Pamflet

Cu Mozart la schnaps

  Eram chercheliți bine după noaptea de Revelion petrecută în toate restaurantele pe care le-am găsit în cale. Am încercat […]

 

Eram chercheliți bine după noaptea de Revelion petrecută în toate restaurantele pe care le-am găsit în cale. Am încercat să dormim în camera de hotel pe care ne-o reținuserăm, pe net, din timp, la StarIn. A fost o adevărată aventură să intrăm în posesia cartelei de acces în hotel, pe care trebuia s-o fi ridicat de la un oficiu situat în cealaltă parte a orașului, oricum, habar n-aveam de unde. Încercăm să ne înțelegem la telefon cu o tipă care părea asiatică, într-o englezo-germano -română. În final, auzindu-ne cum înjurăm cartele, hotelurile și sistemul lor de rahat, ne-a îndrumat un românaș.

Ajunși în sfârșit în cameră, am răsuflat ușurați și ne-am prăvălit pe paturi. Bineînțeles, următoarea mișcare a fost să controlăm minibarul. Am exclamat: Ce prăpădiți cribdoși! Bă, zgârciobanilor, janghinosilor, e Revelionul! Trei beri la 330 de ml???

Apoi am observat că e cam frig. Aerul condiționat fixat la 17° Celsius. Am încercat să-l reglăm cu telecomanda. Draci! Am scos bateriile, le-am frecat, le-am pus la loc. Nimic! Am încercat și cu pumnii, cățărați unul pe altul. Nimic. Cineva vine cu ideea să-l scoatem din priză. Aiurea. Nu există așa ceva. Eu m-am învelit în blană, mi-am băgat capul sub pernă și deasupra am tras plapuma. Amorțești și adormi. Ceilalți mi-au povestit că au stat în baie. Au observat că atunci când intri și se aprinde lumina, începe ventilarea cu aer cald. Pe gresie, cam nasol, dar mai aveau o rezervă de whisky.

În fine, cumva, s-a făcut dimineața. Ne gătim, tragem niște cafele de la automat și ieșim. Până la orele 10 nu e deschisă nicio cafenea. Dar, decât să îndurăm frig, mai bine dăm din picioare prin Viena. Întâlnim tot felul de personaje ciudate. Un ins cu chipul pistruiat și roșu, ne cere de pomană ca să bea. Îi dăm, bucuroși și îl întrebăm unde anume se poate bea, că totul e închis. Surâde disperării noastre, se gândește preț de trei secunde, apoi ne face semn să-l urmăm. E clar că știe el un loc.

Traversăm, intrăm prin niște brame, apoi pe o stradelă îngustă, pavată cu macadam, unde încăpem în șir indian, traversăm, o luăm la dreapta, mai trecem prin două brame și iată-ne. O ușă de lemn, verde. Călăuza noastră bate un anume cod, iese un cap cu plete, ne măsoară pe toți, îl întreabă ceva cu reproș pe convivul nostru, nu înțelegem nimic din nemțească lor stropșită, ne lasă, în sfârșit, înăuntru. Vreo șase mese, patru ocupate. Oameni obișnuiți. Penumbră, câteva veioze aruncă o lumină prăfoasă. Pereții tapetați cu afișe ale unor trupe de rock. Parcă am ieșit din timp. Suntem în anii 60.

Luăm cafele, de băut și întrebăm, timid, de mâncare. Brânzeturi, ceva nepretențios. După cafele și băuturile întremătoare – este știut că din răul de după beție te trezești bând – am uitat cu toții de frig, de noaptea nedormită și de sfârșeală. Au apărut boluri cu supă – cremă. Cum eu sunt paranoică în privința mâncărurilor necunoscute, îi las pe ceilalți să se riște. La cum leorbăie și cum își rostogolesc ochii, cum îndeasă și mormăie, e clar că e bună. Gust. Nu e rea. E chiar bună. E foarte fierbinte și grasă și pansează stomacul. Apoi urmează cârnații nemțești cu hrean proaspăt. Suntem veseli și fericiți. Ne uităm cu dragoste la binefăcătorii noștri, care surâd și ne ignoră. Vorbim, bem și fumăm de parcă am prins o nouă viață. Mulțumim, plătim, lăsăm călăuzei noastre un bacșiș generos și întrebăm de taxi. Până să vină taxiul, mai primim un rând din partea casei, ceva asemănător cu palinka dar cu gust de cloramfenicol. Din stomac urcă în cap și coboară în picioare. Ieșim. Plecăm spre operă. Suntem prăfuiți bine. Îmi caut ochelarii de soare. Totuși.

