Puncte de vedere

Cred că se apropie momentul să-mi iau ramas bun (IV)

            Este capitolul IV și ultimul, așa că o să epuizez ce mai am de […]

           

Este capitolul IV și ultimul, așa că o să epuizez ce mai am de spus pe această temă.

Am tăcut în ultimele zile. Explicabil, am avut multe lucruri de rezolvat din pat sau prin alții. Acum, dorm în pat cu bagajul de spital lîngă mine și aștept ceva. Nu știu ce, dar aștept din mai multe părți. Decît să aștept ca prostul, mai bine scriu.

Am scris că în anul 2009 vroiam să ridic un schit în Vaideeni, dar am fost izgonit. După o lună am plecat la Tîrgu Neamț, la părintele Mosor. La un moment dat m-a dus pe un tăpșan foarte frumos al lui unde mi-a spus că și el vroia să facă un schit acolo. Pe drumul de întoarcere la București m-am gîndit că aș putea contribui și eu la această lucrare. Singura persoană căreia i-am spus gîndul meu a fost verișoara Liana, după care am renunțat la idee.

În decursul acelei discuții telefonice între ea și mătușa Doina despre care am povestit cum m-a ajutat Dumnezeu să aflu, o aud pe verișoară spunînd: „Dan a innebunit și profitînd de nebunia lui, un preot escroc din Moldova vrea să îi fure banii sub pretextul că face un schit.”.

Bietul părinte Mosor! Bunul, dreptul și cinstitul părinte Mosor, care niciodată nu a șțiut că pentru cîteva zile am avut acest gînd, a ajuns să fie făcut escroc de verișoara mea, fiindcă îi era teamă că scade masa succesorală!

Nu pot să spun că acea discuție între Liana și Doina m-a șocat. Trei membrii de familie mă anunțaseră din timp că Liana nu este ce pare a fi, că este duplicitară, dar nu puteam să cred. Nu am fost șocat, dar am fost extrem de dezamăgit.

În continuare, i-am donat verișoarei Liana trei locuri de veci la cimitirul Sfînta Vineri. A continuat să mă viziteze din cînd în cînd și să îmi aducă mîncare gătită excelent. Cînd îmbătrînești, ești tentat să supui lumea la teste, și din păcate rar cei supuși le trec. Într-o zi, venind la mine, i-am spus că întrucît în familia noastră nimeni nu moare de foame, m-am gîndit ca apartamentul meu să îl las comunității din Moloviște pentru întreținerea celor două mănăstiri abandonate. Cînd a auzit asta, a încremenit pentru cîteva secunde, a înghițit în sec, după care a spus ce bine m-am gîndit!. Apoi a plecat,

După scurt timp, mă sună răposata Maria, devenita informatoarea mea. O sunase revoltată Liana spunîndu-i „Dan a înnebunit! Vrea să își lase averea macedonenilor! Păi de la ei are numele, sau de la nea Mircea?”. Da, numele îl aveam de la tata, dar în afară de nume nu am mai primit de la el decît rude care vroiau să mă omoare (Mîntuitorul spunea că cei mai mari dușmani ai omului sînt casnicii lui, adică rudele – m-am convins prin proprie experiență și de acest adevăr). Toată averea mea de azi provine de la bunicii aromâni.

Pentru Liana, dacă eu dădeam altcuiva ceva din moștenire, eram nebun (ea, strănepoată de diacon, nepoată de preoți, fiică de preot, soră de preot, afină de preot!).

Am făcut testamentul. Dar în doar doi ani dragul meu nepot Decebal și Maria au murit. A trebuit să fac un nou testament, fiindcă altfel ce le lăsasem lor ar fi revenit statului român, ultimul lucru pe care îl doream.

M-am dus într-o zi de joi la un notar, m-am prezentat și i-am spus că vreau să autentific un testament pe care i-l voi trimite prin mail. Mi-a dat adresa de mail și a rămas ca luni să vin să îl semnez. Dar a doua zi dimineață m-a sunat și m-a rugat să vin să discutăm. Cînd am ajuns, și-a cerut scuze spunînd că îi este frică să îl autentifice întrucît conține elemente de extraneitate și nu se pricepe.

L-am înțeles și am apreciat, am aflat că era un ofițer de armată pensionat care devenise notar (ori avea pile mari, ori a avut zeci de mii de euro, șpaga necesară pentru a deveni notar). Dar a avut acea onoare militară ca să îmi spună în față.

