Istorie

Cum a fost jefuită România cu complicitatea regilor venetici

  România a fost marcată, încă de la începuturile sale ca stat, de corupţie şi afaceri cu bani publici. Încă […]

 

România a fost marcată, încă de la începuturile sale ca stat, de corupţie şi afaceri cu bani publici. Încă din zorii constituirii României moderne, ţara a fost zguduită de câteva scandaluri uriaşe privind afaceri pe bani publici.

Călătorii străini au sesizat această tendinţă ori de câte ori au ajuns în Moldova şi Ţara Românească, fiind considerat de unii un obicei căpătat din lumea bizantină şi otomană. Mita, traficul de influenţă, ghişeftul pe seama banului public au devenit rapid apanaje în special ale boierimii şi mai apoi a unei părţi a tinerei clase politice româneşti.   Odată cu mijlocul secolului al XIX lea aceste metehne au continuat şi în zorii formării statului român. De altfel, s-a ajuns la nivelul la care statul român a fost efectiv excrocat cu sume mari de bani, fie de companii străine, fie de oficiali români în cârdăşie cu diverşi afacerişti.

     O treabă făcută prea puţin nemţeşte şi o uriaşă ţeapă dată statului român

Prima mare afacere dubioasă făcută pe spinarea statului român a fost instrumentată de o companie prusacă, aflată sub aripa protectoare a noului domnitor al Principatelor Române Unite, Carol I. În epocă a purtat numele de „Afacerea Strousberg” şi a însemnat o pagubă de peste 200 de milioane de lei pentru statul român.

Povestea „Afacerii Strousberg” a început odată cu dorinţa noului principe german de a moderniza statul român. O inteţie cât se poate de firească şi de nobilă, mai ales că atât Moldova, cât şi Ţara Românească, erau înapoiate faţă de majoritatea ţărilor occidentale şi erau încă în evul mediu din multe privinţe.

Carol I îi şi scria tatălui său la 13 ianuarie 1868 că „numai print-o linie ferată între Bucureşti şi Iaşi se va alipi în realitate Moldova de Muntenia şi va dispărea orice tendinţă separatistă”. Zis şi făcut. Neamţul de pe tronul României, împreună cu oamenii politici şi guvernanţii vremii, au hotărât construirea unei reţele de cale ferată care să lege următoarele localităţi: Roman – Mărăşeşti – Tecuci – Bârlad, Galaţi – Brăila – Buzău – Ploieşti – Bucureşti, Bucureşti – Piteşti – Slatina – Craiova – Turnu Severin – Vârciorova şi opţional Buzău – Focşani – Mărăşeşti. Era o reţea de cale ferată care lega Moldova de Ţara Românească şi de Imperiul Austro-Ungar.

Mihail Kogălniceanu spunea de exemplu că „drumurile de fier vor schimba faţa României”. Mai rămânea o singură problemă. Trebuia găsită o companie europeană cu experienţă în domeniu. Guvernul condus de Goleşti a organizat o licitaţie internaţională la care s-au prezentat câteva companii cu experienţă din Austria, dar şi din Spania. Deşi ca şi câştigătoar a fost desemnat trustul austriac Offenheim, licitaţiile trucate şi favoritismele nu erau lucruri străine la aceea vreme. Nici măcar la nemţi.

Carol I a impus comisiei o companie prusacă Strousberg la recomandarea expresă a tatălui său, Carol Anton de Hohenzolern. Acţionari de altfel la acest trust de construcţii feroviare erau reprezentanţi de seamă ai nobilimii prusace, printre care ducele de Ujest şi chiar tatăl domnitorului Carol I. Impunerea acestui trust la licitaţie a fost considerată de opoziţia politică şi de vocile antidinastice o afacere în familie pe seama statului român. Bineînţeles, compania Strousberg câştigă licitaţia şi este însărcinată cu amenajarea primei reţele de cale ferată din România prin voturile din Corpurile Legiuitoare.

Execuţia lucrărilor pe tronsoanele amintite costa 270.000 lei aur per kilometru, adică 247.000.000 lei pentru cei 914 kilometri de executat. Totodată compania Strousberg putea emite obligaţiuni cu dobânzi de 7,5% garantate de statul român. Un preţ exorbitant impus statului român.

