Cap limpede

Dacă paradisurile fiscale n-ar exista, nici UE n-ar exista!

  Ceea ce a șocat probabil pe oamenii de bună credință doar a deranjat pe menestreli și n-a surprins, ba […]

 

Ceea ce a șocat probabil pe oamenii de bună credință doar a deranjat pe menestreli și n-a surprins, ba chiar deloc, pe analiștii care nu lustruiesc cizmele transnaționalelor din zilele noastre

Este vorba de concluziile unui studiu, care, purtând semnătura Universității din Copenhaga, dar, ce să vezi, și a FMI, ne spune că, din analiza asupra stocurilor de investiții făcute în lume de transnaționale în afara țărilor lor de origine (de circa 15.000 miliarde dolari), 40% – atenție, 40%! – reprezintă nimic altceva decât instrumente pentru ocolirea plății obligațiilor fiscale. Mai concret, este vorba de investiții pentru crearea de firme-vehicul, cel mai adesea fantomă pur și simplu, prin care să fie plimbați banii de colo-colo ca să nu apară contabilicește ce s-ar cuveni impozitat. De pildă, încărcări cu consumuri fictive pentru a se diminua câștigurile contabile impozabile sau externalizarea de profituri fără fiscalizare, toate folosind companii-vehicul fără activități reale de afaceri,  doar cu funcții contabile de pasaj ori camuflaj.

Instrumente utilizate la greu în România, unele aproape ilogic, în măsura în care, prin folosirea unor asemenea instrumente, transnaționale de marcă asudă pe meleaguri dâmbovițene fără profituri, ba chiar înregistrând pierderi, și fiind oricum pe ansamblu mai puțin rentabile decât capitalul românesc, cel răstignit de transnaționale să pună doar pingele și să dea de fapt mereu înapoi! Deloc surprinzător, studiul a găsit că sediul celor mai multe din aceste companii-vehicul fantomă se află în paradisuri fiscale de notorietate, dar și prin țări care joacă un rol similar de plăci turnante fiscal cum ar fi Luxemburg, Olanda, Elveția, Malta, Irlanda.
De fapt, colonialismul actual n-ar exista dacă paradisurile fiscale n-ar exista! Nici transnaționalele – ustensila principală a colonialismului actual – n-ar exista dacă paradisurile fiscale n-ar exista!

O Directivă a Comisiei de la Bruxelles pretinde că vizează o impozitare a profiturilor în cazul transnaționalelor cât mai în corespondență posibil cu locul în care se realizează. Ceea ce, în principiu, ar avea să combată evaziunea impozitării profiturilor obținute de către transnaționale care, de pildă, în România, constituie de departe evaziunea fiscală numărul 1. După calcule pornind de la date oficiale, probabil 80-90% din profiturile realizate de transnaționalele ce acționează în România sunt externalizate fără fiscalizare. Miza ar fi deci enormă. Problema este însă că Directiva cu pricina este pur și simplu doar praf în ochi. Dacă s-ar viza realmente obiectivul despre care se vorbește, ar fi fost de ajuns să se impoziteze, în locul alunecoaselor și manevrabilelor contabilicește profituri, certa cifră de afaceri a activității din România a firmelor respective, așa cum s-a procedat în cazul microîntreprinderilor.

Acestea au fost impuse nu cu un impozit pe profit, ci cu un impozit (evident procentual cu mult mai mic) pe venit, dar nu cumva, după cum se lăsa a se înțelege, ca un fel de avantaj oferit, ci dimpotrivă pentru ca acestea să plătească oricum impozit, căci profit propriu-zis nici nu au cum să realizeze. Dar nu impunerea profiturilor transnaționalelor se urmărește de fapt, ci închiderea gurii acelor țări ce se plâng de modul amarnic în care sunt trase în piept fiscal de aceste companii prin transferurile dirijate între subsidiarele lor de pe diferite piețe. Nu impozitarea adecvată a respectivelor companii este urmărită pentru că atunci câștigurile din evaziunea fiscală pe care acestea o fac în țările de la periferie, cum este și cazul României, n-ar mai ajunge până la urmă în țările de origine ale transnaționalelor. Or, asta este funcția de bază a transnaționalelor în toate sistemele coloniale de tip centru-periferie cum este și UE.