M-am dus la un alt notariat, unde discuția s-a repetat. Am luat adresa de mail, am trimis textul testamentului și am așteptat să fiu anunțat cînd să vin să semnez actul. După atîtea așteptări, am revenit cu mail-uri. Mi s-a spus într-un final că ei nu pot să îmi autentifice testamentul. M-am dus la notariat și un tînăr imbecil, care în loc să se uite în ochii mei se uita doar în tavan, mi-a spus că el nu poate autentifica testamentul dacă nu îi prezint actele mele de proprietate, contractele mele de depozit, conturile mele, în ce constă moștenirea de la Vaideeni din care am peste 15 %.

Pentru cine nu știe, explic că aceste date nu erau necesare. Notarul care autentifică un testament trebuia doar să constate că eu sînt autorul testamentului și că îl semnez de bună voie și în deplinătatea facultăților mintale. Aș fi putut să îl las lui Klaus Iohannis, în semn de recunoștință pentru patriotismul lui, 5 ha. de teren arabil pe fața nevăzută a Lunii – asta nu era treaba notarului care autentifică testamentul, ci a celui însărcinat cu dezbaterea succesiunii.

Idiotul nici nu a înțeles din finalul testamentului că sînt absolvent de studii juridice, sau poate nu și-a dat seama că asta înseamnă de fapt că sînt absolvent de drept.

Am tăcut, am plecat. Ajuns acasă am trimis o sesizare la Uniunea Națională a Notarilor Publici, am expus situația și am exprimat bănuiala că tînărul imbecil este mînă în mînă cu o mafie care lucrează întru jefuirea bătrînilor singuri.

Mi s-a răspuns foarte prompt (văd că tînărul imbecil nu mai figurează pe lista notarilor din București) și mi-a fost recomandat un tînăr notar aromân (din textul meu rezulta că o parte din moștenire urma să ajungă la aromânii din Macedonia).

I-am trimis și lui testamentul prin mail (la cîți l-am trimis, mă mir că nu a apărut pe internet!). După ce l-am trimis, nici un răspuns, Îl sun, îmi spune că nu l-a primit. I-l trimit din nou. De data asta nu numai că nu mi-a răspuns la mail, dar nici nu mi-a mai răspuns la telefon. Ce îi deranja pe ei din testamentul meu? Că trimiteam bani în străinătate? Că doream înființarea „Fundației pentru restituirea adevărului istoric”? Că ofeream dreptul de republicare a „Codului lui Lucifer” fără plata drepturilor de autor cu condiția să fie vîndută cu un anumit preț maxim?

Dar tot răul spre bine. Am aflat pe de-o parte că mănăstire Sveta Petka (Sfînta Parascheva) din Moloviște este obiectiv UNESCO, și nu se poate pune nici o cărămidă fără acordul lor dar, cel mai important, am aflat că Moloviște nu mai este comună ci componentă a orașului Bitolia, condus de macedonenii slavi – deci nu exista nici o posibilitate de control asupra respectării voinței mele testamentare.

Am găsit varianta în care să pot ajuta comunitatea aromână, iar prietenul R.A. m-a dus în provincie la un bun prieten notar care mi-a autentificat testamentul fără probleme.

Am mai avut însă și o dezamăgire. În acea localitate locuia o strănepoată trecută în testament. Întrucît în acea lună împlinea 18 ani, m-am gîndit că nu are rost să aștepte să mor și să plătească taxe de moștenire pentru bijuterii din aur și briliante, așa că am scos asta din testament și i le-am dus într-o punguță. A fost emoționată, mi-a sărit de gît. A fost ultima dată cînd am văzut-o, deși acum este studentă în București, nu mi-a dat niciodată un telefon ca să vadă dacă mai trăiesc (deși știe că după moartea mea, va mai primi și bani).

Apoi au intervenit alte necesități de modificare a ultimului testament. Pe de-o parte, într-un moment foarte greu pentru mine, rugasem un bun prieten să fie executor testamentar, cu promisiunea că îl dezleg de această sarcină cînd voi găsi o persoană de încredere – am găsit-o. Apoi, fiind lăsat baltă cu “Fundația pentru restituirea adevărului istoric”, a trebuit să revoc dispoziția testamentară privitoare la aceasta, fiindcă ar fi însemnat ca suma importantă pe care o lăsasem ar fi revenit statului. Am mai șters din testament o persoană în care mi-am pierdut încrederea – ea a pierdut mult mai mult, a pierdut material.

Așa olog cum am ajuns, Dumnezeu m-a ajutat din nou. Am dat acum trei zile peste o prietenă veche, notar, cu care pierdusem legătura acum 3-4-5 ani, nu mai știu de cînd (am aflat că își pierduse telefonul și nu mai avea numărul meu). A venit la mine, am discutat, i-am dat actele, iar astăzi am semnat modificările la testamrnt.

