Investigatii

Dan Cristian Ionescu: Amintirile unui procuror (III)

                            ALTE AMINTIRI, DE DATA ASTA PROFESIONALE […]

 

                          ALTE AMINTIRI, DE DATA ASTA PROFESIONALE (III)

August 1991. Cum deja v-am obișnuit, sînt din nou la mare. Și iar cu probleme profesionale în bagaj. De data aceasta, sînt de aproape 10 ani în avocatură.

Fusesem avocatul greviștilor din cadrul Federației Sindicatelor Libere Feroviare de Ramură Mișcare-Comercial din CFR. Federația era condusă de un luptător extrem de bătăios și de dîrz, Ștefan Siromascenco. Acesta era urmat ca de o umbră de mîna sa dreaptă, Nicolae Peride. Ce diferență între ei, dar cît de bine se potriveau! Siromascenco, un om mic și sfrijit, iute ca un… ardei iute, adică iute-iute, nu de ăla pe care îl bagi în ciorbă doar ca să dea pete de culoare. Peride, de talia unui urs, calm, permanent zîmbitor (așa mi-a rămas în minte). Se completau de minune.

A fost cea mai mare grevă serioasă, adevărată, pe care o cunosc și la care au participat zeci de mii de ceferiști (și din alte ramuri de activitate din cadrul CFR). Legea nr. 15/1991 permitea declanșarea grevelor, dar legea nu făcea doi bani atîta timp cît judecătorii declarau toate grevele ilegale!

Judecătoarea (Bodîrlău, dar nu mai îmi amintesc prenumele; era sora mai mare a colegei mele de grupă Gina) se comporta ca avocata CFR, deși CFR-ul avea avocat, pe Teodor Cuzino, tatăl Oanei Cuzino și, vremelnic, socrul lui Yoav Stern. Tot ceea ce cerea Cuzino, era admis, timp în care eu vorbeam la pereți. Singura dată cînd am convins-o că admite o tîmpenie (și a revenit asupra măsurii) a fost cînd admisese inițial cererea lui Cuzino ca sindicatele să depună listele cu membrii de sindicat care au votat pentru declanșarea grevei – de ce? simplu, ca să fie concediați. A trebuit să îi explic judecătoarei că legea prevede atît votul deschis cît și votul secret, iar listele cu cei care au votat secret pentru grevă, nu le pot prezenta. Într-un tîrziu, a înțeles.

Declanșarea grevei a respectat întru totul dispozițiile legii, dar judecătoarea a declarat-o ilegală (la scurt timp, a fost promovată la Tribunalul Capitalei).

Mă pregăteam de plecat în concediu, cînd mă sună Siromascenco și îmi spune că au primit hotărîrea. Ne întîlnim chiar la gară, la trenul meu, îmi dă hotărîrea, ne înțelegem cum procedăm și îi spun că dacă termenul de recurs va fi înainte să mă întorc din concediu, să ceară un nou termen, pentru lipsă de apărare.

Ajung la mare unde mi-am petrecut primele zile pe cearceaf, mîngîiat de plăcutele raze de soare și redactînd motivele de recurs. Nu redactarea era problema, ci faptul că trebuia să mă chinui ca să scriu citeț. După atîția ani de bătut la mașină, scrisul meu de mînă devenise ilizibil. În sfîrșit, termin motivarea recursului, fug la gară, mă duc la Constanța, îi dau șefului de gară recursul pe care urma să-l trimită la București cu primul tren.

Mă întorc la plaja mea, cu simțămîntul datoriei împlinite.

La revenirea în București, primul drum este la hotelul Astoria, unde era sediul federației sindicale. Cînd mă vede Siromascenco, începe să își dea cu pumnii în cap. Mi-a explicat că atunci cînd s-au dus la primul termen al recursului, doamna președintă le-a vorbit atît de frumos, le-a zîmbit, a fost atît de amabilă, încît au fost convinși că le va da dreptate, așa că nu au cerut un termen nou pentru lipsă de apărare! Și doamna președintă le-a respins recursul!

Doamna președintă fusese fosta mea colegă de an Sanda (Ruxandra Marinescu, devenită după căsătorie Neagu) și care apoi a ajuns vicepreședintă a Î.C.C.J. (adică instanța supremă).

