Cap limpede

Ciobanii cer audiență la Academia Română

    Domnule Președinte al Academiei Române, Domnilor academicieni, Mi-ar plăcea să aflu că bat la uși deschise, dar mă […]

 

 

Domnule Președinte al Academiei Române,

Domnilor academicieni,

Mi-ar plăcea să aflu că bat la uși deschise, dar mă îndoiesc. Așa că-mi voi permite, sub stare de necesitate aflându-ne, să fiu mai didactic chiar și la acest nivel, academic, și să vă fac cunoscută relația strânsă care există între domniile voastre și ciobanii care, în urmă cu câteva săptămâni, au protestat în fața Parlamentului, a Guvernului! N-ar fi fost rău și nepotrivit să protesteze și în curtea Academiei Române!… Aveau de ce!

 

Datele problemei sunt următoarele:

(1) în România de azi, de după1948, dar mai ales după 1990, s-au aplicat o serie de măsuri, legi, reglementări care au lovit cu nepăsare în practicanții oieritului tradițional, în ciobanii și păcurarii noștri legendari, în urmașii lor din zilele noastre. Printre aceste măsuri se remarcă acele reglementări care au îngrădit, iar uneori au făcut imposibilă, practicarea transhumanței turmelor de oi, de-a lungul și de-a latul Țării. De mii de ani „economii de oi”, cum erau numiți ciobanii în actele administrative în urmă cu un secol, s-au pendulat cu turmele între munte și câmpie, între zona montană carpatică, unde se află de mii de ani satele mocanilor, și evantaiul de câmpii în care toamna coborau la iernat cu turmele.

Nota bene: nu vorbim de „ciobănași cu trei sute de oi”, ci de turme bine întocmite, care nu puteau fi gospodărite decât de echipe alcătuite din zeci de persoane, capabile să facă față nu numai ursului, ci și atacului înarmat al unor tâlhari la drumul mare.  Turmele acestea, până ajungeau la locul de iernat, se prelingeau la vale ca niște veritabile flotile pe uscat, țineau legătura unii cu alții și erau gata să dea oricând riposta cuvenită unor răufăcători!… Exista o rânduială în mare parte azi uitată, dar care a făcut posibilă funcționarea acestei instituții curat românești care a fost păstoritul transhumant! Care este cu totul altceva decât nomadismul! Păstorii transhumanți își aveau la munte satul de baștină, cu gospodării întemeiate, unde îi așteptau pe fiecare femeia și puzderia de copii…

Ba mai mult: turma de oi era o veritabilă entitate socială. Turma, ceata de păcurari care o gospodăreau, de la strungar până la baciul ăl bătrân, interacționau pretutindeni cu localnicii, în felurite chipuri, contactele umane erau numeroase, chiar dacă izbucneau și conflicte între țăranul care își lucrase ogorul și ciobanul ale cărui oi mai scăpau în grâul de cu toamnă semănat!…

Străbunicul meu Licoi din Rășinari își ducea oile în bălțile Nistrului la iernat, iar când le ducea în Crimeea, le ținea acolo doi ani, după care revenea la plaiul muntelui, unde-i iarba cea mai spornică! Alți mocani coborau la iernat până pe țărmul Bosforului, Dobrogea fiind mereu călcată de pasul mărunt al oilor bârsane… De-a lungul acestor trasee și de-a lungul anilor, păstorii români au întemeiat așezări omenești, multe dintre ele devenind apoi sate și târguri, orașe de câmpie românești! Însăși capitala românimii a fost astfel fondată!

Descălecatul istoric legendar a fost premers de păstoritul transhumant, practicat în toate direcțiile în jurul arcului carpatic.

În primul rând prin păstori, prin oieri, prin ciobani, prin mocanii care au străbătut spațiul balcanic și nord-dunărean în toate direcțiile, teritoriul de limbă română s-a lățit în mod pașnic și trainic, printr-o colonizare sui-generis cum nu mai întâlnim în istoria altui popor european. Nu întâmplător urmele acestor mocani ardeleni sunt vii și numeroase dincolo de Nistru până în zilele noastre! Chiar și dincolo de Bug, ba chiar și în Caucaz au supraviețuit până azi sate mocănești!…

Fără tragicul accident istoric numit revoluția bolșevică, amprenta românească dincolo de Nistru s-ar fi făcut mai apăsat, mai trainică, poate chiar definitivă! Așa s-a ajuns la paradoxul românesc, al câtelea?!, potrivit căruia suntem poporul ciudat care, singurul dintre toate popoarele europene, s-a lățit spre Răsărit! Spre Est! Nach Osten, vorba neamțului! Noi n-am făcut lozincă propagandistică din aceste cuvinte, ci le-am înfăptuit, discret și eficient!… Nemții au rămas cu vorbele, cu sloganul zgomotos, cu povara victimelor provocate de idei născocite, noi cu realitatea faptelor crescute organic din ființa noastră!… Ne-am lățit spre Răsărit fără să tragem un foc de armă! Argumentele noastre au fost altele!