Cred că Ionescu Marga înțelege de ce a trebuit să îmi schimb testamentul, nu întrucît aș fi labil psihic sau paranoic, ci fiindcă era necesar. Dar se pare că cel mai mult o doare pierderea bănească (și este mare!) a prietenei ei. Nu mă aștept să își ceară scuze pentru ce a scris.

                                                                        *

Mă uit în urmă, și cred că sînt cel mai mare ratat din istoria omenirii.

În anii ’70 am vrut să eradichez corupția la nivel înalt din România – dar am fost eradicat eu,

În apelul meu din 6 iunie 1990 am enunțat principiile care au stat la baza înființării Convenției Democrate – care s-a transformat într-un monstru trădător și corupt. Și aici, trebuie să mai spun românilor un lucru. În campania electorală din 1996, o dată cu lansarea „Contractului cu România”, Emil Constantinescu a lansat și cifra de 15.000 de specialiști cu care va lucra. După ce a cîștigat alegerile, văzîndu-se pe cine promovează, a fost aruncat în derizoriu termenul de „specialist”. CDR avea într-adevăr chiar mai mult de 15.000 de specialiști, corecți, patrioți, dar cu foarte rare excepții aceștia nu au fost promovați. După ce a dat dreptul către PD-ul lui Petre Roman și către UDMR, Convenția și-a răsplătit oamenii nu după competență ci după fidelitate. Așa s-a ajuns pentru prima dată la aplicarea principiului „omul nepotrivit la locul potrivit” (ori invers, cum vreți), care de atunci s-a perpetuat. Un exemplu: președintele filialei PNȚ-cd Covasna era un medic ginecolog (i-am uitat numele), dar cum sănătatea era dată ungurilor, a fost numit secretar de stat la agricultură (probabil că își cultiva cartofi în grădină).

Am încercat să smulg partidul meu din această mlaștină a CDR și să îl transform în cel mai curat și mai patriotic partid – am eșuat și aici.

În 1998 am încercat să înființez Partidul Radical – decesul mamei mele m-a întîrziat prea mult, încît am pierdut momentul potrivit.

12 luni, de la sfîrșitul lui 2008  pînă la sfîrșitul lui  2009 cred că a fost anul eșecului meu total:

– dec. 2008 – mafiotul Toni Pandrea acceptă recursul declarat de mafiota Laura Codruța Kovesi și interzice cercetarea privatizării frauduloase și corupte a Romtelecom (https://romanialibera.ro/actualitate/eveniment/dosarul-romtelecom–inchis-fara-vinovati-141420) – oare nici un ziarist nu a citit sesizarea mea? Nu aceștea erau faptele pe care le sesizasem, nu aceștia erau cei pe care îi acuzam; nici unul dintre ziariștii prezenți nu m-a întrebat nimic (oare de pildă numele lui Valeriu Stoica nu trebuia amintit?);

– alte două proiecte, schitul „Pogorîrea Sfîntului Duh” pe care vroiam să îl ridic la Vaideeni și

– „Școala de la Vaideeni” au căzut în august 2009 întrucît am fost izgonit de rude;

– alte două proiecte s-au prăbușit în toamnă: mă gîndeam că pentru cultivarea patriotismului la elevii români ar fi trebuit tipărite 100.000 de broșuri cu poezii patriotice și 100.000 de CD-uri cu cîntece patriotice, făcînd deja listele cu poezii și cu cîntece; Claudiu Iordache se angajase să tipărească volumele de poezii prin IRRD, dar după războiul cu rudele, am pierdut mult timp să îmi cumpăr o alta casă la munte – cînd i-am prezentat lui Claudiu lista de poezii, mi-a spus că Emil Boc le tăiase fondurile.

De toate planurile mele s- ales praful. Ultimul, post-mortem, ar fi fost înființarea „Fundației pentru  restituirea adevărului istoric”. Cel care se angajase să o înființeze, m-a abandonat, nimeni nu a vrut să îi ia locul. Banii mulți pe care îi lăsasem pentru fundație i-am redirecționat, dar este păcat de colecția „Magazin Istoric” în primii 25 de ani (1967-1992), de colecția de ziare între 1990-1994, de colecția pe cîțiva ani a revistei „Lumea”, de zeci de cărți, în mare măsură interzise și cu dedicații din partea autorilor, atîtea printuri, atîtea stick-uri.

Asta este, acum mă culc.

 

                                                                                                              Dan Cristian IONESCU

1 Comment

  1. IQ100

    Referitor la ultimul paragraf..De (re) „Relatare despre Regele David”-Stephan Heym…

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *


*