Remember

Cutremurul din Italia a trezit amintirile dureroase ale cutremurului din anul 1977

  AMINTIRI CUTREMURĂTOARE DESPRE CUTREMURUL DIN 1977   Imaginile foarte recente din Italia mi-au adus în prim-planul memoriei momente de […]

 

AMINTIRI CUTREMURĂTOARE DESPRE CUTREMURUL DIN 1977

 

Imaginile foarte recente din Italia mi-au adus în prim-planul memoriei momente de neuitat, trăite în primăvara anului 1977.

În seara de 4 martie 1977, neavînd nici un program social iar filmul bulgăresc de la TVR neinteresîndu-mă, m-am culcat foarte devreme, încercînd să recuperez din deficitul de somn pe care îl acumulam. Puțin după ora 21,30 m-am trezit, am realizat că este un cutremur foarte violent, am ieșit în fugă din casă coborînd în curte și apoi ieșind în stradă. La scurt timp, au ieșit și părinții mei, care locuiau la etajul superior. Ne-am plimbat mult timp pe stradă așteptînd eventuale replici ale cutremurului. Nu mai țin minte cît m-am plimbat pe stradă, nu mai țin minte dacă în acea noapte am mai dormit. Dimineața, am plecat la servici. Pe atunci, eram procuror la procuratura locală a sectorului 1.

Am luat de la mine, de la Poșta Vitan, autobuzul 34 care ne-a debarcat pe toți la morgă (este vorba de vechea morgă, cea înființată de Mina Minovici, de pe str. Căuzași nr. 7-9, cel puțin așa țin minte adresa, la intersecția cu cheiul Dîmboviței). Am continuat drumul pe jos. Nu aveam habar de consecințele cutremurului, astfel încît m-am mirat cînd am trecut prin fața magazinului Unirea unde geamurile de la parter erau sparte, iar vîntul rece de primăvară agita mînecile hainelor puse pe manechinele din vitrină. Am continuat drumul și primul șoc a fost cînd am trecut prin fața bisericii Colțea – peste drum, în stînga, se ridica muntele de ruine care rămăsese din blocul de pe str. Colonadelor, care avea la subsol barul „Continental” (și unde locuia Toma Caragiu).

Peste vreo sută de metri, trecînd de intersecția de la Piața Universității, tot pe partea stîngă, un alt munte de ruine: era fostul bloc „Dunărea”, care avea la parter restaurantul cu același nume (cred că adresa era bd. Nicolae Bălcescu nr. 5-7). Apoi, am dat nu peste un munte de ruine ci peste un deal – se prăbușise partea frontală a blocului „Wilson”. În continuare, deja mă obișnuisem, am găsit al treilea munte de ruine, fostul bloc „Scala” (str. C. A. Rosetti nr. 14), cu celebra cofetărie de la parter. Încă puțin, și am ajuns la al patrulea munte de ruine, fostul bloc „Casata”, care adăpostise și el la parter o celebră cofetărie. Am traversat Piața Romană și am ajuns la birou, care pe atunci era pe str. Visarion nr. 4.

Acolo, am aflat dimensiunile catastrofei. În București se prăbușiseră 36 de clădiri dintre care 34 antebelice iar două noi (blocul OD 16 din Drumul Taberei și o scară a unui bloc de pe Șos. Ștefan cel Mare în apropiere de Lizeanu). Din cele 36 de clădiri prăbușite, un sfert, adică 9, erau în sectorul meu. Primisem sarcină să preluăm cîte un bloc prăbușit și să supraveghem ridicarea cadavrelor pentru a ne preocupa de măsurile luate în vederea identificării acestora. Și mai aveam o sarcină și anume ca prin organele de miliție care ne erau subordonate, să împiedicăm sustragerea bunurilor din imobilele prăbușite, bunuri care erau ridicate și etichetate cu locul de unde au fost ridicate și depozitate în spații speciale.

Unitatea noastră de procuratură avea 11 lucrători, dintre care unul era șef și una era adjunctă. Sectorul nostru, cel mai greu lovit, avea 9 blocuri prăbușite, ceea ce teoretic presupunea cîte un bloc pentru fiecare simplu procuror. Doar că una dintre noi, d-na Georgeta Preda, era ea însăși sinistrată, blocul ei situat pe str. Școalei 2 colț cu str. Snagov 52 fiind prăbușit la cutremur. Trebuia ca cineva să se sacrifice – ca întotdeauna, măgăreața a căzut pe mine, așa că în timpul zilei eram la „Dunărea” iar noaptea la „Scala”.