Culmea, cel care conducea această companie prusacă, Henry Strousberg, era un cunoscut şarlatan. Practic soarta căilor ferate era dată pe mâna unui individ dubios. Henry Strousberg era un industriaş german de origine evreiască născut în Prusia de Est. A emigrat în Anglia de la vârsta de 12 ani, unde a făcut prima escrocherie. Mai precis, a fugit cu banii unei societăţi imobiliare către America. A fost prins şi închis. A emigrat în Statele Unite, lucrând inclusiv ca director al unei agenţii de asigurări, dar şi ca jurnalist. În 1850 s-a întors în Germania, cu o avere considerabilă, care ridica totuşi semne de întrebare, şi a început să se ocupe de afaceri cu amenajarea de căi ferate. Având contacte în guvernul prusac a reuşit să câştige contract după contract, realizând mai multe tronsoane de cale ferată în Prusia. Când compania sa a fost declarată câştigătoare, Strousberg era un antreprenor cu experienţă vastă în domeniul căilor ferate. Erau însă jurnalişti şi intelectuali români care şi-au dat seama că Strousberg urma să dea o uriaşă ţeapă statului român.

Cezar Bolliac scria în ziarul „Trompeta Carpaţilor” că „toţi aceşti concesionari nu sunt decât nişte samsari”. Premoniţiile lui Bolliac s-au împlinit. Carol I numeşte un personaj dubios, un oarecare Ambronn, prusac de origine şi prieten cu Strousberg, drept comisar al statului român. A urmat o uriaşă afacere ilegală cu obligaţiuni, în numele statului român, în Germania, iar lucrările la calea ferată erau dezastruoase şi incomplete. Cu toatea acestea, compania Strousberg încasa bani graşi. Era o diferenţă de 19 kilometri neefectuaţi, dar plătiţi cu 5 milioane de lei de români. Totodată au fost constatate falsuri în acte, alte lucrări plătite, dar nefăcute, şi execuţii de proastă calitate. În aceste condiţi Ambronn este somat de Guvern, ca şi comisar-controlor, să nu achite cei 19 kilometri nerealizaţi. Din contră, înţeles cu Strousberg, Ambronn grăbeşte plata şi trece peste ordinul Guvernului român.

În aceste condiţii izbucneşte un scandal uriaş, iar Carol I este la un pas de abdicare. Abia în 1872, România rupe relaţiile cu compania Strousberg, iar la presiunea statului prusac şi a lui Bismarck, românii au rămas şi cu banii pierduţi şi sunt nevoiţi să-şi răscumpere calea ferată. Abia în 1889 statul român ajunge proprietar al căii ferate, abia terminată cu împrumuturi, dar şi cu altă companie.  

          Skoda şi „gaura” de 9,2 milioane de dolari în vistieria României

O altă escrocherie de mari proporţii pe seama statului român a fost „Afacerea Skoda”. Practic, după Primul Război Mondial, factorii de decizie din România Mare erau convinşi că armata avea nevoie de dotări moderne. De altfel, din anii 20 s-a pus problema dotării armatei române cu armament, dar lucrurile s-au concretizat abia în 1930. În acel an, România avea dotările de la nivelul anului 1914, în timp ce statele puternice ale Europei se aflau deja într-o altă eră a echipamentelor şi armamentului.

Era căutat cu disperare un furnizor de armament. Atunci a intrat în scenă Bruno Seletzky, un polonez din Zakopane. Acesta se afla în România încă din anii ’20 şi era un personaj cel puţin dubios, iar România interbelică, o ţară unde practica şpăgii şi a ghişeftului era la modă, era mediul prilenic pentru acesta.

Seletzky a ajuns în România, după ce a trăit o vreme în Austria şi mai apoi în Cehoslovacia. Aici a ajuns reprezentant de vânzări al uzinei de armament Skoda. În timp devenise expert în armament şi tehnici militare moderne. În acest condiţii era invitat des de autorităţi să viziteze Arsenalul Armatei şi i se cereau sfaturi în privinţa dotării armatei. Observând slăbiciunea oficialilor români, cu ajutorul peşcheşurilor şi-a făcut intrarea în lumea bună, mai precis, în apropierea ofiţerilor superiori, a politicienilor şi guvernanţilor.

Mai mult decât atât, ajunge în apropierea camarilei regale şi în preajma regelui Carol al II-lea, căruia îi închiriază avionul de reîntoarcere din exil. Relaţiile de acest fel l-au scăpat şi de serviciile de informaţii. Tot datorită relaţiilor sus-puse polonezul va reuşi să dea României cel mai mare tun din istoria sa.