Urmele acestor colonizări, ale acestui descălecat românesc străvechi, le găsim și în Nord-Vestul slovac, ucrainean ori polonez…

Pe scurt, noi, românii, le datorăm ciobanilor transhumanți, vestiților „les bergers de Karpathes”, faptul că limba română „s-a lățit” pe un teritoriu atât de vast! Cel mai întins din Europa! Fără această acțiune firească și fericită pentru destinul nostru românesc nu ar fi existat temelia României Mari! Căci, înainte de a fi teritoriu administrat de aceeași autoritate publică, România Mare a fost una, singură și indivizibilă, prin limba care în 1918 se vorbea de sute de ani pe teritoriul de dincolo de Tisa până dincolo de Nistru! O singură limbă este vorbită de la un capăt la altul al acestui tărâm românesc, dându-i identitate lingvistică și etnică deopotrivă! O identitate inconfundabilă! O identitate de basm trăit!

Una peste alta, toate astea au însemnat consolidarea unei unități de grai și simțire etnică tot așa: fără egal în Europa! „A simți românește” este un concept care ne definește și ne particularizează! Românul ne-școlit de pe Tisa se înțelege fără nicio dificultate cu românul ne-școlit de pe Nistru! Iar această constatare i-a umplut de uimire pe toți specialiștii!

Firește, sunt diferențe dialectale și în limba română, dar ele nu s-au adâncit atât de mult ca-n limba italiană sau germană!… Iar acest miracol a fost posibil datorită laborioasei pendulări a turmelor de oi, cu ciobanii aferenți! Această circulație a afectat benefic întreg teritoriul limbii române în două feluri: lărgindu-i hotarele și asigurându-i o unitate pe care eu aș numi-o stilistică, ceea ce înseamnă mai mult decât unitatea lingvistică. Este vestita unitate spirituală a românilor!… O datorăm în primul rând ciobanilor! Păstorului mioritic! Oierului trudnic și năpraznic deopotrivă! Mocanilor! Așa cum sună etno-denumirea noastră printre frații aromâni: mucani! Mucanii din nordul Dunării! Noi, românii!

(2) Pe de altă parte, Academia cu care ne fălim toți românii, s-a fost înființat legându-și destinul de limba română, angajându-se solemn să-i acorde cea mai mare atenție, să se ocupe de cultivarea unei limbi autentic românești, să o studieze științific, identificându-i corect obârșiile și regulile de funcționare, punându-i în lumină valorile expresive, subtilitățile și unicitatea estetică.

Dacă aceasta este menirea asumată de întemeitorii Academiei Române, va trebui să deducem datoria de recunoștință pe care Academia Română o are față de „autorii” limbii române! Făuritorii limbii române sunt mai mulți, de prin toate straturile sociale și culturale ale Neamului, ale societății românești. Intră aici și țăranul agricultor, și muncitorul din fabrică, preotul din Biserică sau oșteanul gata să-și dea viața pentru apărarea celor ce vorbesc limba română, pentru apărarea teritoriului de limbă românească! Intră la socoteală și învățătorul, dascălul și profesorul din școlile Patriei, intră scriitorimea care dă cea mai rafinată expresie a limbii comune, limba literară, poetică…

Dar dintre toți aceștia se detașează ca autori, ca purtători și păstrători ai limbii române păstorii, ciobanii, atât ca făuritori ai unui folclor specific extraordinar de bogat, de variat, cât și ca exponenții itineranți, pe întreg spațiul românesc, ai unui model de glăsuire și sensibilitate românească!

Drept care, stimați maeștri academicieni, consider că se cuvine să vă simțiți într-o solidaritate aparte, specială, cu ciobanii de azi și de totdeauna. Ei v-au oferit, s-ar putea spune, „obiectul muncii” academice! Fără ei ce s-ar fi făcut limba română?! Ce s-ar fi fi făcut Academia Română?!

Vă aduc la cunoștință că legiuitorii de care avem parte în ultimele decenii au lovit cât au putut de dur în această breaslă! Din neștiință mai ales, din ciocoism alții, din prostie, dar și din pricina lipsei de vigilență (sic!) a Academiei, neisprăviții din Parlament și Guvern au scos nenumărate legi care, dacă se aplicau întocmai, n-am mai fi avut picior de mioară în munții noștri! Să le mulțumim ciobanilor care, prin cerbicia lor, s-au împotrivit strâmbelor legiuiri și nu s-au lăsat împinși în hăul dispariției de o legislație a cărei esență anti-românească și criminală ei au decelat-o fără greș, fără ezitare, chiar dacă nu a fost sesizată și de onor Academia Română!

