Istorie

Ce „minunați” au fost catolicii în expansiunea lor către est!

  „Vestul Salbatic” al Europei 12 aprilie 1204: Căderea Constantinopolului ortodox în mâinile Cruciaților Occidentali  La 12 aprilie 1204, armate […]

 

„Vestul Salbatic” al Europei

12 aprilie 1204: Căderea Constantinopolului ortodox în mâinile Cruciaților Occidentali 

La 12 aprilie 1204, armate cruciaților din Occident au ocupat capitala Imperiului Roman, Constantinopolul ortodox, pe care l-au supus jafului și distrugerii.

Papa Inocențiu al III-lea, care inițial a binecuvântat expediția, a descris în termeni duri ocupația catolică a Constantinopolului.

„Cum va putea cu adevărat biserica grecilor, indiferent de cât de grav este asaltată de nenorociri și persecuții, să se reîntoarcă în uniune ecleziastică și devoțiune pentru Sfântul Scaun, când ea vede în latini numai un exemplu de pierzanie și de lucrătură a întunericului, așa încât, pe bună-dreptate, acum îi detestă pe latini mai mult decât pe câini? (…) Ei au furat vasele din argint din altare și le-au spart în bucăți pentu ei. Au violat locurile sfinte și au răpit cruci și relicve”.

Notă: Termenii de „latini” și de „greci” nu se referă la etnia celor în cauză, ci la ritul creștin de care aparțineau: latinii desemnau pe cei de religie catolică, ce aveau scaunul la Roma,  iar grecii erau ortodocșii cu scaunul patriarhal la Constantinopol.  De altfel, atât „latinii” cât și „grecii” formau imperii și regate multi-etnice. De asemenea, occidentalii se fereau să folosească numele oficial al Imperiului, respectiv Imperiul Roman, pentru că se dorea restaurarea ideii de romanitate în Vest. Constantinopolul a fost capitala Imperiului Roman din 330 și a rămas astfel până la cucerirea sa de către turci în 1453.

Înstăpâniți pe capitala Bizanțului, cruciații au incendiat cea mai mare parte din oraș și au luat în robie o mare parte dintre locuitori.. Doar în prima zi au fost uciși 7.000 de oameni. Clerul ortodox constituia o țintă predilectă a Cruciaților. Episcopii și alți clerici au suferit chinuri teribile și au fost măcelăriți cu o furie ieșită din comun. Patriarhul (Ioan al III-lea), desculț și dezbrăcat, abia a reușit să scape trecând pe țărmul opus. Bisericile au fost batjocorite, inclusiv Aghia Sofía, în scene de o grozăvie nemaiîntâlnită. Clerul latin a fost în primele rânduri ale jefuitorilor.

Biblioteca din Constantinopol a fost distrusă. Valoarea celor furate din Constantinopol depășea, conform surselor vremii, peste 900.000 de mărci de arginți.

Iată descrierea jafului, după cum a văzut-o istoricul american Spiros Vryonis în cartea Bizanțul și Europa:

„Soldații latini au supus cel mai măreț oraș din Europa la un jaf de nedescris. Timp de trei zile au ucis, au violat, au furat și au distrus la o scară pe care nici măcar vechii vandali sau goți nu aspirau. Constantinopole devenise un muzeu al artei antice și bizantine, un magazin de bogăție pe care latinii nu-l credeau posibil. Deși venețienii aveau o apreciere pentru arta pe care au descoperit-o (până la urmă erau și ei semi-bizantini) și au salvat cât au putut, francezii și ceilalți au distrus totul, oprindu-se doar ca să bea, să violeze călugărițele și să ucidă clericii ortodocși. Cruciații și-au manifestat ura pentru greci în modul cel mai spectaculos: distrugând cea mai măreață biserică a creștinătății. Au distrus iconostasul, icoanele și cărțile sfinte din Aghia Sofia și au pus pe scaunul patriarhal o prostituată care cânta melodii porcoase. Înstrăinarea dintre Est și Vest care începuse de secole, a culimnat cu masacrul teribil care a acompaniat distrugerea Constantinopolului. Grecii erau convinși că până și turcii, dacă ar fi cucerit orașul, ar fi fost mai blânzi. Cucerirea Constantinopolului a accelerat căderea Bizanțului în mâinile turcilor. În ultimă instanță, a patra cruciadă a avut ca efect direct victoria Islamului, adică exact opusul intenției sale inițiale.”

