Editorial

CRESTEREA SI DESCRESTEREA PARTIDULUI ROMANIA MARE

Titlul articolului ar putea să-i facă pe unii să asemuiască apariţia unui partid cu lansarea pe piaţă a unei mărfi, conform curbei „vieţii de piaţă“ a produsului nou lansat. Această curbă are patru părţi distincte: ascensiunea, „podişul“, vârful şi descreşterea – aceasta determinată de uzura „morală“ a produsului, cauzată de apariţia altora mai bune sau măcar prezentate ca atare de publicitatea făcută prin politicile de marketing.

(Ignorăm, aici, afirmaţia că „publicitatea nu e altceva decât o metodă insinuantă de manipulare a maselor“, inclusiv publicitatea politică.) Dar, trebuie să precizăm, de la început, că un partid nu poate fi asimilat unei mărfi şi, ca atare, nu i se aplică respectiva curbă de existenţă. În acest sens, un exemplu elocvent este Partidul Laburist din Anglia, care are doar circa cinci mii de „membri cu carnet“, dar are o istorie de multe decenii şi participă la guvernarea ţării, la fel, de câteva decenii. La fel se poate spune, mutatis mutandis, şi despre Partidul România Mare. Într-adevăr, apariţia Partidului România Mare a fost un fenomen provocat de revista omonimă, la care îşi aduseseră contribuţia colaboratorii săi de atunci: scriitorul Eugen Barbu, prof. univ. dr. Mircea Muşat, generalii (r.) Radu Theodoru, Valeriu Buzea, Ion Alexandru Munteanu, Theodor Paraschiv şi alţii. Promovând principiul naţionalismului, revista a avut un succes crescând, care a dus la înfiinţarea Partidului România Mare, pe baza deciziei Tribunalului Municipiului Bucureşti nr. 14/1991 şi autorizaţiei de funcţionare din 20 iunie 1991, înregistrată cu numărul 1/105. Din cauza spiritului său justiţiar, P.R.M. a fost, se ştie, un ghimpe în coasta celorlalte partide şi, în genere, a Puterii, chiar când a fost, câteva luni, la Putere în cadrul a ceea ce s-a numit, tendenţios, „patrulaterul roşu“. De aceea, tot timpul, scopul Puterii a fost scoaterea P.R.M. de pe eşichierul politic. Dar, să nu anticipăm. Este necesar să reamintim că, până să intre în Parlament, în 1992, P.R.M. deţinuse doar circa 3-4 la sută din opţiunile electoratului. Înaintea sa se situase alt partid naţionalist, P.U.N.R.-ul condus de Gheorghe Funar. P.U.N.R. era ţinta presei mercenare, antiromâneşti – interne şi internaţionale –, fiind acuzat de extremism, şovinism – agramaţii spun, greşit, xenofobie în loc de termenul corect, şovinism –, tocmai pentru că deţinuse, încă de la început, peste 10 procente în sondajele de opinie! După ce, din cauza torpilărilor interne – manevrate din afară – P.U.N.R. s-a scindat şi a decăzut brusc, nemaintrând în Parlament în 2004, p.u.n.r.-iştii au intrat, în majoritatea lor, în P.R.M., întârindu-l pe acesta. Atunci, acesta a devenit important şi, deci, trebuind înlăturat, agresiunea contra P.U.N.R.-ului s-a mutat contra P.R.M.-ului. Sondajele premergătoare alegerilor locale şi parlamentare din acest an aveau ca laitmotiv scoaterea P.R.M. din Parlament. Iar, după aceste alegeri, obiectivul clicocraţiei a fost atins: P.R.M. a fost eliminat din Parlament. Ceea ce puţini ştiu este că, tot timpul, Parlamentul a sabotat P.R.M.