Ajungem. Alai de lume bună coboară din bolizi. Dintre toți, stilați, muți și surzi surâzând anemic ieșim în evidență ca o ceată de golani. Portarii în fireturi și ținută de husar ne purică biletele și mai – mai că nu ne-ar lăsa înăuntru. Într-un final, că începuserăm deja să vociferăm și să facem circ, ne-au condus în biroul conducerii.

Un ins rotofei, simpatic, ne poftește înăuntru. Ne recomandăm. O! – rostește el, la fiecare prezentare, ca o englezoaică pe care o piști de fund. O! O!. Ne invită să ne așezăm și scoate un clondir cu imitația de pălincă cu gust de cloramfenicol. Ne servim, începem să discutăm despre Mozart. Singur, unul dintre noi, îndrăgostit de Mozart, povestește. Neamțul e în extaz. Un portărel anunță că începe spectacolul. Directorul se ridică, se gândește un pic, se scarpină în bărbie și ne invită să îl urmăm. Ne conformăm. Ne deschide ușa unei loje. Intrăm. Toate lornioanele și toți ochelarii se abat asupra noastră. Ne așezăm fâstâciți. Directorul ne strecoară sticla de șnaps.

Urmărim concertul, aplaudăm, strigăm bis! tropăim. În timpul Dunării albastre, se aude un telefon. Evident, e al colegului de lojă. Toată lumea întoarce priviri ucigașe spre noi. Se știe că nu intri la concert cu telefon mobil sau cameră de filmat. Luigi ridică palma stângă și se scuză: E mama! Îl tragem jos și-i luăm telefonul.

Seara, am găsit camera încălzită. 24°C. Și minibarul plin cu de toate. Și, uitându-ne pe pliante, am citit că loja noastră (închisă publicului de obicei) era loja imperială din care au urmărit spectacole fețele împărătești ale Imperiului.

                                                                                                           Gabriela SAVITSKY

 

4 Comments

  1. Eduard Dedi

    Doamna Gabriela, dacă aș fi știut mă strecuram în bagajul dvs și luam și niscaiva slană cu ceapă de Buzău, să afle și Imperiala șefa Sisi ce-i luxul adevărat.

  2. Dan Cristian Ionescu

    Pe vremea in care aveam cablu, de fiecare 1 ian. urmaream concertul de la Viena, adoram finalul, Marsul lui Radetzky bisat pe atunci de 2-3 ori. De cind am fost privat de cablu, il ascultam la radio – dar finalul meu favorit nu mai era bisat.
    Anul acesta, adica ieri, am avut o revelatie, am constatat o mare nedreptate, o discriminare – de ce eu nu am fost niciodata invitat sa dirijez acest concert?( a-propos. impozanta cladire a fost ridcata de un bancher filantrop aroman) .Are importanta ca nu stiu sa dirijez? Ce, Ursula von der Leyen stie sa conduca Europa? Adica noi, afonii, nu avem drepturi egale cu ceiilalti?

    • Rodica Cilinca

      La multi ani, dle Dan ! Si multa sanatate !

  3. gheorghe

    Tareee!
    La multi ani!
    Bine ca umblati si ne ziceti ce se vede oriunde – oameni cu scaderi si uneori binevoitori, … cu slabiciuni … cum e normal pe lumea asta; nimic, nimeni nu e perfect, doar bucuria depe care o poti trai din cand in cand, … fie cu o supa-crema, fie cu o adiere de vant cald, fie cu un schnaps, cu o vorba buna, cu un zambet… cu ceva armonie muzicala.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *


*