Puncte de vedere

Cu toată opoziția americană, „Huawei” este dovada dinamicii chinezești de nestăvilit

                              Biciul fermecat În urmă cu […]

 

                            Biciul fermecat

În urmă cu vreo doi ani (sper să nu mă înşele memoria) spuneam că producătorii de telefoane mobile din China nu se mai uită la marile nume din industrie, precum Samsung sau Apple, ci concurează doar între ei. N-o să vă spun ce-a fost la gura criticilor mei, doar mă legam de monştrii sacri pieţelor. Cum pot să spun ceva de Samsung, care Samsung e liderul absolut? Iată că a venit momentul adevărului. Samsung şi-a închis ultima fabrică de telefoane pe care-o mai avea în China, cea din Huizhou. Cota de piaţă a companiei coreene pe piaţa din China a scăzut de la 20% – cât avea în vremurile bune – la sub 1% în prezent. Vedetele pieţei chinezeşti se numesc Huawei (36%), vivo (19%), Oppo (18%), Xiaomi (12%), etc. Samsung nu mai există! Iar Apple vine abia după cei enumeraţi, cu o cotă de doar 6%, în scădere drastică.

Dinamica pe care v-am expus-o este suficientă pentru a înţelege de ce retorica americană din jurul Huawei e propagandă pură. E cât se poate de clar că, din punct de vedere tehnologic America nu mai face faţă. China care se făcuse vestită doar prin copiile mai mult sau mai puţin reuşite pe care le făcea s-a lansat acum pe o traiectorie proprie. A învăţat „armele”, iar acum luptă mai bine decât competitorii săi.

Poate credeţi că lucrurile se petrec aşa din cauza protecţionismului chinezesc. Peste pârleaz, în India, se duce o altă luptă acerbă între chinezi şi Samsung. Ca şi în China, până nu cu mult timp în urmă, Samsung era lider incontestabil de piaţă. Asta până când a intrat Xiaomi pe piaţă. Acum aleargă umăr la umăr, având cote aproape identice de piaţă. Xiaomi însă vine de jos şi atacă necruţător, beneficiind de-o dinamică superioară. E limpede că şi aici se va întâmpla la fel ca în China. Pur şi simplu, e imposibil să faci faţă unui fluviu care vine cu o asemenea putere. Producătorii chinezi atacă pe toate segmentele, iar de concurat se concurează între ei. Pur şi simplu ceilalţi nu există.

Este cumva o situaţie care se repetă. După Război, Japonia era un fel de China a anilor 80-90, copiind tot ce se poate. Japonezismele aveau renumele chinezismelor de azi. Copii ieftine care se vindeau pe piaţa americană. De la un moment însă, Japonia a prins trendul electronic şi s-a dezvoltat fabulos, lăsându-i în urmă pe americani. Dezvoltarea lor însă era un fenomen controlat, ţara aflându-se sub ocupaţie militară americană şi având cumva deciziile politice cenzurate.

„Dinamica japoneză” este fenomenul pe care-l vedem acum în China. Pur şi simplu nu le mai poţi face faţă. Însă, spre deosebire de Japonia, China are ceva suplimentar: un teritoriu şi-o populaţie net superioare, care n-au cum să se constituie vreodată în piedici pentru dezvoltare. Şi, suplimentar, nu se află sub ocupaţie americană. Iar de-aici putem fi sigur că „dinamica chinezească” e posibil să nu se împotmolească precum cea japoneză.

                                                                                                           Dan DIACONU

Sursa: Trenduri economice

 

1 Comment

  1. gigimutu

    China rules!
    America – vai de steaua lor!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *


*