Observator

Cariera unui român de geniu, înecată în haznaua Corectitudinii Politice

  De aceea, de la început, acest tip de corectitudine s-a impus nu prin definiția sa, dată de „corecții politici”, […]

 

De aceea, de la început, acest tip de corectitudine s-a impus nu prin definiția sa, dată de „corecții politici”, ci prin cea care o definea caricatural în culorile stridente ale absurdului absolut impus ca normă a unei noi morale:

„Corectitudinea politică este o doctrină cultivată de o minoritate delirantă, ilogică, promovată de massmedia oficială, care susține că este posibil să apuci o bucată de căcat de partea curată.” Asta, încă de la început, pentru că nevoia omului de a lua peste picior este cel mai bun instrument de detectare a absurdului. Dar, care început și, mai ales, de unde și de ce a apărut „corectitudinea politică”? Cea mai limpede, concisă și chirurgicală explicație îi aparține proeminentului intelectual, romancier și filosof francez, Pascal Bruckner. Ea a fost dată într-un interviu apărut în Dilema veche, nr. 760, din 13-19 septembrie 2018:

„Corectitudinea politică e un soi de balustradă, un paravan de protecție, în plan semantic, dacă vreți, pentru a numi anumite categorii. E un mecanism de bun simț, absolut funcțional. Doar că, încetul cu încetul, s-a transformat într-o ideologie care te împiedică să spui lucrurilor pe nume. Dacă spui lucrurilor pe nume, dacă spui exact ce crezi, riști să stârnești un scandal, ești arătat cu degetul, pus la zidul infamiei. Corectitudinea politică e puternică în Franța, dar în Statele Unite ale Americii sau în Canada e încă și mai rău. Acolo a devenit într-adevăr un instrument care înăbușă orice altă viziune asupra lumii.

Cred că e vorba de anii ’90. Erau anii lui Bill Clinton în Statele Unite. E vorba, mai exact, de momentul când lupta pentru drepturile sociale a fost abandonată pentru a fi înlocuită cu o luptă pentru drepturile minorităților. Această trecere a fost urmată de erupția corectitudinii politice. Am văzut asta cu ochii mei, am trăit această transformare, căci pe atunci predam în Statele Unite. Îmi amintesc cum mi s-au explicat noile reguli de urmat în universitate: cum să mă port cu studentele, pe care nu trebuia să le privesc în ochi, cărora nu trebuia să le fac complimente, nu trebuia să vorbesc cu ele într-un birou cu ușa închisă decât dacă discuția era înregistrată pe reportofon. Mi s-a mai spus că e de evitat să iau liftul cu o femeie singură și că orice relație cu o studentă, chiar dacă majoră și chiar dacă a consimțit, era pasibilă de un proces în instanță.

Ei, începând din acel moment, preceptele corectitudinii politice s-au extins la toate minoritățile, astfel încât astăzi totul a culminat cu un sistem care sugrumă orice reflecție, orice gândire. Un sistem care, după părerea mea, a contribuit în mare măsură la victoria lui Donald Trump în Statele Unite. Asta, pentru că dreapta devenise exasperată de această modă nouă, a corectitudinii politice, venită, evident, dinspre stânga.”

Se mai auzise și pe la noi, cum că „Lumea Liberă” a dat-o într-o prosteală bizară, în care vrea să dărâme statui ale Părinților Întemeietori, pentru că familiile lor dețineau sclavi, vandalizează monumentele care îl comemorează pe Cristofor Columb, învinovățit de „sclavagism” și „exploatare capitalistă” și interzice filmul Pe aripile Vântului”, pentru că ar „face un portret greșit al negrilor”. Pe fondul ăsta, spusele francezului i-au făcut pe românii mai atenți, să nu le zic deștepți – ca să fiu corect politic, nu de alta – să dea amuzamentul pe îngrijorare. Știau că tâmpeniile adiate dinspre Vest devin norme obligatorii, de multe ori mai drastic înfipte decât în curțile inventatorilor lor. De la spusele lui Pascal Bruckner a trecut un an, iar viziunea lui Donald Trump a tăiat multe elanuri de impunere a delirului. Asta nu înseamnă însă că vreun pericol a trecut. Răul a fost făcut, el este deja sădit în mințile tineretului, ale studențimii din universitățile de prestigiu. O semnalează filosoful francez și, în urmă cu câteva zile, o dezvoltă printr-o mărturie tulburător de revoltătoare, rod al propriei sale experiențe, colosul lumii teatrale mondiale a întretăierii de Milenii, regizorul român Andrei Șerban. Cine nu știe cine este se poate opri cu lectura aici, nu va pierde nimic! Celebrul regizor a povestit acum câteva zile, la TVR1, în emisiunea Eugeniei Vodă, „Profesioniștii”, cum și de ce și-a dat demisia din funcția de profesor emerit de la Columbia University:

