Restituiri

Când a început „Piteștiul”?

Ținta a ceea ce numim „fenomenul Pitești" a fost să distrugă camaraderia care îi lega pe studenții naționaliști. Comuniștii au identificat corect: sentimentul camaraderiei era sursa tăriei morale, a capacității excepționale a studenților naționaliști și anticomuniști de a se dedica cu toată ființa unei cauze, în cazul lor cauza fiind salvarea României de la bolșevizare. După principiul toți pentru unul și unul pentru toți până la sacrificiul suprem. Cu alte cuvinte, sentimentul camaraderiei nutrit în rândurile tineretului naționalist era o piedică, poate chiar piedica principală, în instaurarea regimului de teroare numit dictatura comunistă.

Camaraderia, ca sistem de relaționare umană, se bazează pe iubire, prietenul, camaradul, fiind o persoană care ți-e dragă. În acest scop, adică pentru a anula relațiile de camaraderie, la Pitești a fost aplicată o statagemă drăcească, altminteri ingenioasă: să-i facă pe cei arestați să se urască între ei, necum să se mai iubească, să se respecte, să se sacrifice unul pentru altul. Autoritatea penitenciară i-a obligat pe studenții naționaliști să-și bată și să-și tortureze propriii camarazi! Cei supuși regimului de interogatorii cu bătăi și schingiuiri erau pe rând obiecte și subiecte ale acestui proces dezumanizant.
Undeva, în laboratoarele comuniste, s-a priceput că postura de călău este mult mai dezumanizantă și mai mutilantă sufletește decât postura de victimă, drept care cei încarcerați ca adversari ai comunismului au fost obligați la acest supliciu paradoxal, nemaiîntâlnit probabil în istoria torturii, a batjocoririi omului de către om: supliciul devastator sufletește de a fi torționarul camarazilor tăi, al prietenului de-o viață, al celui pentru care, în condiții normale, poate că ți-ai fi dat viața, știind că și el este capabil de același sacrificiu, de același sentiment! La Pitești studenții naționaliști mâncau bătaie și erau batjocoriți în fel și chip de propriii lor colegi de suferință, pentru ca mai apoi, la rândul lor, prin inversarea rolurilor, să fie obligați și ei a face același lucru cu alți sau aceiași colegi, prieteni chiar, cu care se aflau în aceeași detenție, împărțeau aceeași celulă mizeră, după ce, în libertate, se aflaseră de aceeași parte a baricadei, cot la cot, umăr la umăr, fiecare gata să-și dea viața pentru cauză și pentru camarazi. Și chiar și-au dat-o, când necesitatea istorică sau morală a cerut-o.
Sentimentul acesta sfînt, atât de nobil, al camaraderiei, atât de caracteristic tinerilor naționaliști români, a fost cu totul străin bolșevismului. Sistem politic bazat pe teroare, iar nu pe iubire, comunismul de tip bolșevic, asiatic, comunismul real, istoric, a instituit teroarea și crima nu numai în raportul dintre partid și popor, ci și în interiorul partidului. Subliniez: camaraderia este un sentiment pe care bolșevismul nu l-a cunoscut, nu l-a cultivat, nu l-a înțeles, drept care comuniștii s-au dușmănit și s-au ucis unul pe altul cu o lejeritate totală.
Comunismul nu oferă niciun exemplu real de loialitate și sacrificiu al unui comunist pentru Celălalt. Fie el și Comandantul Suprem!… Ușurința cu care în decembrie 1989 s-au dezis și s-au lepădat de Ceaușescu toți așa zișii săi tovarăși este elocventă. În contrast frapant cu atitudinea naționaliștilor români: când acestora li s-a cerut, unora sub tortură, să se lepede de Iisus, de Căpitanul lor, de camarazi, nici unul nu a făcut-o! Niciunul nu a spus „Am fost un dobitoc!”
Evident, pentru comuniști, așa cum spunea un teoretician al lor, L’Autre c’est l’Enfer. Celălalt, aproapele tău, postulează Jean Paul Sartre, este Infernul, este tot ce poate fi mai rău, mai urît. Asta în timp ce pentru tinerii aduși la Pitești, Celălalt era partea cea mai bună și mai frumoasă a lumii, a propriului Sine, este icoana propriilor tale aspirații de edificare morală și spirituală. Celălalt este camaradul, fratele de cruce, a cărui umbră luminoasă străbate toată mitologia ariană…
Pe scurt, originalitatea – dacă o putem numi așa, a metodelor de tortură aplicate la Pitești în premieră mondială, consta în a-i pune pe cei încarcerați să se tortureze unii pe alții, să fie bătuți și batjocoriți nu de anchetatorul brută, vulgar și analfabet, vorbind stricat românește, ci batjocorit de prietenul cel mai bun cu care împarte ceas de ceas mizeria din celulă… Cu care cândva, aflați în libertate, a împărtășit cele mai generoase elanuri și proiecte…
Redus la schemă, fenomenul Pitești constă în a-i pune de cei aflați în detenție să-și tortureze camarazii, pe rând fiecare deținut trecând prin ipostaza degradantă de călău torționar.
Țin bine minte de la cine am aflat prima oară de această tragedie: doctorul Dulea, din Constanța, ulterior plecat în Germania. Întâmplarea a făcut să fim singuri într-un compartiment de tren, pe ruta Constanța-București, pe la sfârșitul anilor 60. Un tren care pleca din Constanța la miezul nopții. Aflând al cui frate sunt, a avut încredere să-și descarce sufletul. Probabil și din sentimentul datoriei de a nu lăsa la voia uitării cumplitele crime de la Pitești. Nu aș putea preciza dacă doctorul Dulea trecuse și el prin Pitești. De atunci nu l-am mai întâlnit, ca măcar să-i mulțumesc pentru cele aflate în acea noapte de nesomn. În mare măsură comportamentul meu ca persoană publică a fost determinat de relatările doctorului Dulea, adică a fost determinat de grozăviile celor petrecute la Pitești. Când am coborît din tren în Gara de Nord eram alt om decât cel care urcase la Constanța în tren… Nu intru în detalii, căci ar fi autobiografie pură, și n-ar fi prea frumos din partea mea.
Precizez însă impresia de excelență românească: bolșevicii au aplicat la Pitești acel tratament de o duritate nemaivăzută, de o ingeniozitate propriu zis drăcească, deoarece numai la români rezistența la bolșevizare a fost atât de mare, ca a studenților naționaliști. Am rămas cu acest sentiment ciudat de mândrie, că pentru a înfrânge cerbicia românilor s-a încercat aplicarea celui mai dezumanizant procedeu de tortură sufletească. Intră la socoteală separat faptul că rezultatul acestei scheme diabolice nu a fost nici pe departe cel scontat… Ba dimpotrivă, de pe urma Piteștiului conștiința românească s-a ales cu un Traian Popescu-Macă, cu un Gheorghe Calciu Dumitreasa, un Octavian Voinea și mulți alții, cei mai mulți de-acuma amintire…