Ca să fac un bilanț, în sectorul 1 s-au prăbușit blocul „Dunărea”, o scară a blocului „Wilson”, blocul „Scala”, un imobil de pe str. Anastasie Simu, blocul „Casata”, blocul „Nestor” de pe Calea Victoriei, unde exista cea mai celebră cofetărie de lux din București, un imobil de pe str. Academiei colț cu str. Edgar Quinet, imobilul din Școalei 2 colț cu Snagov 52 – al nouălea imobil, nu-mi amintesc unde era

Au urmat niște zile și nopți în care efectiv nu îmi aduc aminte dacă am dormit. Ce îmi amintesc despre perioada de „dualitate” între „Dunărea” și „Scala”, cea mai grea perioadă pe care am avut-o atunci, este ceva nesemnificativ, dar un aspect pe care nu-l pot uita: pasajul de la Universitate fusese închis circulației publice (chiar că nu îmi dau seama de ce), în partea superioară a scărilor fiind legată de la un cap la altul al balustradelor o sfoară care avea la mijloc o sticlă de bere. Într-una din zilele de gardă la „Dunărea”, am coborît la WC-ul din pasaj iar la întoarcere, în loc să încalec sfoara, am vrut să sar peste ea, care avea cam 50 cm. înălțime – ei bine, eu, atletul, nu am mai avut putere să sar peste sfoară, am rupt-o și am spart sticla! Din punct de vedere fizic, eram total epuizat – mă mai ținea în picioare doar sistemul nervos.

Cînd sarcinile mele la „Dunărea” au luat sfărșit, am rămas doar cu „Scala”, de altfel blocul cu cel mai multe victime (dar și cu cele mai mari averi găsite printre dărîmături).

De aici, am două amintiri.

Prima este din noaptea de 5/6 sau 6/7 martie, cînd familia Ceaușescu, nevoită să se întoarcă din vizita în Africa, a inspectat blocurile victime ale seismului. Înainte de sosirea lor, o locatară a blocului, scăpată din seism, arăta (la lumina reflectoarelor puternice) cum în urma unui perete exterior dărîmat de la demisol, se vedeau bunuri pe care și le putea recupera. Nu i s-a permis însă să coboare în groapă. Cînd au ajuns soții Ceaușescu, el era complet amorf, se uita și nu spunea nici un cuvînt, nu dădea nici un fel de „indicății”. Ea însă era extrem de activă. Sinistrata s-a apropiat de ea și a implorat-o să o lase să-și recupereze bunurile care erau la vedere. Elena Ceaușescu a întrebat dacă are cineva curaj să coboare în groapă după ele – s-a oferit un tînăr care a coborît și a recuperat ce a putut.

A doua amintire este din noaptea de 8/9 martie (nu am o memorie atît de bună, dar am găsit copia informării pe care a doua zi am predat-o șefului meu) un tovarăș de la sectorul de partid, Pascu pe numele lui de familie, a venit cu o femeie impunînd ca aceasta să fie lăsată să ia ce vrea din acele bunuri. M-am dus la el, m-am legitimat, i-am expus sarcinile mele care mă împiedică să dau curs pretențiilor lor. El s-a enervat și i-a cerut polițistului delegat (lt. Vasile Potîrniche) să mă aresteze! Ei bine, m-am enervat și eu, și i-am cerut aceluiași Potîrniche să-l aresteze pe Pascu! Sărmanul Potîrniche nu mai știu cum, a reușit să dispară. Adevărul este că dintre noi trei, doar eu aveam dreptul să arestez – dar pe Pascu, nu puteam să-l arestez fără aprobarea sectorului de partid!

Cînd s-au terminat problemele de la „Scala” (ridicarea tuturor morților și a tuturor bunurilor recuperate), în loc să fiu lăsat să mă odihnesc măcar o zi, am fost trimis la morgă. Aici, toate sălile cît și cele două curți interioare erau pline de cadavre încă neidentificate. Duhoarea putrefacției era pentru alții insuportabilă – noi, cei care ca procurori de servici la intervenții, petreceam ore întregi pentru cercetări la fața locului în cazul unor cadavre intrate în putrefacție – cînd nu mai puteam de foame, scoteam din buzunar sandvisul pregătit de acasă și îl mîncam liniștiți. Altfel, nu puteai rezista!