Vreme îndelungată, corăbiile apusene au transportat bogățiile Orașului în Apus, unde împodobesc și astăzi biserici, muzee și colecții particulare. Un centru important în care au fost concentrate aceste bogății a fost Biserica Sfântul Marcu din Veneția. O parte dintre tezaure (îndeosebi manuscrise) au fost distruse.

Mai rău, sursele apusene ale vremii descriu evenimentele ca pe o „victorie a creștinătății”: cucerirea Constantinopolului este văzută ca o pedepsire a „ereticilor” greci, care erau „nelegiuiți și mai răi decât evreii”.

                           Cum au ajuns cruciații la Constantinopol

În august 1198, Papa Inocențiu a chemat la o nouă cruciadă pentru eliberarea Ierusalimului. Chemările la luptă ale papei au fost ignorate de monarhii europeni: germanii luptau cu puterea papală (de aceea papa nici nu l-a chemat pe împăratul german), iar Anglia era angajată în război cu Franța. În cele din urmă, în principal datorită predicilor lui Fulk de Neuilly, a fost organizată o armată cruciată în timpul unui turnir organizat la Écry-sur-Seine de Theobald al III-lea de Champagne, conte de Champagne în 1199. Armata era formată în principal din nobili din nordul Franței (aflați în rebeliune față de opera de reconstrucție a statului, desfășurată de regele Filip II August): din Blois, Champagne, Amiens, Saint-Pol, Ile-de-France și Burgundia. Au sosit contingente și din alte regiuni ale Europei Occidentale precum Flandra, Montferrat, Sfântul Imperiu Roman sau din Veneția. Theobald a fost ales conducătorul cruciadei, dar a murit în mai 1201 și a fost înlocuit de un conte italian, Bonifaciu de Montferrat.

Armata cruciată era estimată la 4.500 cavaleri (cu 4.500 de cai), 9.000 scutieri și 20.000 infanteriști.

O dată ajunși la Veneția, cruciații întâmpină problema banilor. Aceștia nu erau suficienți pentru a acoperi suma convenită cu dogele. În acel moment dogele propune cucerirea cetății Zara de pe coasta dalmată. Cruciații sunt scandalizați la auzul propunerii, deoarece Zara aparținea regelui maghiar care, de altfel, promisese să ofere sprijin cruciadei. Pontiful, de asemenea, se opune hotărât acestei idei. Cu toate acestea însă, armata cruciaților atacă Zara și o cucerește.

                                    Elementul surpriză

În mijlocul acestor evenimente, își face apariția un nou personaj: Alexios Angelos. Acesta era fiul basileului detronat, Isaac II Angelos, și cere ajutorul cruciaților. El dorea eliberarea tatălui său și reinstaurarea lui pe tronul Imperiului. Alexios merge în Germania pentru a purta tratative cu Philip de Swabia, fiul lui Barbarossa și ginerele lui Isaac II Angelos. Alexios îi propune lui Philip să deturneze expediția cruciaților spre Constantinopol în vederea restabilirii tatălui său pe tron. Prințul inconștient îi face lui Philip promisiuni exorbitante. În schimbul serviciului adus lui și tatălui său , Alexios se obligă la plata a 200 000 mărci de argint, la unirea bisericii ortodoxe cu Biserica Romei și recunoașterea supremației papale, participarea la cruciadă cu 10.000 de oameni și la întreținerea permanentă în Palestina a unei armate de 500 de cavaleri.

