Atitudini

Cazul Alfie și nucleul mistic al profesiei medicale

                       Post-Scriptum la cazul Alfie Când scriam notița despre cazul […]

 

                     Post-Scriptum la cazul Alfie

Când scriam notița despre cazul Alfie (Nota redacției: publicăm și acest material mai jos), am vrut să exemplific cu o amintire personală. Însă am avut o reținere să o public. Dar ținând cont de reacțiile cititorilor la acea notiță, m-am decis să o povestesc. Am schimbat doar numele personajelor.

Acum 11 – 12 ani, decanul Facultății de Medicină, Doina Azoicăi, (un decan apropiat de studenți încât aceștia o numeau între ei „decănița noastră” „profa Doina” „mama Doina”), a venit la Rectorat și mi-a spus: „Domnule Rector, sunt doi studenți din țara X, în anul III, care au dificultăți financiare. Au un copil cu probleme medicale. E foarte greu pentru ei să achite 10.000 de euro pe an. Trebuie să-i ajutăm. Trebuie să găsiți o soluție. Sunt studenți foarte buni, nu ne putem permite să-i pierdem”. Cum știam că, atunci când era vorba de „copiii ei”, Doina era de neoprit, am căutat o soluție. Am propus Senatului ca, din cele 9 milioane de euro obținute anual de Universitate din taxele studenților pe locuri cu taxă în valută, să creem un fond (de 15.000 Euro) pentru burse de merit. Senatul Universității a fost de acord și a aprobat și regulamentul în baza căruia se acordau aceste burse. A avut loc prima competiție și cei doi studenți au fost printre cei care au câștigat burse. Au menținut-o până la finalizarea studiilor universitare.

La ceva timp după ce s-a finalizat această acțiune, cei doi (să le spunem Carmen și Juan) au solicitat o audiență. I-am primit. Veniseră să mulțumească pentru șansa pe care le-a oferit-o Universitatea ieșeană. Și astfel am aflat povestea care m-a impresionat.

Carmen și Juan se cunoșteau din copilărie. Erau vecini și colegi de școală. La 19 ani s-au căsătorit și au plecat la facultate. Carmen a terminat Politehnica, a urmat un masterat și la 28 de ani a susținut teza de doctorat. Juan a urmat o facultate economică și a obținut în plus și licența la o facultate de sport. Fiind realizați profesional și financiar, au hotărât că pot să aibă un copil. Sarcina a decurs fără probleme și Carmen a născut un băiețel voinic pe care l-au botezat Ronaldo. La o lună după ce Ronaldo a venit pe lume, au aflat o veste îngrozitoare: medicii le-au spus că Ronaldo suferă de o boală genetică rară, netratabilă, cu o șansă de supraviețuire de maximum 6 luni. Le-au propus să-l plaseze într-o instituție de îngrijiri până când Ronaldo va muri. Carmen și Juan erau credicioși creștini fără a fi practicanți zeloși. S-au dus la preot, s-au spovedit, s-au sfătuit cu acesta și au luat o decizie impresionantă: au renunțat la cariera profesională și au hotărât să stea cu Ronaldo pentru ca acesta să simtă în scurta sa viață dragostea părinților. Au trecut 6 luni, a trecut un an și Ronaldo se încăpățâna să traiască. Cu un handicap major, dar trăia. Atunci au luat o altă hotărâre: vor fi medici și vor încerca să-și salveze copilul și pe alți copii aflați în situația lui. Dintre sute de oferte de pe internet, au ales Medicina de la Iași, deși taxele erau mari. De ce Iași? am întrebat.

Mi-a raspuns Carmen: „M-a atras mesajul Universității: tradiție, modernitate, spiritualitate. M-a tentat diversitatea culturală a acestei Universități, ceea ce arăta un climat de toleranță și am spus că este un loc în care vom fi acceptați și noi, dar mai ales copilul nostru”.