Se pune întrebarea, aș zice protoconizantă, dacă într-adevăr tragedia de la Pitesti, ca rafinament și cinism extrem al torturii, a fost fără precedent! Oare chiar s-a aplicat pentru prima oară la Pitești?
S-ar părea că nu! S-ar părea că prima oară această stratagemă satanică a fost aplicată de… de legionari, în ianuarie 1941, la Hârșova. Asupra unui evreu, Alexandru Spiegel, condamnat de legionari să fie expus disprețului public la stâlpul infamiei. Conform relatării din Cartea Neagră a lui Matatias Carp, în arestul poliției de la Hârșova se mai aflau trei țărani, condamnați și ei să fie expuși la stâlpul infamiei. La ordinul polițistului legionar, cei trei țărani români au tăbărît asupra lui Alexandru Spiegel și l-au bătut cum au știut ei mai bine. Nu destul de bine, după aprecierea legionarilor, care l-au mai bătut o dată, cu cazne grele, torturi cumplite etc. Pus apoi la stâlpul infamiei, să stea în picioare zi lumină, în ger și batjocură, bietul evreu, cardiac, a sucombat. Vezi Cartea Neagră, vol.I, p.175-6.
Am scris despre acest caz, după aproape 20 de ani de la momentul când am aflat adevărul despre Spiegel. Adevărul fiind că Spiegel nu a murit, nu a fost nici torturat sau bătut, ci numai pus la stîlpul infamiei împreună cu trei români pentru aceeași vină: tentativă de speculă cu alimente de care era mare nevoie pe piață. Expunerea la stâlpul infamiei, după modelul medieval, pedepsea lipsa de obraz, de rușine, găinăria. Nu urmărea penalizarea dură, ci efectul moral, faptul de a fi făcut de rușine în fața concetățenilor. De notat că la București, primul care a fost pus la stâlpul infamiei, a fost un tînăr legionar. Nu a fost exclus din Mișcare, ci numai pedepsit în acest fel, în lumea legionară pedeapsa aplicată își era sieși suficientă și nu te decădea din alte drepturi.
Știu bine că în ziua cu pricina Alexandru Spiegel s-a pomenit pe la prânz că apare un prieten de-al său din Constanța, român, cu o mașină încărcată cu bucate alese, la care i-a invitat pe cei patru proscriși, organizând astfel un picnic neașteptat și insolit, pe care autoritățile legionare nu l-au împiedicat nicicum. După ispășirea pedepsei, pe înserat, Spiegel și camaradul său au plecat la Constanța, probabil într-o bună stare sufletească, ușor de reconstituit.
Așadar, povestea din Cartea Neagră nu este adevărată. Este o minciună sfruntată. Nu este singura din cartea amintită. Ea însă conține un adevăr mult mai important. Adevărul că autorii Cărții Negre așa și-au imaginat că poate fi pedepsit un om, un adversar arestat: bătut și batjocorit de ceilalți arestați, de propriii săi tovarăși de suferință. Așadar, autorii Cărții Negre aveau în cap asemenea proceduri, asemenea scheme, cu câțiva ani buni înainte de Pitești!…  
Cine au fost autorii Cărții? Această carte a apărut în 1946 și, încă de la apariția ei, s-a știut că o serie întreagă de pasaje și pagini, cele mai virulent anti-românești, fuseseră scrise de Ilya Ehrenbourg, scriitorul sovietic care a spus cele mai mari enormități, fabulațiile cele mai deșănțate pe orice temă ar fi abordat. Ins care prin scrisul său friza patologicul. Nici măcar Elie Wiesel nu a reușit să-l depășească.