S-a terminat și cu morga, așa că am fost trimis la Cimitirul Domnești. Aici erau îngropați neidentificații. Conform filmelor americane, trebuie să înțeleg că am petrecut o noapte foarte romantică, printre cadavre intrate în putrefacție, care trebuiau amprentate și să li se ia mulajul dentar.

S-a terminat și cu înmormîntarea victimelor cutremurului. Dar în loc să mă întorc la pasiunea mea (ancheta), am fost trimis la depozitul din Băneasa (în spatele Combinatului Apicol), de unde se restituiau bunurile recuperate dintre dărîmături, către proprietari sau moștenitorii acestora. Aici, erau aduse toate bunurile recuperate din ruine și erau centralizate toate cererile cu bunurile revendicate, cu precizările privind caracteristicile acestora (ori de către sinistrați, ori de către moștenitori ai acestora care își dovedeau această calitate). Am pierdut aici cred că o lună jumătate, în loc să mă ocup de anchetele mele – dar poate că asta se și vroia.

Din multele zile pierdute la depozit, îmi amintesc două episoade.

În fiecare zi venea la depozit un cetățean, pe numele lui Piticu Constantin, care locuia pe str. Gh. Dem. Teodorescu (îi țin minte adresa întrucît pe aceeași stradă locuia o fostă colegă a mamei mele, care obținuse, „ille tempore”, titlul de „Miss Romania”). Piticu căra în fiecare zi sacoșe cu tot felul de aparate electronice, electrotehnice, electrocasnice, etc. străine și scumpe. Erau aparate de care eu nu auzisem niciodată, dar care se potriveau cu mărcile aparatelor revendicate. Într-o bună zi, un milițian de la depozit (nu mai țin minte cine) îmi șoptește că Piticu luase niște aparate care nu aveau nici o legătură cu ceea ce revendicase el în scris. I-am cerut să fugă la circă și să-i ceară cazierul. A doua zi, îmi aduce cazierul, lung cît o zi de post. Mă duc la Piticu cu o mașină a miliției și îi ridicăm tot ceea ce nu corespundea (atestare făcută de data aceasta de specialiști) cu ceea ce scrisese el în cererea cu pretenții. De fapt, nu era decît una dintre multele escrocherii folosite de bine-credinciosul popor român.

O altă escrocherie a fost săvîrșită de madam Vișinat Mărgărita (mai avea un nume pe care însă nu mi-l amintesc), care depusese o lungă listă de metraje de stofe foarte scumpe care, ca prin minune, au fost cu toate salvate din apartamentul în care i-au murit rudele. Am rămas mirat cum de se poate așa ceva, ca din tot blocul, metrajele salvate provin din același apartament. I-am cerut și ei cazierul – dar era curat. Apoi, am primit o informație. Pînă să ajungă în depozitul central din Băneasa, toate lucrurile salvate din dărîmături, au fost depozitate temporar în sala de sport a unei școli. Aici, niște tovarăși au adus-o pe Vișinat Mărgărita care a vazut foarte bine ce metraje scumpe sînt, ca să le poată revendica fără nici o posibilitate de obiecție. Nu aveam cum să-i dovedesc frauda (informația era confidențială și fără amănunte concrete). Cel puțin, nu a mai cerut alte sute de m.p. de stofe scumpe.

Mulți din românii creștini, s-au năpustit să jefuiască locuințele sinistrate. Aplicînd pentru prima dată această agravantă (a furtului săvîrșit în condiții de calamitate), instanțele au aplicat pedepse maxime de 4-5 ani cu închisorea. Dar după vreo lună, tot Ceaușescu i-a grațiat. Desigur, Ceaușescu i-a grațiat crezînd că astfel, acești infractori, deveniți responsabili, vor deveni „omul nou”.

Motivările absurde ale grațierilor multiple din anul 1977 acordate de Nicolae Ceaușescu, oricît de absurde au fost, nu erau legate de corupție, așa cum sînt legatele actele de grațiere de după 1989. Și despre asta știu multe.

                                                                                            Dan Cristian IONESCU

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *


*