Au venit în Iași, au închiriat un apartament, au amenajat o cameră cu aparatură medicală de susținere pentru Ronaldo și au început facultatea. Încercările însa nu i-au ocolit. Proprietarul apartamentului l-a vândut și noul proprietar i-a somat pe 24 decembrie (da, în Ajunul Crăciunului) să se mute în 24 de ore. Au găsit o căsuță într-un sat de lângă Iași și s-au mutat cu Ronaldo și cu cel mai bun prieten al acestuia, un cățel fox terrier. Apoi, la vârsta de 4 ani, Ronaldo a făcut o fractură în timpul unei crize de epilepsie, iar în spital a contractat o infecție nosocomială. Tratamentul a topit ultimele economii ale familiei, dar a fost salvat. În tot acest timp, Carmen și Juan nu și-au neglijat studiile.

Ascultam toate acestea, povestite senin de doi tineri și din ei simțeam că emană frumusețe, dragoste și optimism.

Apoi nu ne-am mai văzut decât la festivitățile de deschidere și  închidere a anului universitar, la care nu au lipsit niciodată și la care veneau însoțiți de Ronaldo și cățel. Eram informat constant despre situația lor de Doina Azoicăi.

La un an dupa ce am părăsit funcția de Rector, absolvenții din acel an au hotărât (prin vot) ca eu să fiu profesorul invitat să le țină cursul de final. Atunci, în Piața Universității le-am vorbit celor peste 3000 de participanți (absolvenți, părinți, rude) despre nucleul mistic al profesiei medicale. După festivitate, au venit la mine Carmen, Juan și Ronaldo (bineînțeles și cățelul). Au venit să-și  ia rămas bun. Absolviseră și plecau acasă. Li se împlinise visul: fuseseră angajați la un spital privat (catolic), unde erau îngrijiți copiii cu boli grave și cu handicap major. Ronaldo împlinise 9 ani. La despărțire, Juan a spus „Domnule Rector, nimic nu este mai adevărat decât că o credință te întărește. Carmen și cu mine am ajuns la concluzia că prin aceste încercări, Dumnezeu ne-a dat un semn că vocația și destinul nostru este de a deveni medici și nu ingineri sau funcționari bancari”.

Concluziile  le trageți dumneavoastră.

                                                                                                           Prof. Dr. Vasile ASTĂRĂSTOAE

P.S.: Ronaldo sfidează știința medicală. A împlinit 12 ani, deși speranța de viață era de 6 luni. Carmen a câștigat un grant de cercetare, privind boala de care suferă copilul ei.

 

Publicăm și articolul domnului profesor despre „Cazul Alfie”:

 

           Cazul Alfie și „umanismul” secolului XXI

 

O știre: „După ce Alfie a fost deconectat luni de la aparatele, care îi susţineau viaţa, s-a stins din viață în noaptea de vineri spre sâmbătă”. Ce se ascunde în spatele acestei știri? „Umanismul” secolului XXI.

Alfie era un copil, care era ținut în viață prin suport artificial. La un moment dat, spitalul și medicii au decis că e prea costisitor și inutil să-l trateze și au propus deconectarea. Părinții s-au opus și au apelat la justiție. Justiţia britanică a respins solicitarea părinţilor lui Alfie, Kate James şi Tom Evans, de a obliga spitalul să continue îngrijirile medicale și a hotărât ca Alfie trebuie să moară. Părinții au solicitat atunci externarea. Justiția a respins această solicitare. Părinții au primit susținerea guvernului italian, care i-a oferit cetățenia lui Alfie pentru a facilita transferul său la spitalul pentru copii Bambino Gesu din Roma, unde medicii catolici italieni doreau să continue gratis efortul de a-l salva. Dar Justiția le-a interzis să-l transfere. Astfel, Kate și Tom au epuizat toate instanțele britanice și deși au apelat chiar și la CEDO, nimeni nu i-a ascultat. S-a făcut „dreptate”.  Alfie a murit.

Cum au fost motivate deciziile?

Au fost invocate dreptul la o moarte demnă, interesul minorului și interesele societății. Din punct de vedere juridic este o pseudo-argumentație. Cu excepția țărilor care au legalizat eutanasia (și Marea Britanie nu se găsește printe acestea) nu există legislație, care să consacre un drept la moarte. Dimpotrivă, se protejează dreptul la viață.

