Fiica sa, Cristina, mi-a transmis trista ştire cu aceste laconice şi iubitoare cuvinte: „Dragă Niceto, cu multă tristeţe vă anunţ că tatăl meu a încetat din viaţă aseară. Funeraliile vor avea loc vineri, la orele 13, în Dej. Domnul Bercea din Oradea va fi prezent acolo. Vă rog să mă sunaţi urgent. Cristina“.
Înainte de datoria de a fi prezent la un act atât de important, tri­miterea unui mesaj de despărţire, în următorii termeni, mi s-a părut a fi o datorie de conştiinţă:
„Dragă Raoul. Am primit o veste despre călătoria ta spre eterni­tatea fericită. Scuză-mă că nu am fost alături de tine ca să te îmbrăţişez înainte de despărţire. Nici viaţa nici moartea nu aşteaptă pe nimeni. În momentul de faţă ajung la mine tot felul de gândurile şi amintirile fericite alături de tine prin mai de 30 de ani. Sigur, tu ai fost, Raoul, pentru mine un prieten fără comparaţie şi unic. Dar asta nu e tot. Eu te-am cunoscut totdeauna ca un om drept şi bun şi cercetător sincer al adevărului. Încă mai mult. Tu ai fost şi un om cu inima creştină care ai făcut tot felul de bine, mai ales în favoarea celor mai nevoiaşi atât din point de vedere materiale, cât şi spiritual fără prejudecată. De aceea, dragul meu Raoul, nu ţi-e teamă de nimic. Dumnezeu te aşteaptă cu dragoste şi noi să ne amintim de tine cu dragă inimă. La revedere, Raoul, şi mulţumesc încă o dată pentru prietenie noastră fericită. Te îmbrăţişez cu mare dragoste, admiraţie şi recunoştinţă. Niceto. La Madrid/ 19/VII/2006“.{mosimage}
Pentru a schiţa această amintire despre Raoul Şorban, mă simt obli­gat să las o dovadă istorică despre câteva trăsături ale marii sale personalităţi umane.
1) Şi-a publicat în cele din urmă Memoriile şi a avut ocazia să spună lucruri pe care, din prudenţă, nu a îndrăznit să le facă publice înainte. Eu am auzit chiar de la el multe din lucrurile pe care le relatează în Memoriile sale şi în interviurile din presă şi trebuie să mărturisesc că, vorbind personal cu el, aceste relatări capătă un interes special. Vorbea liniştit, cu precizie şi folosind cuvinte exacte pentru a exprima foarte clar ceea ce dorea să spună. Uneori, un surâs ironic sau un gest mai elocvent decât cuvintele însele îi acompaniau relatarea sau afirmaţiile. Cel mai bine era când eu îi puneam o întrebare lămuritoare, care îi dădea ocazia să facă nişte comentarii confidenţiale picante.
 2) Raoul Şorban a fost, ca om, artist desăvârşit şi intelectual, un umanist de o categorie excepţională. Sensibi­litatea sa pentru dreptate şi respectul faţă de persoana umană nu au fost înţelese şi, din această cauză, a fost încarcerat de patru ori. A fost pedepsit de nazişti, fascişti, naţionalişti şi comunişti. Sau, cum el însuşi obişnuia să spună: „toţi“.
 3) Şi, totuşi, când îl trăgeam de limbă, obligându-l să se pro­nunţe asupra persecutorilor săi nedrepţi, nu am auzit de pe buzele sale cuvinte de resentiment, ură sau dorinţe justiţiare de răzbunare. Dacă pronunţa cu vreo ocazie un adjectiv negativ la adresa persoanelor, făcea acest lucru cu un ton confidenţial şi încet, pentru a fi uitat. Chiar şi atunci când vorbea despre problema Transilvaniei, care era obsesia sa istorică. 4) Cred că moartea dramatică a tatălui său şi tratamentul inuman al mamei sale au constituit doi factori care i-au marcat viaţa încă din cea mai fragedă copilărie. Raoul era convins că tatăl său fusese asasinat de către adversarul său politic şi personalitatea sa a fost marcată după aceea de mama sa pe care şi-o amintea frecvent cu o dragoste imensă. La toate acestea trebuie să adăugăm tragedia politică a României aflată între nazişti, naţionalişti violenţi şi comunişti. Şi, totuşi, Raoul Şorban a reuşit să depăşească moral aceste calamităţi eradicând din sufletul său orice sentiment de răzbunare sau resentiment împotriva cuiva. În acest sens, a fost un om „rebel“ în sensul cel mai nobil al cuvântului. A fost fidel convingerilor sale nobile, fără să le impună cuiva cu forţa, şi sentimentelor sale de dreptate fără a se umili în faţa nimănui. Se înţelege astfel că însuşi comuniştii l-au considerat „periculos“, şi, în fapt, au încercat să-l ucidă. Când îmi povestea despre strategiile sale de supravieţuire, sau pentru a ajuta persoanele care se aflau în dificultate, adăuga uneori că întotdeauna se purtase ca un „conspirator“. Sau, făcând ceva ce putea fi interpretat drept un denunţ al unei nedrep­tăţi instituţionalizate de către diversele grupuri sociale aflate în conflict.
