Banca Rezervei dn Washington, obişnuit cu preeminenţa criteriilor sale, reuşeşte să impună în fine criteriul opus. Secretarul Trezoreriei, al preşedintelui Hoover, sprijină Banca Rezervei de la Washington.  Cea de la New York cedează, în fine. „Dar răul abia acum venea”, declară Friedman, care explică cu mai multă claritate că nimeni dintre eminenţii economişti, câţiva dintre ei de tendinţe opuse, nu prevedea evoluţia lucrurilor, când scrie: „Până în toamna lui 1930 recesiunea activităţii economice, chiar dacă este gravă, nu a fost afectată de dificultăţi financiare sau de cereri ale depozitarilor în încercarea de a retrage depozitele. Caracterul recesiunii s-a schimbat drastic când o serie de falimente în  vestul mijlociu şi sudul Statelor Unite au minat încrederea în bănci şi  au determinat numeroase  încercări de a transforma depozitele în lichidităţi.”

„La 11 decembrie 1930 s-a închis Banca Statelor Unite. Aceasta este considerată data critică. Era banca comercială cea mai mare care, până la acea dată, se prăbuşise în istoria americană”.

Numai în luna decembrie 1930 şi-au închis porţile 352 de bănci. „FED  putea ajunge la o soluţie mai bună cumpărând pe scară mare de pe piaţă titluri ale datoriei publice.”

„În septembrie 1931, dată la care Marea Britanie  a abandonat etalonul de aur,  a urmat o politică şi mai negativă.”

„Sistemul a reacţionat după doi ani de recesiune dură, mărind dobânzile până la un nivel neatins niciodată în istorie.”

„În 1932, FED, presată de Congres, a închis perioada de sesiuni şi a  anulat imediat programul său de cumpărări.”

„Episodul final a  fost  panica bancară din 1933.”

„Teama s-a intensificat în timpul intervalului dintre mandatele lui Herbert Hoover şi Franklin D. Roosevelt, ales la 8 noiembrie 1932, dar a cărui instalare nu s-a efectuat până la 4 martie 1933. Primul nu voia să ia măsuri drastice fără cooperarea noului preşedinte, în timp ce Roosevelt, la rândul său, nu dorea să-şi asume nici o responsabilitate până nu depunea jurământul.”

Episodul ne aminteşte ceea ce se întâmplă azi cu preşedintele ales la 4 noiembrie, la recentele alegeri de acum mai puţin de o lună, Barack Obama, care-i va succede lui Bush la 20 ianuarie 2009.  S-a schimbat numai perioada dintre mandate, care în epoca anului 1930 dura nu mai puţin de 117 zile, iar acum nu mai mult de 77.

În momentul de vârf economic, semnalează Friedman, existau în Statele Unite circa 25 000 de bănci. La începutul anului 1933 cifra se redusese la 18.000.

„Când preşedintele Roosevelt a decis să termine cu închiderile de bănci, la 10 zile după ce începuse -  a spus Friedman -,  ceva mai puţin de 12 000 de bănci fuseseră autorizate să-şi deschidă porţile, la care s-au adăugat mai târziu numai 3 000. Prin urmare, în ansamblu, circa 10 000 din cele 25 000 de bănci existente în 1929 au dispărut în aceşti patru ani prin procese de faliment, fuziuni sau lichidare.”

„Închiderea întreprinderilor, reducerea producţiei, şomajul în creştere,  totul alimenta nervozitatea şi teama.”

„Odată pornită depresiunea, s-a transmis şi altor ţări şi s-a produs, desigur, o influenţă reflex; un  alt exemplu al realimentării atât de omniprezentă într-o economie cmplexă”, a conchis Friedman.

Lumea din 1933 de care a vorbit el în cartea sa nu  seamănă deloc cu cea care există azi, absolut globalizată, constituită din peste 190 de state reprezentate la ONU, ai căror locuitori  sunt toţi ameninţaţi de riscurile pe  care oamenii de ştiinţă, chiar şi cei mai optimişti, nu le pot ignora şi pe care un număr crescând de persoane le cunosc şi le împărtăşesc, chiar proeminenţi politicieni americani.

    Ecoul repercursiunilor crizei actuale  se simt în eforturile disperate ale unor importanţi lideri mondiali.

     Agenţia Xinhua informează că preşedintele Hu Jintao, al Republicii Populare Chineze, o ţară cu o creştere susţinută în ultimii ani mai sus de toţi indicii, a avertizat ieri că „China se află sub o presiune crescândă din cauza populaţiei sale enorme, a resurselor limitate şi problemelor de mediu”. Este vorba de singura ţară pe care o cunoaştem că are rezerve în devize care ating aproape două trilioane de dolari. Liderul chinez enumeră  „o serie de paşi absolut necesari pentru a proteja interesele fundamentale ale populaţiei şi a prezerva mediul înconjurător în strategia de industrializare şi modernizare a Chinei”. În fine, a semnalat că „propagarea crizei financiare face ca cererea mondială de produse să se reducă considerabil”.

    Cu aceste cuvinte ale liderului ţării celei mai populate de pe planetă, nu mai este necesar să mai adăugăm argumente despre profunzimea crizei actuale.

FIDEL CASTRO RUZ

30 noiembrie 2008

< Anterior