-ul: deşi acesta a propus multe legi favorabile naţiunii, ele au fost respinse numai pentru că veneau din partea P.R.M., iar, dacă ar fi fost validate, atunci i-ar fi mărit cota de audienţă! (Alegaţile lui Traian Băsescu contra celor „322“ nu sunt, totuşi, lipsite de temei). Şi este şi normal să se întâmple aşa: cleptocraţia nu poate face casă bună cu spiritul justiţiar. Dar, evident, nu putem pune eşecul actual al P.R.M. numai pe seama conspiraţiei partidelor care formează clicocraţia – chiar dacă această conspiraţie a fost mai mult decât evidentă în ultima vreme, devenind chiar notorie în declaraţiile unor lideri politici! Neîndoios, eşecul este cauzat şi de prestaţia liderului său, Corneliu Vadim Tudor, care nu a ştiut să conducă eficient nici pe moment, nici gândind în perspectivă. Este cunoscută afirmaţia sa frecventă – întemeiată în mare parte – că el este „locomotiva partidului“ şi, mai mult, că „partidul îl incomodează, uneori“! Aceste afirmaţii au avut efect de bumerang: consecinţa a fost că toate eşecurile cauzate de el sau de alţi membri ai partidului s-au repercutat exclusiv împotriva „locomotivei“, C. V. Tudor fiind găsit ca unicul vinovat. Un alt fapt care a produs mari disfuncţii în partid a fost iluzia liderului P.R.M. că poate face totul singur, neştiind sau ignorând unele aspecte elementare ale ştiinţei conducerii: crearea unui staff şi delegarea funcţiilor, organizarea, coordonarea, controlul, decizia etc. Chiar dacă decizia este atributul conducătorului, totuşi, acesta trebuie să aibă un corp redutabil de consilieri, care să-l ajute la întemeierea deciziei. Or, conform opiniei unor actuali sau foşti membri avizaţi ai P.R.M., se pare că C. V. Tudor nu asculta de cei mai buni consilieri, ci doar de cei mai obedienţi, de yes-men-i sau, zis pe româneşte, de lichele. De exemplu, în primăvara lui 2004, la rubrica Săptămâna pe scurt, C. V. Tudor scria: „Dragoş Dumitriu este un ziarist bun, dar, din păcate, este lipsit de caracter“. Evident, îl ştia bine pe ziarist din presă, dar, poate, la asemenea caracterizare o fi contribuit şi opinia lui Dumitru Dragomir, al cărui subaltern îi fusese la revista Atac la persoană. Dar, după alegerile parlamentare din noiembrie 2004, cine era printre deputaţii P.R.M.?! Dragoş Dumitriu, care, apoi, prin 2007, a luat traseul la P.C.! Cât au contat pentru C. V. Tudor avertismentele unora şi altora despre respectivul? Mister! Dar or fi existat asemenea avertismente? Iarăşi mister! Pe poeta Leonida Lari, care, de la P.N.Ţ.C.D. a ajuns la P.R.M., a primit-o cu braţele deschise şi chiar cu osanale. Aceasta fusese aleasă deputat în parlamentul U.R.S.S. de foarte tânără. Oare, dintre „generalii şi coloneii“ cu care se mândreşte – adeseori, întemeiat – C. V. Tudor, nu s-a găsit nici unul care să-i fi sugerat că, dacă a fost aleasă deputată atât de tânără, nu putea fi, la mijloc, decât manevra organelor oculte, de vreme ce, în U.R.S.S., „democraţia“ era aceea făcută de ştim noi cine?! Iar după ce a rupt relaţiile cu Leonida Lari, din „babă“, „beţivă“ şi alte epitete injurioase nu a scos-o! Situaţia s-a repetat în cazul febleţei lui C. V. Tudor, Doina Buruiană-Aprodu – deşi, în cazul ei, a fost prevenit, frecvent, că, vorba românului, „călăreşte o mârţoagă“ (evident, la figurat). Despre liderii de marcă ai P.R.M. Ilie Neacşu şi Sever Meşca, locomotiva P.R.M. a „aburit“ la fel. E-adevărat că, din păcate, şi ei i-au răspuns cu aceeaşi monedă – dar cel puţin aceştia doi au scuza că au fost în legitimă apărare. Oricum, ei au reuşit să formeze, în trei luni, P.S.U. – singurul partid care a avut peste 