5) Din punct de vedere politic, Raoul Şorban a fost un patriot român exemplar. Şi-a iubit patria şi a luptat pentru ea cu inteligenţă, dialog şi prietenie fără a degenera în pesta naţionalismelor sălbatice ale timpului său şi care ameninţă convieţuirea în viitor. Nu a acceptat nici să îşi abandoneze patria sau să o trădeze prin spionaj. Nimic mai străin mentalităţii universale a lui Raoul Şorban decât „patriotismul mărunt“ şi „şovinismul“ care animă naţionalismele. Pe de altă parte, memoria istorică este fundamentală, dar numai atâta timp cât este selectivă. Memoria istorică selectivă înseamnă a scrie istoria cu obiectivitate şi a-şi aminti întâmplările pozitive condamnând la uitare tot ceea ce serveşte numai pentru a reactiva ura şi răzbunarea. Poziţia sa faţă de contenciosul din Transilvania a fost intelectuală şi umanistă denunţând nedreptăţile verificabile şi niciodată prin recurgere la forţa brută militară.
6) Cunoscând personalitatea lui Raoul Şorban şi situaţia politică complicată a României, încolţită de către nazişti, naţionalişti ai secolului al XIX-lea şi comunişti sălbatici în acelaşi timp, activităţile sale clandestine în favoarea poporului evreu par a fi uşor de înţeles în întregime şi demne de admiraţie. „Yad Vashem“ nu a greşit când, în ziua de 7 aprilie 1987, l-a numit „Cel Drept între Popoare“. Dr. Mordecai Pardiel mi-a trimis o invitaţie oficială pentru a asista la solemnul act, dar, din diverse motive, nu am putut să mă deplasez în acea zi la Ierusalim.
7) Raoul Şorban a fost întotdeauna un profund admirator al credinţei mele creştine. Cu o ocazie, m-a întrebat de ce, el nefiind credincios, se identifica de fiecare dată mai mult cu filosofia mea de viaţă. Eu i-am răspuns pentru că, probabil, amândoi ne-am cunoscut în căutarea adevărului şi a păcii prin intermediul inteligenţei şi nu cu ajutorul puterii şi a dominării celorlalţi. Acest răspuns l-a convins în întregime. Avea impre­sia că pierduse credinţa creştină în care fusese educat, dar era convins de calitatea şi nobleţea viziunii creştine asupra vieţii. De aici respectul său pentru Biserică şi preocuparea sa când observa că autorităţile ecle­ziastice sau creştinii nu se aflau în concordanţă cu marile principii ale creştinismu­lui. El spunea că nu are credinţă, dar, în realitate, am fost martor direct al operelor sale de caritate şi al relaţiilor sale de prietenie strânsă pe care le avea cu autorităţile ecleziastice ale tuturor confesiunilor religioase existente în România. Cu o ocazie, un ziarist l-a întrebat dacă era credincios. Răs­punsul lui Raoul: „Mama mea spunea că, cel mai probabil, Dumne­zeu există, şi prietenul meu Niceto Blázquez spune să nu-mi fac griji pentru că, în practică, sunt un bun creştin.“ Fără comentarii! După ceea ce am spus în aceste pagini, cititorul va înţelege de ce nu am avut îndoieli în a-l numi pe Raoul Şorban CEL MARE.

< Anterior		Următor >