Cazul Nancy Cruzan, SUA.  Nancy Cruzan se afla de şapte ani în stare vegetativă permanentă, după un accident de automobil suferit în 1983. Era menţinută în viaţă prin alimentaţie artificială prin tub. În 1987, s-a cerut să i se scoată tubul de alimentare ca ea să poată muri. În 1988, Curtea Supremă a Statului Missouri a respins cererea pe baza interesului absolut al statului în menţinerea vieţii. În 1990 Curtea Supremă a SUA a susţinut opinia celei din Missouri cu un vot de cinci la patru.

Dar să spunem că acceptam că există un drept la moarte. Cine îl exercită? Cine hotărăşte când să mori? Medicii, judecătorii, administrația, legislaţia, individul, familia? Ce se întâmplă când persoana este în comă sau nu are discernământ?  Întrebările acestea nu sunt noi și au fost puse în anii 1960, când tehnologia medicală a fost revoluţionată astfel încât funcţiile vitale ale organismului uman au putut fi susţinute artificial pentru perioade îndelungate de timp (dar cu costuri foarte mari). Răspunsul a fost dat din 1991. Cazul de referință (care a devenit izvor de drept) a fost cazul Helga Wanglie.

Helga Wanglie, o bătrână de 87 de ani, se afla de peste un an în stare vegetativă permanentă, conectată la un respirator. Spitalul, unde era internată pacienta, a făcut apel la justiţie, în ianuarie 1991, pentru a decide asupra oportunităţii prelungirii îngrijirilor medicale. Curtea de Justiţie a hotărât că numai familia poate hotărî în această privinţă. Statul și Justiția pot interveni doar prin adoptarea de garanţii procedurale, ţinând cont de posibilitate unor excese în care familiile lipsite de scrupule să dorească să întrerupă tratamentul în mod nejudicios. Cu alte cuvinte, doar părinții lui Alfie puteau decide.

Viața și sănătatea sunt drepturi naturale care țin de intimitatea și autonomia persoanei. În sec. XIX, John Stuart Mill, în eseul său „Despre libertate” (On Liberty), apăra valori ca intimitatea și autonomia personală în opoziție cu puterea din ce în ce mai mare a guvernelor asupra cetățenilor; intimitatea și autonomia personală devin condiții de limitare a ceea ce guvernele pot sau nu pot impune cetățenilor. Stuart Mill susține că singurul scop pentru care poate fi exercitată puterea asupra unui membru al societății, împotriva voinţei sale, este pentru a preveni lezarea drepturilor altora. Prin ce lezau Alfie și părinții săi drepturile altora?

S-a spus că sumele mari utilizate pentru al ține în viață pe Alfie ar putea fi utilizate în alte proiecte cu un număr mai mare de beneficiari și cu o eficență superioară. Dar chiar daca acceptăm utilitarismul (o cota cât mai mare de fericire pentru cât mai mulți) acesta se poate aplica doar pentru fonduri publice. În cazul lui Alfie cheltuielile erau suportate din fonduri private. Și în plus cu o asfel de gândire putem cădea în capcana unor concepte promovate de naziști – eutanasia economică și darwinismul social.

Medicii și spitalul au ridicat problema speranței de viață, calitatea vieții și inutilitatea tratamentelor.

Speranța de viață, în termeni medicali, semnifică o acumulare de informații, care urmează a fi prelucrate şi înţelese adecvat. Este diferită în funcţie de momentul evaluării, de o multitudine de variabile și grevată de subiectivism. De exemplu, în Cazul Karen Quinlan deși s-a apreciat că va supravețui câteva ore după deconectare, ea a supravieţuit timp de peste 10 ani.

Calitatea vieții este și mai subiectivă și este determinată de valorile la care se raportează persoana respectivă. Noi apreciem calitatea după criteriile noastre și nu după trăirile persoanei analizate.

Speranța de viață și calitatea vieții, când sunt folosite ca argument pentru alocarea de resurse, se tranformă din probleme medicale într-unele morale.