50.000 de voturi la alegerile locale din 2004! Legat de Partidul Stângii Unite, relevăm, în premieră, un episod: la sfârşitul lui martie a.c., un vicepreşedinte al P.S.U – condus până în ianuarie a.c., de Ilie Neacşu şi de Sever Meşca – a venit la C. V. Tudor cu propunerea de fuziune a P.S.U., prin absorbţia acestuia în P.R.M. Trebuie precizat că P.S.U. era format, în cea mai mare parte, din disidenţi ai P.R.M., plecaţi împreună cu Ilie Neacşu şi Sever Meşca! C.V. Tudor nu l-a primit pe respectivul vicepreşedinte, sub pretextul că „este ocupat cu primarii“ şi l-a trimis pe vicele Ilie Merce să discute cu el. Mesagerul P.S.U. i-a relevat propunerea, dar Ilie Merce pur şi simplu a refuzat să-i transmită lui Vadim Tudor mesajul sub pretextul idiot că „Vadim nici nu vrea să audă de Neacşu şi Meşca, fiindcă l-au bălăcărit în cartea lor“. Mesagerul P.S.U. i-a replicat, prompt, că „reacţia a fost reciprocă şi, în plus, Neacşu şi Meşca şi-au dat demisia de la conducerea P.S.U, iar P.R.M. este, totuşi, în cădere liberă şi are nevoie de ajutor!“ Dar Ilie Merce nici nu a vrut să audă. Preopinentul i-a cerut, măcar, să-i transmită lui Vadim propunerea noii conduceri a P.S.U., ca să decidă el, în cunoştinţă de cauză. Merce era cunoscut ca un poltron şi este sigur că nici nu i-a transmis propunerea de fuziune prin absorbţie. Or, această fuziune avea rolul de a da un semnal opiniei publice că, iată, există oameni şi chiar partide care vin spre P.R.M., nu doar parlamentari care fug din PRM în căutare de ciolan, ca Dumitriu, Onaca, Tănăsescu, Mitică Dragomir ş.a.! În mod similar, un mesager al Partidului Alianţa Socialistă (rămăşiţa fostului P.S.M. al lui Ilie Verdeţ) i-a propus lui Lucian Bolcaş sprijinul politic, dar a fost refuzat sub pretextul tipic unui avocat plin de suficienţă: „Sunteţi prea mici!“ P.R.M. a dispărut din Parlament inclusiv din cauza lui Merce şi Bolcaş. Faptul că staff-ul lui C.V. Tudor a fost incompetent sau, poate, inexistent, o atestă modul rizibil în care acesta a pierdut postul de televiziune, COSMOS TV, de care avea atâta nevoie. Recent, ziariştii-tonomat de la emisiunea Sinteza zilei a Antenei 3 au făcut mare caz de aranjamentul din vară, dintre C.V. Tudor şi preşedintele Traian Băsescu şi liderii P.D.-L. privind menţinerea lui C.V.T. pe postul de vicepreşedinte al Senatului, precum şi de prestaţia P.R.M. în Parlament – absolut întemeiată – contra aceluiaşi Traian Băsescu, cu prilejul expunerii în Parlament a Raportului escrocului Vladimir Tismăneanu. „Tonomatele“ de la Antena 3 ar fi trebuit să releve, încă la vremea respectivă, că Parlamentul, în cvasitotalitatea lui, a avut un comportament nedemn, aprobând susţinerea de către Traian Băsescu a Raportului ticălosului Tismăneanu. În comparaţie cu acţiunile sus-menţionate ale lui Vadim, slalomul făcut de P.C. între amicii şi inamicii politici este, realmente, cel mai periculos lucru în politică – Partidul Conservator fiind caracterizat, în acest număr, în articolul redactorului şef al revistei, ca „partidul-traseist“. Dacă C.V. Tudor ar fi avut postul de televiziune, ar fi putut da replica meritată „ziariştilor-tonomate“ de la Antena 3. Dar aşa, a apărut el mai vinovat, în faţa oamenilor simpli, cărora mulţi ziarişti de doi bani – sau chiar de mai mulţi bani, ca Victor Ciutacu –, le sugerează, frecvent, pe post sau în articolele lor, că „politica