Ilya Ehrenbourg este un autor pe nedrept uitat. El ar trebui republicat ca mostră de decădere a scrisului și a condiției de condeier… Ar fi utilă pilda sa. Probabil că dacă i-am reciti nedemna bibliografie – nu o putem numi operă, am descoperi și alte probe din care să deducem că experimentul Pitești a debutat în mintea bolnavă a unor indivizi de teapa acestui Ilya Ehrenbourg! Va fi fost Ehrenbourg în cunoștință de planurile bolșevice de reeducare a tineretului naționalist din România? Nu este deloc exclus. Mărturisesc senzația pe care am avut-o când am citit prima oară pagina din Cartea Neagră dedicată lui Alexandru Spiegel, impresia că dau peste o prefigurare, reală sau numai în planul imaginar al minciunii, o prefigurare a paradoxului aflat la baza fenomenului Pitești: victimele devenite torționari ai camarazilor de suferință. Cum să se mai poată uita unul în ochii celuilalt foștii camarazi?…
Legionarii care l-au condamnat pe Spiegel să fie expus la stâlpul infamiei nu au avut nimic de obiectat față de comportamentul celui care a venit să se arate solidar cu condamnatul. De ce? Pentru că gestul în cauză era un gest de camaraderie, pe care legionarii nu aveau cum să nu-l înțeleagă și, poate, chiar să-l aprecieze. În orice caz, acel gest de prietenie curată, adevărată, nu a fost de nimeni sancționat ca o sfidare a autorității care hotărîse pedepsirea lui Spiegler, evreu, laolaltă cu cei trei țărani, români.
Să facem un exercițiu de imaginație și să ne întrebăm dacă un gest similar, săvârșit câțiva ani mai târziu, în plină dictatură bolșevică, tot așa, nu ar fi atras asupra făptuitorului nici o urmare neplăcută. Cu totul exclus! Și ne aducem aminte imediat câți români au înfundat temnițele comuniste pentru ceea ce s-a numit omisiune de denunț. Adică au fost oameni pedepsiți de bolșevici că au dat bună ziua unui consătean urcat la partizanii din munți și nu au anunțat securitatea! Sau că au dat un pahar de apă sau o bucată de pâine unui fugar, urmărit de aceeași securitate. Nici dacă ți-era prieten de-o viață sau văr primar nu aveai voie să te solidarizezi în vreun fel cu proscrisul regimului. Victor Smatoc mi-a povestit cum un gardian de la Cavnic, soldat în termen, om cu frică și dragoste de Dumnezeu, a ajuns deținut politic alături de ceilalți ocnași pentru vina de a le fi adus la câțiva dintre ei o bucată de cozonac și un ou roșu…
Ar trebui studiat acest articol de cod penal bolșevic, în ce măsură a fost și este aplicat și în alte societăți, în alte regimuri politice, din România sau de aiurea. În ce măsură legislația comunistă pedepsea aceste gesturi de solidaritate umană, de camaraderie. Impresia mea este că omisiunea de denunț și alte prevederi asemănătoare profund imorale, au fost specifice legislației bolșevice, care a pedepsit sistematic omenia și camaraderia, normalitatea relațiilor dintre oameni. Dar mai ales, repet, camaraderia. Un  tineret care cultivă camaraderia, frăția de cruce din basmele și tradițiile românești, era un tineret greu de pervertit, greu de stăpânit, de manipulat, de mancurtizat! Consider că esența fenomenului Pitești poate fi înțeleasă și în acești termeni: atac distructiv la adresa camaraderiei, această floare rară a spiritului uman și atât de firească în orice societate normală. În mod evident bolșevicii nu au avut organ pentru acest sentiment. Dar au avut instinctul criminal de a pricepe că de la camaraderie se trăgea puterea supra-omenească a tineretului naționalist de a le rezista.

Ion Coja

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *


*