Cruciații ajung la Constantinopol, iau orașul cu asalt și îl detronează pe Alexios III Angelos. Acesta fuge din oraș împreună cu ultimii banii ai trezoreriei imperiale. La conducerea imperiului revine Isaac II Angelos împreună cu fiul său, Alexios, care era garantul îndeplinirii promisiunilor.

Următoarele luni sunt foarte grele pentru bizantini. Împăratul îi supune unor taxe enorme în vederea strângerii banilor necesari. În cele din urmă, se plătește jumătate din sumă. Pentru ca mai târziu cruciații să primească vestea că imperiul nu mai are niciun ban de dat.

În ceea ce privește cruciații, acesta era momentul mult așteptat pentru a putea cucerii Constantinopolul. Nerespectarea promisiunilor era motivul perfect. Atât venețienii, cât și ceilalți cruciați așteptau acest moment de mult timp.

Se realizează așadar un program de cucerire și se scrie un document solemn, Partitio Romaniae (Împărțirea Romaniei). Acest document stabilea cotele ce revin din pradă fiecărei părți. Potrivit documentului venețienii primeau 3/8 din teritoriile imperiale, iar cruciații 5/8, dintre care 1/4 îi erau rezervate viitorului împărat. Suveranul urma să fie ales dintre cruciați, iar patriarhul dintre venețieni. Toate acestea fiind stabilite, cruciații pornesc lupta. Constantinopolul este asediat 3 zile, după care este cucerit. Metropola-regină al creștinătății este supusă unui jaf înspăimântător timp de 3 zile de ”soldații lui Hristos”. „Orașul este despuiat de bogățiile, moaștele sfinte și monumentele sale istorice, care iau drumul Occidentului.”

Constantinopolul a fost recâștigat în 1261, dar nu a mai fost niciodată cel dinainte.

Sursa: „Căderea de la 1204 și consecințele ei”  –  Gheorghios Metallinos.

 

      Căderea Constantinopolului (de la 1204) şi consecinţele ei

Cu privire la Cruciada a patra, Henri Gregoire vorbeşte despre “infamia Apusului”, Colin Morris consideră că “ocuparea latină a Constantinopolului a fost un dezastru pentru Creştinătate”, în vreme ce Steven Runciman, în lucrarea sa clasică despre Cruciade, nu ezită să scrie că “nu a existat până atunci o crimă împotriva umanităţii mai mare decât Cruciada a patra”. Este limpede faptul că modul în care s-au comportat cruciaţii după cucerirea oraşului (13 aprilie 1204) justifică aceste consideraţii. „Creştinii” franci au săvârşit fapte de o cruzime şi bestialitate nemaiîntâlnită. Au ucis fără discernere bătrâni, femei şi copii; au jefuit şi prădat bogăţia „împărătesei cetăţilor lumii”. La împărţirea prăzii a fost socotit şi Papa Inochentie al III-lea (1198-1216). Cel mai cumplit: au incendiat cea mai mare parte din oraş şi au luat în robie o mare parte dintre locuitori. Doar în prima zi au fost ucişi 7000 de oameni. Clerul ortodox constituia o ţintă predilectă a Cruciaţilor. Episcopii şi alţi clerici au suferit chinuri teribile şi au fost măcelăriţi cu o furie ieşită din comun. Patriarhul (Ioan al III-lea), desculţ şi dezbrăcat, abia a reuşit să scape trecând pe ţărmul opus. Bisericile au fost batjocorite, inclusiv Aghia Sofía, în scene de o grozăvie nemaiîntâlnită. Clerul latin a fost în primele rânduri ale jefuitorilor. Vreme îndelungată, corăbiile apusene au transportat bogăţiile Oraşului în Apus, unde împodobesc şi astăzi biserici, muzee şi colecţii particulare. Un centru important în care au fost concentrate aceste bogăţii a fost Biserica Sfântul Marcu din Veneţia. O parte dintre tezaure (îndeosebi manuscrise) au fost distruse. În 1795, o mare parte a tezaurului „bizantin” de la San Marco a fost lichidat de către Republica Veneţiană, din raţiuni de război.

