Puncte de vedere

Cred că se apropie momentul să-mi iau rămas bun

  Știam că va veni acest moment, dar speram să întîrzie. Mi-am dat seama mai de mult că nu voi […]

 

Știam că va veni acest moment, dar speram să întîrzie. Mi-am dat seama mai de mult că nu voi mai ajunge niciodată în Cadrilater, să ma plimb printre ruinele de la Capul Caliacra și să mănînc midii la Dalboka, că nu voi mai putea urca niciodată muntele pînă la Mănăstirea Pătrunsa, însă mi-aș fi dorit să mai ajung la „moșia” mea de la munte, să mai particip la întîlnirea patrioților de la Comana (următoarea va fi peste o lună, pe 6 iunie, de Înălțare și de Ziua Eroilor), să mă mai plimb (chiar sprijinit în baston) pînă la terasa de lîngă mine unde, la una din mesele de sub vișini, să beau o bere cu prietenii, să termin ediția a cincea a cărții mele de bază (care practic ar mai trebui doar corectată), să termin cît mai multe dintre zecile de articole începute.

În loc de acestea, stau în pat și rezolv cum pot alte probleme, neplăcute.

Din acest articol, mulți prieteni vor afla ce nu le-am spus pînă acum ca să nu îi sperii, dar totuși trebuie să afle. După cea de-a patra prăbușire, din 4 aprilie, cînd leacul băbesc folosit nu a mai avut efect, m-am alarmat. Primele trei zile au fost foarte nenorocite, eram ca un olog. Am petrecut acele zile în singurul mod în care puteam, cu telefoane și mail-uri. Am dat veste în țară despre ce fel de doctori am nevoie (de interesat, mă interesasem din timp, dar neglijasem să mă ocup, bazîndu-mă prea mult pe leacul-minune).

În acele zile am simțit alături de mine mulți prieteni, unul care m-a dus cu mașina la medicul de familie să iau trimiteri pentru medicii specialiști, un altul m-a dus la bancă să retrag niște bani, un al treilea m-a dus la un medic ortoped de la care am aflat că problema nu era ortopedică ci probabil neurologică – la neurolog însă nu am reușit să ajung. Desigur, cel mai important dintre toți, a fost cel de-al patrulea,  care îmi asigura aprovizionarea cu ce aveam nevoie.

Dar au fost și surprize neplăcute. O veche prietenă, locuind relativ aproape de mine, auzind cu mai mult timp în urmă de problemele care la mine se înmulțesc, mi-a spus să o sun ori de cîte ori am nevoie. Și am sunat-o vineri, 12 aprilie, seara, cu rugămintea să îmi aducă a doua zi cîteva cumpărături mărunte, în primul rînd pîine. A rămas că mă sună dimineața următoare la ora 10 să îi spun ce am nevoie, dar nu a mai sunat. Orele treceau, eu crăpam de foame (fără pîine, eu nu pot mînca) și pe la ora 14 sun eu. Îmi spune senină că nu mai poate să mă ajute – am înțeles de ce, era explicabil, dar nu era explicabil de ce nu m-a anunțat ea la timp, să pot să apelez la altcineva. Sîmbătă la ora 14 ceilalți erau ori la masă, ori la siestă – pe cine să sun?

Și totuși m-a ajutat Dumnezeu ca seara, după o zi de foame nedorită, să primesc pîine. Am primit pîine, dar și o altă mare dezamăgire. O altă prietenă, care mi-a adus pîinea, mi-a spus că ea și-ar dori foarte mult să mă ajute, dar pentru asta ar trebui să stea aproape de mine (nu la mine, ca să facă curat!), așa că să îi donez garsoniera confort 1 sporit, pe care o am în apropiere. Îmi spunea că vrea acte pe ea pentru a putea trage cablu TV! Pînă s-ar fi făcut actele, pînă renova garsoniera, pînă își trăgea cablul, eu puteam să mor, iar ea se alegea cu o garsonieră de 40-50 de mii de euro fără ca să aibă timp să mă ajute cu ceva, eventual cu telefoane de încurajare. Se pretinde mare creștină, a făcut pelerinaje la Ierusalim, la Meteora, în Serbia, în Moldova, Ucraina și Rusia, prin toată România, dar, deși știa că prin testament lăsasem garsoniera unei fundații creștine care se ocupă, în două așezăminte sociale, de 400 de orfani și de bătrîni, dorea garsoniera mea pentru „pohta” ei de avere. Acum vreun an, cînd am rugat-o să vină la mine să mă ajute cu ceva, mi-a spus că nu mai vine la mine niciodată fiindcă este mizerie. Și totuși, după scurt timp, cînd a avut nevoie să-mi ceară ceva, a venit.

Două nume care nu mă mai interesează nici în agenda telefonică și nici la adresele de mail.

După vreo două săptămîni lucrurile păreau să se îndrepte, am reușit chiar de trei ori, în baston, să cobor la un magazin de la parterul blocului vecin și să îmi fac singur cumpărăturile.

În seara de 2 mai, pe la ora 22:45, terminasem articolul publicat aici a doua zi. Înainte de corectură, am vrut să fumez o țigară. Din 5 aprilie nu mai mă duceam în camera de fumat, fumam în dormitor. Însă țigările mi se terminaseră, iar rezerva era în camera de fumat. M-am dus încrezător și sprijinit în baston să iau un alt pachet, dar în momentul în care am intrat in cameră, genunchii mi-au cedat a cincea oară! Dacă înainte se întîmpla la șase luni – un an și aveam leac, acum s-a întîmplat la doar 28 de zile!

Știam lecția, că trebuie să zac întins în praf, pînă  se întăresc din nou genunchii, dar de data asta nu s-au mai întărit cum trebuie pentru a mă putea ridica în picioare. Am reușit totuși, după un timp, să mă ridic în genunchi și să încep să mă tîrăsc spre dormitor. La jumătatea drumului, în dreptul bucătăriei, m-am prăbușit pe spate, eram ca o broască țestoasă răsturnată. Nu am putut să revin în genunchi și atunci m-am tîrît cu brațele (bine că mă ajutau!) pînă în dormitor. Era ora 0:41, fără să mai am putere să corectez, am trimis articolul. Dl. Marinescu mi-a spus că îl corectează dînsul. M-am trîntit în pat așa murdar cum eram și de atunci așa am rămas.Dacă acest articol merită citit, îl voi continua.

                                                                                                    Dan Cristian IONESCU

 

2 Comments

  1. gabriela

    nu pot concepe,ca un crestin ortodox isi uita menirea,de a ajuta dezinteresat,de a intinde o mana celui in nevoie…am devenit o societate fara simtire…exact ca cei din Occident…

  2. Multă sănătate! Domnul să vă ajute!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *


*