Vă sesizez eu, stimați onorabili învățați ai Neamului, eu, ca român din prima generație care nu a păscut oile, vă fac atenți și, din clipa de față, răspunzători! Vă fac atenți la legislația mai veche și mai nouă în materie de păstorit, că lovește în temeliile organicității noastre ca popor, ca neam, ca societate! Vă fac răspunzători pentru lipsa de implicare de până acum și, mai ales, pentru cea viitoare, dacă veți considera mai departe că sunteți mult prea deasupra acestor legi care reglementează ce se întâmplă „la coada vacii”! Este în primejdie nu numai stâna să fie abandonată, ci și satul de munte, adică obârșia Neamului! Este nevoie de o atitudine corectă, care să discrimineze pozitiv păstoritul printre celelalte profesii și îndeletniciri. Să nu lăsăm imperativele strict economice să-i ghideze pe năucii care legiferează și guvernează, ci interveniți cu toată autoritatea pentru a restaura conștiința publică că fără ciobani, fără păstorit, fără protecția națională față de transhumanță, față de lumea muntelui, ne pierdem identitatea etnică, încetăm a mai fi români!…

În aceste vremuri de prigoană pentru păstoritul din România, să nu-i lăsăm să lupte singuri cu caracatița fals mondialistă, fals modernizatoare! Ciobanii din România au nevoie de sprijinul întregii suflări românești și mai ales de solidaritatea la nivelul cel mai înalt: al elitei intelectuale a Țării! Al Academiei Române!

 

Domule Președinte al Academiei Române,

Domnilor academicieni,

Plecați-vă asupra nevoilor Neamului, preluați inițiativa la ceas de cumpănă, luați legătura cu Ministerul Agriculturii, cu asociațiile profesionale din domeniul păstoritului, al satului românesc, și cu lumina minții savante atotștiutoare identificați reglementările subtil anti-românești, anti-naționale din legislația așa zis europeană care ni se impune! Oierii români au dreptul la o legislație care să acorde prioritate nu eficienței economice, ci aportului spiritual pe care numai ciobanii, numai viața pastorală, numai satul de munte l-au adus și îl pot aduce la sănătatea morală și sufletească a poporului român, la confortul spiritual național!

Prin tradiție, ciobanii și-au trimis copiii mai înzestrați să urmeze școlile cele mai înalte! Sub cupola Academiei au ajuns mulți feciori ai păstorilor din munți! Ai satelor de mocani! Academia Română, ca și întregul Neam românesc, are datorii de recunoștință față de înaintașii celor care azi sunt ținta unor legi smintite, criminale!

Mai presus de orice, țineți cu Țara și cu Neamul, domnilor academicieni! Fiți alături de cei care nu și-au pierdut speranța și fac tot ce pot și ei pentru salvgardarea Țării, a Neamului. Dumneavoastră sunteți însă cei aleși de Dumnezeu să puteți face cel mai mult pentru Ceilalți! Pentru Omenire, pentru Neam! Cât să vă mai așteptăm să veniți în fruntea noastră?!

Lăsați pentru o clipă de istorie tihna bibliotecii și a laboratoarelor, și ieșiți în lume, cetatea are nevoie de autoritatea și clarviziunea înțelepților Neamului! Profitând de absența voastră din viața publică, au ajuns să ne guverneze repetenții clasei, analfabeții pe care numai lăcomia și nerușinarea îi evidențiază! Nu lăsați Țara pe mâna nerozilor și ticăloșilor, a vînduților, a cozilor de topor! Poporul român are dreptul la sfetnicii săi cei mai înțelepți cu care Dumnezeu ne-a binecuvîntat! Poporul român vă așteaptă!

Cu plecăciune,

                                                                                                         Ion COJA

Buriaș, 8 aprilie 2016

 

 

 

 

1 Comment

  1. Șelaru Constantin-Ștefan

    Multă dreptate se regăsește în aceste slove și multă istorie. Oare câți dintre parlamentarii noștri care au hotărât soarta oieritului au vizitat măcar odată în viața lor vreo stână? Oare ce știu ei despre oi și ciobani afară de Telemeaua Hohland?! Ba nu, mai nou știu despre pensia de excepție care li se cuvine de drept pentru eforturile depuse în Parlament! Nu vă fie rușine vouă, chiulăilor adunați de pe drumuri de politicieni și năimiți în Parlament la bani mulți și lene cât cuprinde ca să deveniți demnitari! Nu v-a plesnit obrazul de rușine, adunătură de pușlamale?! Ce bine era dacă ascultau și sfatul meu ca să revenim la Sfatul Bătrânilor format din 15 moșnegi albi la păr și ajunși la vârsta senectuții, for care din moși strămoși au condus bine Țărișoara noastră și să nu mai adunăm acolo strânsură cu sutele adică pe toți derbedeii fără nici un rost și care n-au nimic nici în cap și nici în suflet afară de batjocura pentru Țară!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *


*