Puncte de vedere

Cred că se apropie momentul să-mi iau ramas bun (III)

  Dragă Maria H., îmi pare rău că după atîția ani de cînd mă cunoști se pare că mă crezi […]

 

Dragă Maria H., îmi pare rău că după atîția ani de cînd mă cunoști se pare că mă crezi tîmpit. Chiar dacă nu am facebook, imaginează-ți că știu faptul că ți-ai pus prietenele să mă atace. Smaranda Calotă s-a mărginit să caracterizeze articolul meu prea siropos, neștiind că în eticheta ei facebook apare o singură prietenă, adică tu – era un comentariu pe care îl consider nepotrivit și inutil. Dar odioase sînt comentariile repetate făcute de Ionescu Marga, probabil colegă a ta în timpul studenției tîrzii la Bioterra (parcă acolo ai făcut studii de turism, nu?). Dacă ar fi avut mai multă minte, nu s-ar fi hazardat să povestească lucruri din care rezultă că sînteți prietene, mai ales că apare în lista ta de prieteni pe facebook. Să nu mai încerce să mă scoată paranoic, nu am chef să îi caut și ei biografia.

Sînt obișnuit să fiu insultat pentru multe articole, dar de la acestea, chiar nu văd de ce. Singurele comentarii negative sînt cele ale prietenelor tale. Dar ele poate că au fost de bună credință, știu ele cît de mincinoasă ești? Știu ele sub ce pretext ai pătruns în casa mea (exact asta discutam ieri cu Adrian)? Știu ele că în foarte puținele rînduri în care m-ai ajutat te-am plătit? Îți aduci aminte că în vara lui 2003 cînd  mă mutasem în apartamentul nou mi-ai spălat geamurile de la balcon și te-a sunat Laurian spunîndu-ți că a facut accident? Cred că am plătit atunci cel mai scump spălat de geamuri din istoria omenirii Dar întotdeauna ai uitat de cîte ori te-am ajutat eu.

Împacă-te cu gîndul că nu vei primi garsoniera și potolește-te, nu încerca să devii eroină de serial! Am rugat-o pe Monica să te povățuiască în acest sens. Dacă vor continua comentarii împotriva mea, evident vor fi doar de la apropiații tăi. M-ai pune în situația neplăcută să îl anunț pe Cristian. Ai doi copii minunați, care din fericire nu seamănă cu tine.

                                                                     *

Un început „ex abrupto”, dar necesar. Ionescu Marga m-a grăbit să scriu ce îmi propusesem pentru mai tîrziu.  Prin comentariile sale, parcă neutre, lasă impresia că eu, tot schimbîndu-mi testamentul, am un psihic labil, sînt chiar paranoic.

Nu pentru ea scriu aceste rînduri pe care oricum vroiam să le scriu. Am mai spus că viața mea nu a fost una obișnuită.

În anul 2009 am cîștigat la CEDO un proces important, și am primit o sumă mare de bani. Primul meu gînd a fost să pun Vaideenii pe harta culturală a țării.

Vroiam sa ridic un schit cu hramul „Pogorîrea Sfîntului Duh”. Locul era minunat, un tăpșan la jumătatea drumului de țară între Vaideeni și Slătioara, care făcea parte din moștenirea bunicilor, asupra căreia încă sînt în indiviziune cu nenumărați alți succesori. Un loc din care, de la dreapta la stînga, vedeai munții Buila, munții Căpățînii, iar în zilele bune chiar și Parîngul. Planul bisericii îl făcuse deja un prieten, inginer constructor. Planul clădirii cu chilii, cuhnie și trapeză îl făcusem eu (desigur, mai trebuia lucrat la el). Avusesem o idee pe care nu am văzut-o nicăieri, între bisericuță și corpul de clădiri ar fi fost o distanță de 5 m. și prevăzusem o pasarelă care să ducă din pridvorul de la etajul chiliilor în balconul corului din bisericuță! Pe vremea aceea în Vaideeni era primar prietenul meu Ivan Jinaru, țiganii beneficiari de ajutoare sociale puteau să care piatră de rîu pentru fundație. Lemnul nu era nici o problemă. Pentru pictură, mă gîndeam la ajutorul prietenului meu Costică Apostol, profesor de pictură bizantină la Facultatea de Teologie, care cu 4 ani înainte îmi dăduse trei absolvenți care mi-au pictat praznicarul de la biserica Sf. Ioan Botezătorul din Vaideeni cu 100 $/m.p. Un unchi al meu m-a anunțat că în acea zonă, în care erau vreo 5 case rătăcite, era și casa unui patron de restaurant din Horezu care aflînd de intenția mea, întrucît nu avea biserică în apropiere, oferea masa zilnică pentru lucrători. Linia de curent electric trecea prin apropiere, tot pe pămîntul nostru era și un izvor de unde se putea trage apa. Speram să rezolv mîna de lucru cu un miliardar din zonă, specializat în construcții, mare ctitor în probleme bisericești. Practic, eu aș fi plătit doar cărămida, cimentul și, desigur, multe alte mărunțișuri, însă probleme importante erau practic rezolvate. Dar nu a fost să fie.