Comportamentul invadatorilor cruciaţi a făcut cunoscut răsăritenilor Apusul franc, aşa cum era el după 150 de schismă, iar aceasta a lăsat în sufletele ortodocşilor o amprentă mai adâncă decât însăşi distrugerea „cetăţii cetăţilor”. Pentru Romei, era absolut limpede că cea de-a IV-a Cruciadă urmărise de la început dizolvarea Imperiului Noii Rome, a Romániei. Sursele apusene, bineînţeles, aruncă greutatea asupra aspectelor religioase ale chestiunii: cucerirea Constantinopolului este văzută ca o pedepsire a „ereticilor” greci, care erau „nelegiuiţi şi mai răi decât evreii” şi este considerată „o victorie a Creştinătăţii”. „Bizantinii”, printre altele, conştientizau faptul că, după 1204, principalul lor duşman erau Francii „latini”, singurii care primejduiau credinţa ortodoxă şi tradiţia neamului. Astfel a luat fiinţă atitudinea antiunionistă, care a preferat „prieteniei” Francilor, colaborarea (temporară) cu otomanii, alegând conştient între cele două rele. Această conştiinţă se va exprima teologic în mod răspicat, în secolul al XVIII-lea, prin Sfântul Cosma Etolianul: „Şi de ce nu a adus Dumnezeu alt Împărat, căci erau multe regate primprejur cărora ar fi putut să dea [Împărăţia], şi a adus turcii din Kókkini Miliá şi le-a dăruit-o ? Ştia Dumnezeu că celelalte regate fac rău credinţei, dar nu şi Turcul. Dă-i bani şi pune-i căpăstru. Ca să nu ne pierdem, [de asta] i-a dat-o Turcului, iar Dumnezeu l-a pus pe Turc ca pe un câine să ne păzească”. Sfântul Cosma a dat, astfel, un răspuns unioniştilor care cugetau asemenea apusenilor.

Odată cu ocuparea Oraşului, Cruciaţii au căzut de acord (acord semnat chiar sub zidurile cetăţii) în privinţa instaurării unui stat constantinopolitan franco-latin şi a împărţirii imperiului (partitio Romaniae este termenul folosit de aceştia, iar de aici reiese numele adevărat al Imperiului Bizantin: Romania). Toate aceste acţiuni ale cuceritorilor franci presupuneau o coerenţă neîntreruptă între factorul politic şi cel religios, coerenţă care domnea de secole, de altfel, atât în Apusul latin, cât şi în Răsăritul roman. Astfel, după alegerea Împăratului (comitele Balduin de Flandra), a avut loc şi alegerea Patriarhului (veneţianul Thomas Morosini). În paralel cu instaurarea hegemoniei france, pe tot teritoriul istoric grecesc au fost înfiinţate structuri religioase sub jurisdicţie papală. Astfel, motivele de conflict dintre invadatorii Franci şi supuşii greco-ortodocşi au avut o dublă origine, politică şi, mai ales, bisericească. Instalarea ierarhiei latine în toate domeniile france a vizat aducerea maselor ortodoxe sub suzeranitatea scaunului papal şi a principilor franci.