Puteam să fiu profesor la Columbia până aș fi avut o sută de ani. Nu mă dădea nimeni afară, pentru că aveam un statut de profesor emerit, un statut în care pe viață ești considerat un profesor de excepție, pentru că ai avut rezultate extraordinare în învățământ și în carieră, astfel că poți fi titular pe viață. În epoca Trump, dreapta e foarte radicală, stânga e foarte radicală. Universitățile în America sunt, de obicei, de stânga, iar la Columbia University este un fel de socialism care merge spre comunism, e o nouă formă de comunism. Corectitudinea politică este un fel de icter galben al Americii. Am fost chemați noi, profesorii de la Școala de Actorie, în care eu eram șeful Școlii de Actorie, și ni s-a spus că trebuie să facem o comisie în care să angajăm un profesor nou, pentru că cineva se pensionase și rămânea un loc liber. Eram cinci – șase profesori. Ne-a spus decăneasa Școlii de Artă că suntem prea mulți profesori albi, prea mulți profesori bărbați heterosexuali și este de dorit să luăm un nou cadru didactic, de preferință o femeie de culoare, care, dacă este gay, este foarte bine, iar, dacă este un bărbat, de preferință să fie portorican sau de culoare, „sigur nu poate fi cineva cum ești tu, Andrei”, mi s-a spus, „care ești un bărbat care a fost căsătorit, care ești heterosexual și care ai copii”. Și-atunci am întrebat: „dacă din toți candidații se întâmplă ca acela care este de departe cel mai pregătit să-i instruiască pe acești studenți care cheltuie o groază de bani să vină să învețe, este un alb, cu familie, este căsătorit?” Mi s-a răspuns: „Nu! Nu-l puteți lua pe acest om!”. Era o discuție de principiu, nu aveam pe nimeni pregătit pentru acest post. După care s-a adeverit că cineva care era foarte, foarte bun, nu a fost luat și a fost luat altcineva, care era o persoană gay, de culoare. Ăsta a fost deja un punct în care am simțit că iau o decizie contra voinței mele, că sunt necinstiți, și că eu sunt șeful comisiei, și că eu accept ceva pentru că mi se spune, pentru că mi se ordonă. Mă simțeam iar în comunism!

A doua întâmplare a fost în momentul în care aveam admitere pentru studenți, unde veneau tineri din toată lumea, nu doar din California și nu doar din America. Erau cam zece pe loc. Într-o audiție, vine un transsexual, un băiat care a decis să devină fată. Îl întreb ce-a pregătit și-mi răspunde că a pregătit monologul Julietei. Julieta este o fată de 14 ani, puritatea întruchipată, era imposibil pentru mine să cred că acest băiat care a devenit fată acum trei ani poate fi Julieta.

Putea să încerce alte roluri. Și l-am întrebat: „Altceva nu ai decât Julieta?”, și-a zis „Nu! Vă deranjează?” Imediat a simțit că am îndoieli. I-am răspuns: „Nu mă deranjează, dar nu știu cum aș putea crede că tu ești Julieta”. A spus monologul și, după ce a ieșit, restul comisiei care era lângă mine a început să mă blameze, că de ce nu pot eu să cred că el poate fi Julieta. „Pentru că nu pot să cred!”, le-am răspuns eu, „nu pot să cred că el poate juca Julieta și nu pot să cred că, dacă el vine student la Columbia, eu voi putea să lucrez cu acest băiat care a devenit fată de trei ani de zile și să-l învăț să fie Julieta. Nu pot! Aș fi necinstit față de mine însumi, dacă fac asta. Mi-am oferit demisia și-am plecat!

Nu pot să trag eu concluzii în locul cititorului, pentru că nu pot gândi în locul său la viitorul copiilor săi. Doar atât, îndrăznesc să-l rog cu cerul și cu pământul să se informeze bine de tot, înainte de a-și îndemna copilul să facă o facultate sau alta, fie că este una din străinătate, fie că este una din țară. Dacă este una din țară, să aibă în vedere că HIV-ul care prostește, care ucide minți în masă, virusul corectitudinii politice a pătruns bine în multe universități românești. Deja profesori din aceste facultăți sunt agenți de influență care propagă boala, de dragul banilor, a granturilor și burselor substanțiale pe care le primesc. Nu doar că favorizează metastaza bolii, dar au trecut la punerea la zid a colegilor lor care refuză să-și tâmpească studenții. Primul nume care îmi vine în minte? Bine, fie: SNSPA!

                                                                                                                      Mirel Curea

Sursa: Evenimentul zilei

Citiți și:

„Jeana nu e moartă, Jeana se transformă” sau de la Academia Ștefan Gheorghiu la SNSPA

Şcoala Naţională de Studii Politice şi Administrative (SNSPA) este noua fabrică de politruci soroșiști neomarxiști, demnă succesoare a Academiei Ștefan Gheorghiu, vechea fabrică de politruci marxiști

„Vedete” de televiziune și „profesori” la Școala de Politruci Globaliști: Barbă Albastră și Penisul cu Ochelari

Zbor deasupra unui cuib de grauri soroșiști

Mihail Bumbeș și „Miliția spirituală”, promotori ai neomarxismului, progresismului și anarhiei

4 Comments

  1. Adrian Grigoriu

    A FACUT FOARTE BINE. JOS PĂLĂRIA! Un bărbat puternic.
    În timp va avea efecte foarte bune.

    Este un model de urmat pentru cei nesiguri pe ei în situații similare. Ei trebuie să știe că nu sunt singuri, dimpotrivă, cei mai puternici sunt alături de ei.

  2. IQ100

    Respect romanului de neam ales Andrei Serban!

  3. alex

    Felicitari, maestre Andrei Serban, pentru pozitia verticala si intransigenta impotriva „corectitudinii politice”!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *


*