A doua idee a mea era ca, după modelul Școlii de la Păltiniș, să fac Școala de la Vaideeni. Vroiam ca despăgubind ceilalți moștenitori, să devin stăpîn peste casa bunicilor. Iar aici, vara, să aduc mari patrioți – neavînd spațiu pentru prea mulți, vorbisem deja cu prieteni din comună care erau onorați să găzduiască astfel de personalități.

În mintea mea, planul era făcut. Dimineața plecam pe munte, la stîni (deja apăruseră drumurile bune), și mîncam balmoș cu jintiță, iar apoi tocan de berbecuț.

Stop! Se pare că trebuie să explic ce este tocanul, care nu se confundă cu tocana. Se pune pe pirostrii deasupra jarului încins un ceaun gol, fără apă, fără grăsime. Se trîntesc în ceaun ciosvîrtele de berbecuț, și pe măsură ce seul se topește, acestea fierb în propria grăsime. Este cel mai simplu fel de mîncare, dar pentru mine este unul dintre cele mai  gustoase – cu condiția să îl mănînci fierbinte, cu mămăligă la fel de fierbinte, fiindcă altfel se sleiește în cerul gurii.

După amiaza, la Căminul cultural, ar fi avut loc prelegeri și discuții cu intelectualii din comună și cu cei din comunele învecinate, și cu toți care ar fi fost interesați. Iar seara, sub bolta de viță din grădină, am fi discutat despre cum să salvăm Patria. Dar nu a fost să fie.

În acel an am fost izgonit din Vaideeeni, și nu am fost atît de prost încît văzînd că unele rude sînt în stare să mă omoare, să mă încăpățînez și să rămîn acolo.

Verișoara Liana mi-a fost de mare ajutor, era de partea mea împotriva tîlharilor care mă alungaseră, venea să îmi aducă mîncare excepțională (ea îmi aducea salata de ouă despre care am scris mai de mult).

În vara anului 2012 vorbesc cu ea la telefon. Închei convorbirea. Pe atunci eram în dormitorul transformat apoi în cameră de fumat. Aveam deschis aparatul TV, aveam deschis leptopul, dar auzeam un zgomot neidentificabil. Intrigat, am reușit să îl identific. Era telefonul mobil Digi (pe atunci eram abonat la RCS-RDS), ca și vară-mea. Telefoanele erau foarte proaste, credeai că le-ai închis, dar ele nu se închideau.

Am pus la ureche aparatul și am constatat că draga mea verișoară, după ce vorbise cu mine pe mobil, sunase de pe fix la mătușa mea din Rm. Vîlcea, care mă alungase! Am ascultat vreo jumătate de oră, și nu îmi venea să cred ce aud. Mătușa vroia moștenirea fără să îi despăgubească pe ceilalți, iar verișoara era deranjată de ceea ce vreau eu să fac cu averea mea, văzînd că nu îi las numai ei, ci și aromânilor. Cea mai neplăcută surpriză din această discuție a fost să aflu că informatoarea lor era în prezent răposata Maria, cea mai apropiată persoană de mine. Cînd am convins-o că știu, a devenit informatoarea mea. Mulți m-au trădat!

Este 4 dimineața. Ionescu Marga va trebui să mai aștepte să afle de ce a trebuit să îmi schimb testamentele, mai ales că nu am apucat nici măcar să vorbesc despre primul.

                                                                                                              Dan Cristian IONESCU

1 Comment

  1. cosmin ioan marinescu

    Nu va lasati!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *


*