Păi, dacă nu acesta ar fi scopul și, dimpotrivă, s-ar viza realmente împărțirea echitabilă a costurilor și beneficiilor din activitatea transnaționalelor, s-ar interzice pur și simplu transferurile prin paradisuri fiscale care nu sunt folosite decât pentru evaziuni fiscale și malversațiuni financiare. Să fim realiști! Nu întâmplător, Directiva cu pricina nu merge pe drumul drept, ci o ia după plop, stabilind un fel de mecanism de cheltuieli maxime și de deductibilități care în principiu să se opună aducerii de cheltuieli într-o țară numai pentru a transfera indirect profit din aceasta în alta. Fără a nega orice efect al acestor reglementări ”europene”, trebuie subliniat că este vorba doar de o picătură dintr-un ocean. Oricum ar urma să se combată numai evaziunea prin încărcarea artificială cu consumuri și costuri în țări precum România ca să se diminueze aparent profiturile obținute aici. Numai că grosul evaziunii fiscale a transnaționalelor are loc prin alte metode („neacoperite” de Directiva europeană), dintre care multe se bazează pe faptul că autoritățile române, în frunte cu Justiția și Fiscul, nu fac nimic, căci pentru acestea, transnaționalele sunt bibelou de porțelan de neatins.

Dacă nu ai cumva rucsăcel în spate și smartphone în mână înțelegi clar că România nu face parte din angrenajul productiv occidental, că nu este nici măcar vreun atelier al acestuia (cum sunt Cehia sau Slovacia), ci o biată anexă de consum sau maximum o hală (demontabilă) pentru fabricații în lohn. Și că banul obținut în România nici nu pleacă direct în țările „mântuitoare” (unde ajunge doar în final), ci se duce de fapt în paradisuri fiscale, spre a fi dirijat abia apoi potrivit intereselor pe termen scurt și lung ale stăpânilor. Este, în aceste condiții, o pură prostie să pui impozite mici pe profit, întrucât nivelul procentual nu are nicio importanță, deoarece impozitarea profitului oricum este eludată de către transnaționale.

Dacă profiturile ar migra către țările cu impozitele mici pe profit, atunci impozitarea lor din țările UE ar avea loc chiar în România sau, și mai și, în Bulgaria (unde impozitul pe profit este și mai mic). Dar nu este așa! Profiturile realizate oriunde, inclusiv în România, sunt externalizate fără fiscalizare în paradisuri fiscale, unde are loc „albirea” lor, spre batjocorirea proștilor de toate felurile și de pe toate meridianele. Dacă nu ar exista paradisurile fiscale, externalizările de profituri nefiscalizate ori n-ar avea loc ori ar avea loc în favoarea țărilor cu impozitele pe profit mai mici. Ceea ce nu se întâmplă nicidecum! Dacă s-ar dori într-adevăr ceea ce pretinde Comisia de la Bruxelles că vrea să se impoziteze profiturile în țările în care se obțin, ar trebui să se desființeze paradisurile fiscale! Or, acest lucru nici prin gând să fie avut în vedere!