Scaunul papal, prin persoana de mare anvergură a papei Inochentie al III-lea, a vizat, cu sprijinul dominaţiei france şi prin extinderea suportului politic franc în Orient, supunerea rapidă a Bisericii Ortodoxe, papei de la Roma. Acesta, de altfel, a fost scopul urmărit cu obstinenţă de papalitate în toţi anii de după schismă. Printre altele, supunerea Bisericii Ortodoxe papei era şi angajamentul luat de pretendentul la tronul constantinopolitan, Alexie, fiul împăratului detronat Isaac al II-lea Anghelos (1195-1204), care cerea ajutorul papei. Dogele veneţian Eric Dandolo a sprijinit alegerea lui Tomaso Morosini ca patriarh latin de Constantinopol şi conducător spiritual al Imperiului latin. Dar şi împăratul latin Balduin a devenit, de bunăvoie, supus la Papei, care i-a întors susţinerea noului Împărat. Pentru Papa şi statul său, impunerea clerului latin în Orient era mai valoroasă decât prada obţinută în urma cuceririi. Pentru aceasta, a organizat ierarhia latină în aşa fel, încât lupta pentru supunerea ortodocşilor să fie fructuoasă. Cei care nu recunoşteau pe împăratul latin şi ierarhia latină erau consideraţi schismatici.

Organizarea luptei pentru supunerea Răsăritului ortodox le-a revenit Legaţilor papali. Această campanie a bulversat Ierarhia ortodoxă. Mulţi ierarhi ortodocşi s-au refugiat în cele trei state greceşti (Niceea, Trapezunt şi Epir). Ierarhii ortodocşi rămaşi în scaunele lor au suferit tot felul de presiuni pentru a deveni supuşi scaunului papal, iar în locurile vacante au fost hirotoniţi latini. Astfel, 22 de arhiepiscopii şi 56 de episcopii au fost anexate Patriarhiei Latine de Constantinopol, fără ca acestea să facă vreun jurământ de supunere Papei. „Impunerea francocraţiei în teritoriile Imperiului a constituit o nouă inflamare a conflictelor dintre cuceritorii occidentali şi populaţia locală”.

Papa Inochentie al III-lea, la Sinodul de la Lateran (1215), pentru a preîntâmpina rezistenţa ortodoxă şi a facilita supunerea maselor largi dogmei papale, a creat instituţia infernală a Uniaţiei. Instituţia Uniaţiei, care, ca un mecanism de asediu şi „cal troian”, s-a impus mai apoi în anumite zone ale Orientului ortodox, rămâne până astăzi un obstacol esenţial în dialogul dintre ortodocşi şi romano-catolici şi cel mai important impediment în calea unirii. Contrar aşteptărilor, însă, şarja uniată asupra Răsăritului (prin intermediul Ordinului Iezuit), a contribuit la menţinerea devotamentului popular faţă de Ortodoxie. Sinodul [de la Lateran] a decis menţinerea rânduielilor bisericeşti ortodoxe, cerând doar recunoaşterea primatului papal (şi, în consecinţă, a instituţiei papale) şi supunerea faţă de scaunul papal. Această tactică a provocat, însă, o şi mai mare şi mai acerbă rezistenţă.

Situaţia Bisericii Ortodoxe în zonele stăpânite de latini era cu adevărat tragică. Ierarhii care nu se refugiaseră şi rămăseseră în episcopiile lor au fost privaţi de terenurile bisericeşti, care au fost confiscate de Latini, şi-au pierdut orice drepturi, astfel încât păstorirea devenise, dacă nu cu neputinţă, în tot cazul, extrem de dificilă. După cum scrie vrednicul de pomenire Profesor Gherásimos Konidáis, ierarhii ortodocşi care plecaseră din teritoriile deţinute de Latini au adus un deserviciu Ortodoxiei, „pentru că nu au dat ocazia Latinilor de a-i persecuta”. În teritoriile în care a fost introdus cler latin, a intrat în funcţiune instituţia protopopului conducător al ortodocşilor, fără drept de hirotonie, din moment ce nu era episcop. Astfel, lumea ortodoxă s-a smerit şi mai mult, cu toate că aproape toţi protopopii au activat cu zel şi consecvenţă în lucrarea lor (în Creta, în insulele Ionice). Instituţia protopopiei a înlesnit rezolvarea multor probleme serioase. Papa Inochentie a prevăzut ca menţinerea unui episcop ortodox în scaunul său să urmeze anumite reguli:

  1. să fie chestionat dacă îl acceptă pe Papa drept cap, iar de nu, să fie caterisit şi locul său să fie luat de un „episcop” latin,
  2. episcopii rămaşi trebuie mirunşi (această decizie, dată la începuturile ocupaţiei, a fost ulterior retrasă),
  3. Patriarhul latin de Constantinopol are dreptul primit de la Papa de a hirotoni ierarhi ortodocşi în teritoriile ortodocşilor, iar dacă aceştia nu sunt primiţi, să fie hirotoniţi latini,
  4. pentru că bisericile au fost date latinilor, poporul era nevoit să participe la slujbele acestora. Această împărtăşire a ortodocşilor cu latinii era, de regulă, de nevoie, şi nu poate fi considerată o acţiune liberă ori o alegere a ortodocşilor, astfel încât să fie vorba de intercommunio.

Desigur, prezenţa Harului şi a Dragostei lui Dumnezeu faţă de ortodocşii constrânşi este, în multe cazuri, palpabilă. Astfel, episcopii latini, cu mentalitatea lor feudală, rămâneau, de regulă, puţină vreme la reşedinţa lor, adesea veneau doar pentru a-şi ridica veniturile (de exemplu, în Creta). La fel, clericii trimişi de Papă în Răsărit nu erau dintre cei mai buni, nici măcar în ce priveşte educaţia, influenţa lor asupra populaţiei ortodoxe fiind extrem de limitată. Populaţia ortodoxă a rămas credincioasă conducerii ei  (Patriarhiei Ecumenice), care a găsit diverse modalităţi de comunicare şi de păstorie. Veneţienii, îndeosebi, erau preocupaţi de a avea propriul cler, datorită opoziţiei Veneţiei faţă de Roma şi de Papă, dar şi datorită spiritului naţional al Serenissimei Republici („mai întâi veneţieni, şi apoi creştini”). Populaţia era greu de influenţat de către elementul latin, lucru valabil chiar şi pentru cei înstăriţi şi nobili, puţini membri ai acestei clase aderând deschis la catolicism, cei mai mulţi apelând la o tactică a înşelării politice şi diplomatice a veneţienilor şi a latinilor, cu succese notabile. Cei mai mulţi dintre romano-catolicii din Grecia contemporană sunt urmaşii familiilor latine care s-au stabilit în Răsărit, lucru care se vede cel mai bine din numele lor de familie.

                                                                           * * *

În încheierea acestei scurte expuneri, putem trage câteva concluzii:

  1. După cum remarcă, foarte exact, Profesorul Vlásios Feidás, „consecinţele acestei devieri inevitabile a Cruciadei au fost extrem de dureroase pentru relaţiile dintre Bisericile Răsăritului şi Apusului, pentru că, pe de-o parte, caracterul bisericesc al relaţiilor a fost alterat, iar pe de alta, schisma a fost alimentată de opoziţia bizantinilor faţă de orice fel de prezenţă occidentală în Orient”. Romeul de rând a conştientizat rapid semnificaţia uriaşă a căderii Constantinopolului şi a dizolvării Imperiului Noii Rome. În decursul ocupării france, antipatia faţă de franco-latini va contribui la concordia [dintre bizantini]. Doar uniaţii vor simpatiza Roma cea veche. După 1204, din pricina ruperii unităţii dintre naţiunile care alcătuiau Imperiul, se va acorda o mai mare importanţă naţionalităţii (provenienţei), luând fiinţă un naţionalism timpuriu. Trauma suferită de prestigiul naţional va da naştere Marii Idei, ca dorinţă de redobândire a Constantinopolului şi de reconstituire a Imperiului. Această idee va fi îmbrăţişată şi cultivată în diverse versiuni, dar cu precădere în spaţiul eclesiastic.
  2. Falia dintre Orient şi Occident, creată odată cu schisma de al 1054 se va lărgi, devenind de netrecut. Francii au dovedit că nu complotau doar împotriva vieţii noastre, ci mai rău, împotriva înseşi credinţei noastre (Sf. Cosma Etolianul).
  3. Din acest motiv, toate încercările unioniste ale Împăraţilor Noii Rome din secolul al XI-lea şi până în secolul al XV-lea, au eşuat, Sinodul de la Ferrara-Florenţa (1438-1439) fiind respins cu atâta fervoare. Neîncrederea faţă de papalitate şi, în general, faţă de Apusul creştin, a continuat pe toată durata dominaţiei otomane şi veneţiene, supravieţuind până astăzi, putând să fie exprimat prin sentinţa modificată «Timeo Latinos et dona ferentes» (Fereşte-te de Latini chiar şi atunci când fac daruri)!
  4. Cruciadele, îndeosebi cea de-a patra, prin desfacerea şi dizolvarea Imperiului Noii Rome, au dat un impuls direct dezvoltării şi întăririi islamului. Constantinopolul a fost recâştigat în 1261, dar Imperiul nu şi-a regăsit niciodată vigoarea şi forţa de dinainte. Aşa după cum excelent observa şi Hélène Glykatzi-Ahrweiler, după 1204, Constantinopolul era “un oraş condamnat la pierzare”.
  5. Cruciada a patra a avut consecinţe majore şi pentru restul Europei. “O lume nouă a început să apară în Occident, din ale cărui multiple reorganizări va lua formă, în veacurile următoare, chipul Europei”. Nu găsesc alt cuvânt mai potrivit pentru încheiere decât observaţia marelui cercetător Sir Edwin Pears vis-a-vis de parcursul: “Consecinţele celei de-a patra Cruciade au fost cu totul catastrofale pentru civilizaţia apuseană. Strălucirea civilizaţiei greceşti, întreţinută de Bizanţ vreme de nouă veacuri după alegerea Constantinopolului drept capitală, a fost stinsă brusc. Severitatea, îngustimea şi caracterul evreiesc al civilizaţiei occidentale s-au dezvoltat cu o foarte mică intervenţie din partea bucuriei şi frumuseţii vieţii greceşti […]. Crima celei de-a patra Cruciade a lăsat Constantinopolul şi Peninsula Balcanică pradă a şase secole de barbarie şi a zădărnicit tentativele lui Inochentie şi viitorilor oameni politici de a cuceri Siria şi Asia Mică de dragul Creştinătăţii şi civilizaţiei. Pentru a putea înţelege semnificaţia deplină a cuceririi latine a Constantinopolului, trebuie să încercăm să conştientizăm ceea ce ar putea fi astăzi civilizaţia Europei Occidentale dacă Románia nu ar fi fost distrusă în urmă cu şase veacuri”.

Din acest motiv, astăzi este nevoie de o acţiune seismică din partea Bisericii Romano-catolice, nu doar de un simplu, „ne pare rău”, şi îndeosebi din partea papalităţii, pentru ca necesara încredere în relaţiile contemporane să poată lua fiinţă. Această acţiune nu poate veni, însă, niciodată, din zona cultivării relaţiilor prieteneşti, lumeşti şi din discursurile non-teologice din cadrul întâlnirilor aniversare, ci dintr-o sinceră pocăinţă a papalităţii, însoţită de abandonarea dogmelor papale şi de încheierea existenţei ei ca stat. Pentru că aceste aspecte sunt cele care au dat naştere Cruciadelor şi duhului lor. Ortodocşii de pretutindeni pot, până atunci, să se roage şi să aştepte.

Sursa: Protopresbiter Gheórghios Metallinós,

Căderea Constantinopolului (de la 1204) şi consecinţele ei

 

1 Comment

  1. Cristian

    Multumiri pentru articol si traducere.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *


*