Tratamentele inutile constitue un subiect care este abordat în lucrările ştiinţifice relativ recent (din 1988). Nici până în prezent nu există o definiție unanim acceptată. Citez: American Thoracic Society – O intervenţie este inutilă atunci când este foarte puţin probabil să determine o supravieţuire „cu sens”. American Heart Association Resuscitarea cardio-respiratorie este inutilă atunci când nu există raportări privind supravieţuiri în acele circumstanţe, în studii cu design corespunzător. Critical Care Society – tratamentul este inutil atunci când nu îşi poate atinge scopul și /sau este extrem de costisitor sau cu beneficii incerte-nepotrivite. Lawrence J. Schneiderman & colab. (1990) – un tratament este inutil dacă un pacient nu are capacitatea de a aprecia rezultatele unui tratament medical, dacă tratamentul nu-l face independent faţă de aparatele de menţinere a vieţii sau un tratament care are şanse de succes mai mici de 1 la 100. O astfel de abordare poate fi acceptabilă pentru administratorii sistemului de sănătate, dar nu și pentru medici. Scopul profesiei medicale este tratarea și nu abandonarea pacienţilor. Orice decizie cu privire la pacienţii grav bolnavi trebuie să fie luată în interesul maxim al acestora, şi nu ceea ce este mai… „convenabil” pentru familie, medici sau spital. Indiferent de argumentele de tip medical, viaţa umana are o valoare intrinsecă, în orice formă a sa, chiar şi în cel mai timpuriu şi nediferenţiat stadiu al existenţei embrionare.

Ajungem astfel la esența problemei. Decizia luată de justiția britanică exprimă o realitate tristă – triumful relativismului și afirmarea unui nou „umanism”. Secularizarea excesivă, excluderea spiritualității din viața cotidiană,negarea Divinitatii si a sacrului, abandonarea moralei clasice ne pun în situații absurde: creiem mijloace prin care suntem capabili să prelungim viața, dar nu suntem capabili să le utilizăm într-un climat etic. Nu întâmplător judecătorul care a luat aceste decizii este secularist, utilitarist-pragmatic și militant pentru „libertatea” sexuală.

În concluzie, cazul Alfie are toate caracteristicile eutanasiei pasive nonvoluntare petrecute într-o țară care nu a legalizat eutanasia. El dezvăluie criza de sens a societății contemporane determinate de abandonarea unor noţiuni esentiale din punct de vedere moral, și anume: sanctitatea vieții și valoarea vieţii. Ştiinţa este poate cea mai mare capodoperă a secolului, dar tot ea a determinat cea mai mare criza contemporană – o criză de sens a științei.

                                                                                                              Prof. Dr. Vasile ASTĂRĂSTOAE

P.S.1: Sper să fie prilej de meditație pentru cei care susțin statul autoritar în domeniul sănătății Niciodată statul nu știe mai bine decât părintele informat și iubitor ce este bun pentru copilul său.

P.S.2: Pentru snobii, care idealizează și idolatrizează societatea post-modernă: prezenta notiță nu constitue o atingere a independența justiției și a statului de drept. Ea este o manifestare omenească de revoltă față de abuzurile la care din motive ideologice închidem ochii.

1 Comment

  1. Sara

    Daca voi credeti ca asta e singurul caz va inselati.Cazul se deosebeste de altele pt ca a ajuns sa fie mediatizat,dar in ralitate sunt mult mai multe.Un roman care a lucrat acolo spune ca spitalul e plin de indieni,pakistanezi…si alti sefi din astia care sunt minim pregatiti si in plus asta e politica spitalului.Tare mi-e frica ca va ajunge asa toata Europa…deja si spitalele suedeze sunt pline de araboi medici si asistente-care nici nu vor sa respecte regulile de igiena(de ex.nu este permis halat cu maneci lungi pt ca da te poti dezinfecta si alte chestii.Pe astia ii doare-n cot de noi ,iar pe cei care conduc Europa si tarile noastre la fel.Zilnic sunt nedreptati fie copii si femei violati,fie ucisi,fie umiliti…Deci,despre ce vorbim?Suntem idioti si punct.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *


*