e curvă“. Nu, nestimate „tonomate“, „politica e curvă“ doar în percepţia voastră şi a stăpânilor voştri, care vă plătesc pentru a răspândi această idee în acest limbaj nedemn de un ziarist cu scopul de a îndepărta oamenii simpli de la politică. Politica este „participarea oamenilor la treburile publice, ale cetăţii“, întrucât, în sensul genuin, aristotelic al termenului, omul este un zoon politikon. Desigur, omul simplu nu are timp să-i urmărească pe toţi politicienii-traseişti, dar sancţionează negativ abaterile evidente de la corectitudinea morală şi, implicit, politică a celor în care-şi pun speranţa. Astfel, după ce, în revistele România Mare şi Politica, Nati Meir a fost denunţat că face trafic de muncitori în Israel, băgarea lui în Parlament ca deputat al P.R.M. a fost dezavuată de oamenii simpli, care, totuşi, au un ascuţit simţ politic. La fel, să faci sluj în faţa unui „consilier“ ca Eyal Arad nu scapă privirii opiniei publice. Toate aceste tribulaţii au fost adunate de opinia oamenilor simpli, care, iată, nu l-au mai votat nici măcar pe Vadim – care declarase că, „în colegiul lui, îşi zdrobeşte orice contracandidat!“ Desigur, nu ignorăm diversele manevre comise pentru a se fura voturile – precum votul-suveică, practicat masiv cu ajutorul primarilor Puterii –, dar esenţial este faptul că nici C. V. Tudor şi nici P.R.M., în ansamblul său, nu au fost capabili să facă faţă acestor escrocherii politico-electorale. Chiar dacă şi unii lideri ai partidelor din clicocraţie regretă, acum – ca Norica Nicolai –, porcăria cu „uninominalul“. Evident, scopul Legii electorale şi al Legii uninominalului a fost eliminarea partidelor mici din politică, pentru a rămâne două-trei partide, ca să facă ele aranjamentele. Se vede, pe ecranul TV, circul actual despre cum se aranjează ele la Putere! Numai că ele sunt ilegitime: nu au fost alese de majoritatea poporului! Dar, să ne amintim de paremiologia plină de înţelepciune a românilor: „Tot răul spre bine!“ Adică eliminarea P.R.M.-ului din Parlament va avea un rol pozitiv, desigur, dacă P.R.M.-ul şi C.V. Tudor vor trage învăţămintele cuvenite. Aspectul pozitiv este că oamenii simpli, dar nu proşti, vor înţelege, în final, că nu mai trebuie să se lase cumpăraţi cu un corn şi o cană de lapte, cu o găleată roşie, un pix sau o brichetă sau chiar cu un purceluş sau un miel cu ocazia alegerilor. În primăvară va veni foametea, va veni şomajul, mulţi vor muri, efectiv, de foame sau se vor sinucide de disperare. România a ajuns, acum, în situaţia de acum şase ani a Argentinei: nu mai are bani de pensii, de salarii, „visteria e goală“ – deşi, ca să-i atragă la urne, s-au lăudat, mereu, de 19 ani, că „România este pe drumul cel bun!“ Da, bun, dar numai pentru ei, pentru cleptocraţi, nu şi pentru popor. Poporul e bun doar să fie sclavul celor de la Putere, ajutaţi de „investitorii escroci“ din afara ţării – adică de „asasinii economici“, cum recunoaşte John Perkins. Vina dezastrului va fi exclusiv a partidelor „alese de popor“ – cum minte micul Boc, fost de „stânga“, năpârlit, subit, în partid de „dreapta“: partidele rămase parlamentare P.S.D, P.C., P.N.L., P.D.-L., U.D.M.R. Să sperăm că şi pedeapsa care va veni va fi la fel: necruţătoare! Şi să sperăm ca va veni repede. Căci poporul a ajuns la capătul răbdării! Justiţiarul

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *


*