Pe 17 martie 1930, acesta obţine semnarea unui contract între Skoda şi Ministerul Apărării Naţionale din România prin care statul român urma să primească mitraliere şi artilerie grea. În total contractul se ridica la peste 6.250 de milioane de lei. Contractul era însă o uriaşă păcăleală. Era plin de clauze defavorabile statului român, fără garanţii, caiete de sarcini şi date tehnice. Practic, furt pe faţă. Un contract în alb, culmea semnat fără să clipească de primul ministru Iuliu Maniu.

După numai un an, în timpul guvernării Iorga, noul ministru al Apărării, generalul Constantin Ştefănescu Amza, trăgea un semnal de alarmă. Mai precis, generalul arăta că echipamentele trimise de Skoda erau de proastă calitate şi cerea sistarea furnizării. Şeful ministerului şi-a dat seama că românii au fost păcăliţi şi la preţuri. Cu toate acestea contractul cu Skoda continua, iar uzina din Cehia trimitea arme de proastă calitate, la preţuri exorbitante. În cele din urmă, s-a ajuns la concluzia că nu a fost prosteală, ci furt şi afaceri pe seama statului român.

În 1933, finanţele din România organizează o percheziţie la sediul Skoda din Bucureşti. Era căutat în special biroul lui Seletzki.  Seiful acestuia a fost deschis, iar în interior au fost găsite probele incriminatorii. Polonezul avea siguranţa statului român la degetul cel mic, odată ce deţinea în seif documente secrete ale armatei române, inclusiv contracte ale statului cu alţi furnizori de echipamente militare, plus hârtii secrete cu sistemul naţional de apărare. În plus s-au găsit şi dovezile fraudei, în care erau implicaţi oameni de la cel mai înalt nivel. Era o listă codificată a celor care au primit comisioane şi mită consistentă pentru atribuirea contractului de dotare a statului român cu armament, firmei Skoda.

Conform acestor documente, reieşea faptul că din banii statului român s-au cheltuit peste 25 de milioane de lei doar pentru şpagă. S-a încercat muşamalizarea afacerii, mai ales că erau implicaţi oameni importanţi, inclusiv un ministru al Justiţiei, dar se bănuia că nici regele Carol al II lea nu era străin de aşa ceva. Sub presiunea opiniei publice, totul este dat în vileag, polonezul este condamnat la 5 ani de puşcărie, iar după ispăşirea pedepsei este expulzat. Generalul Sică Popescu, implicat în scandal, se sinucide. O bună parte a celor aflaţi pe lista codificată şi doar parţial desfirată au scăpat basma curată. Statul român a fost păgubit în total cu peste 9,2 milioane de dolari.

                                                                                                               Cosmin Pătraşcu Zamfirache

Titlul aparține redacției „Justițiaul”, sursa articoluluiadev.ro/ppxe8p

Citiți și:

DESPRE REGII ROMÂNIEI, AŞA-ZIȘI GERMANI

Hohenzollern – o familie regală compromisă

Istorie secretă: Nicolae Iorga despre familia Hohenzollern

Alte puncte de vedere, tot despre familia regală

Carol al II-lea, regele asasin

Asistăm nepăsători la falsificarea istoriei noastre

Cum l-a făcut statul român putred de bogat pe „regele” Mihai

După Carol I e pe vine Klaus I, că-i musai să avem tătuc neamţ!

3 Comments

  1. Carol I criminal ,a tras cu tunurile in tarani ,Carol II, hot ,geambas afemeiat, Mihai I tradator si las.

  2. Mitrofan Maria

    As dori sa intreb, guvernantii actuali si fostii de ce au dat drepturi urmasilor jefuitorilor acestei tari? De multa vreme spun ca acestia au venit pentru a cotropi tara iarasi. Multi sunt creduli si chiar cred ca regalitatea ar salva tara. Ganditi-va ce salvare ne-au dat in primul si al doilea razboi mondial. Afara cu jefuitorii.

  3. gigimutu

    Deci, ca sa va fie clar,

    ce se intimpla acum, are ascendent in trecutul glorios al tarii, in care tot niste nehaliti si ciumpalaci si venituri din alte zari, impreuna cu camarilele lor au furat cu zece maini tot ce au putut din bogatiile si din averea tarii!!!

    cum seamana vremurile de atunci cu cele de acum, zici ca sunt trase la indigo!!!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *


*