                                                                                                                       Ilie ȘERBĂNESCU

Sursa: „România liberă

5 Comments

  1. Ionela Ionescu

    Păi să luăm cazul unui borcan cu castraveți murați de pe raftul Kaufland Germania, puțin mai ieftin decât unul identic de la Kaufland Obor.
    Castraveții din borcan au fost produși în Germania, sticla borcanului, borcanul, tabla capacului, vopseaua capacului, capacul, apa, oțetul, eticheta , imprimarea etichetei, transportul, depozitarea, toate făcute de lucrătorii germani , în firme germane care plătesc obol de impozite la bugetul german și realizează PIB Germaniei.
    Acel borcan TREBUIE să se vândă.
    Și trebuie să se vândă în interiorul unei perioade de timp denumită generic „termen de garanție”.
    Dacă nu s-ar vinde borcanul , ar însemna că toți cei care au contribuit la producerea, transportul și expunerea lui au muncit degeaba, în loc să aibă venituri de un euro, au pagubă de 0,8 euro, că pentru că acel borcan să ajungă pe raft , cineva a cheltuit deja (în avans) bani reali 0,8 euro cheltuieli de producție, transport, expunere la raft.
    Distanța dintre vânzare și nevânzare este cât de la minus 0,8 la plus 1,0, este de 1,8 euro.
    Dacă la jumătatea termenului de garanție borcanul este încă nevândut, el este deplasat fizic la o altă persoană juridică din altă țară, respectiv o subunitate proprie care dacă ar fi în aceeași țară nu ar putea fi o persoană juridică diferită.
    Prin această mutare fizică, cu camionul, de stocuri proprii, Germania se înregistrează cu export , adică vânzări, adică PIB și primește și impozite la bugetul național, în valoare de un euro în loc să aibă o pagubă contabilă de minus 0,8 euro.
    Pagubă contabilă este centrifugată la Kaufland Obor , odată cu borcanul în forma lui fizică.
    Tot acolo, la periferia Obor, dacă borcanul nu se vinde, rămâne și deșeul alimentar rezultat din expirarea lui dar și CHELTUIALA cu distrugerea deșeului, care și ea tot centrifugată la periferie este.
    Mno, șmecherii contabile ….

    • Ionela Ionescu

      Deci dacă borcanul nevândut la Berlin ar fi fost trimis la Munchen, în interiorul aceleiași economii naționale , Germania ar fi avut PIB-uțul mai mic, deșeuri mai multe iar la bugetul propriu , niște impozite mai prăpădite.
      Să mai adăugăm că filialele necesare centrifugării pagubei contabile spre periferii au fost construite cu bani ioropeni nerambursabili iar că din profiturile germane se cumpără fabrici și uzine (de mâncare) din țările astfel țepuite TOCMAI pentru că acolo să nu se mai scoale în veci vreo concurență potențială…. În magazinele Lidl se va vinde salam făcut în fabricile Lidl, restul fabricilor fiind anihilate.
      Apoi, dacă vreun guvern suburbial o ia razna , ar trebui să se gândească serios : cum ar arăta țara lui dacă în șapte zile toate super marketurile ar pleca DEODATA, în condițiile în care nu mai produce nimic sau mai nimic, ar arăta ca Venezuela ??

    • Ionela Ionescu

      PS: borcanul de castraveți de pe raftul din Obor este umpicuț mai scumpișor decât fuse la Berlin , deoarece conține în preț și drumul lui cu camionul dar și cheltuiala cu distrugerea deșeurilor , cheltuieli (adică minusuri de PIB) transferate PIB-ului românesc.

  2. L

    Craciun fericit tuturor !
    Workshare !

    Orice proces de productie, asa cum a teoretizat Marx , are, in principal ,doua
    componente: forta de munca si capitalul.
    A mai zis Marx, ne place sau nu , ca, omul este cel mai pretios capital, dar asta nu trebuie sa o afle sclavii din
    Romania.
    La inchiderea ciclului de productie,
    rezultatul se distribuie intre cele doua categorii.
    Cum se imparte ,hehe, o simtiti toti, sau aproape toti, pe propria piele!
    Asa a aparut doctrina Workshare, altfel
    spus, la imparteala, cat ia sclavul si cat ia capitalul !
    In Romania ,o cota orientativa este in zona 40…45 % pentru sclav iar restul
    pentru capital.
    Exista studii extinse pe tari si pe sectoare de productie, in care se arata aceste cote.
    Romania este cam in coada listei , de aceea ,vai de mama lui de sclav roman.
    Pe plan mondial, exista si sectoare unde forta de munca ia chiar 65..70%!
    Dragnea v-a explicat bine treaba aceasta, dar nu ati bagat la cap!
    Politica sa, de crestere a salariului minim a fost demonizata pana cand
    i-ati votat pe demonizatori.
    Imi pare rau sa spun, dar am impresia
    ca suntem o tara de idioti, de diverse
    grupe idiotizate.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *


*