Acum, dacă stau și mă gîndesc, probabil că recursul ar fi fost respins chiar dacă l-aș fi susținut eu. Judecătorii au manifestat permanent o ură viscerală împotriva sindicatelor, și o să vă mai dau două exemple trăite de mine.

Dar pînă atunci, o să vă dau un alt exemplu, legat de presa din România. Am citit la un moment dat un articol care făcea o legătură între marea grevă a ceferiștilor și puciul de la Moscova! Măi idioților, măi slugi ale necuratului, măi manipulatorilor, cînd ceferiștii au votat pentru grevă, puciștii de la Moscova nici măcar nu știau că vor declanșa puciul!

                                                                         * * *

După CM de fotbal din Italia (1990), internaționalii români și-au dat seama că neavînd impresari, au fost vînduți în occident de oficiali (ca secretarul de stat Cornel Dinu) sau de ziariști (ca Ovidiu Ioanițoaia). S-au hotărît să se organizeze în Liga Sindicală a Fotbaliștilor Români, președinte de onoare Helmuth Dukadam iar președinte executiv Bogdan Stelea (deși nu am avut legături cu lumea fotbalistică, s-a întîmplat să cunosc patru dintre portarii naționalei României (în afară de cei doi de mai sus, îi mai adaug pe Ion Voinescu și pe Carol Haidu – și s-a mai întîmplat că trei din cei patru au jucat la clubul meu favorit).

Judecătoria a admis cererea (deja în România fotbalul era profesionist iar fotbaliștii erau angajați, adică salariați), dar Cornel Dinu declară recurs. Fotbaliștii apelează la mine și spre surprinderea mea (dar nu numai a mea!), Tribunalul București declară că fotbaliștii nu au dreptul la organizare sindicală! I se împlinise pohta lui Cornel Dinu!

                                                                         * * *

Tot în această perioadă am fost avocatul „Sindicatului Liber din Comerț București”, condus de Ion Ciochină (cunoscut ca „Jan”). Am mai pomenit despre el. In seara de 29 aprilie 1990, fugind de la Timișoara la București să anunț constituirea ANPT („Alianța Națională pentru Proclamația de la Timișoara”), dau sa intru în Universitate. Ușa era încuiată, bat puternic, cineva („Jan”) deschide ușa să cînd mă vede, se uită la mine urît și mă întreabă ce vreau. Îi explic, mă întreabă dacă pot dovedi că vin de la Timișoara. Îmi aduc aminte că păstrasem ecusonul primit pentru a fi cazat la hotelul Timișoara. I-l arăt, mă lasă să intru. Dacă nu l-aș fi păstrat, nu aș fi putut vorbi din balcon! Apoi am aflat de ce se uita la mine cu dușmănie – eu am o memorie foarte bună, dar nu și memorie vizuală. Cînd m-a văzut, „Jan” a recunoscut în mine pe avocatul, înainte de 1989, al soției lui, într-un proces de încredințare de minor. Apoi, ne-am împrietenit.

„Jan” era și președintele Asociației Revoluționarilor de la Radio, și apoi a fost ales și membru în conducerea ANPT în seara de 29 mai 1990, cînd după aceste alegeri Alianța a fost ucisă. Nimeni nu și-a pus problema de ce prima formă de organizare a opoziției unite din România a dispărut. O să vă explic eu. Rezultatul alegerilor nu a fost pe placul păpușarilor. O opoziție unită condusă de un comitet de 7 oameni, în majoritate luptători în revoluție (eu, Leon, Jan, Dumitru Dincă, Laura Stoica – nu cîntăreața ci vicepreședinta Federerației Educației Naționale), cu mine președinte și cu Leon vicepreședinte, doi oameni care nu puteam fi controlați, compromiși sau cumpărați, șantajați, terorizați sau amenințați, nu era pe placul celor care vroiau să controleze opoziția (printre care, am eu motivele să scriu asta, și agentul KGB Petre Mihai Băcanu). Despre seara de 29 mai 1990 am scris mult mai mult în „Codul lui Lucifer II”.

În aceste trei cazuri, nu am lîngă mine dosarele de casă, dar dacă în primele două dintre ele mă bazez în special pe memorie, în ultimul apelez la colecția mea de ziare.

Ce s-a întîmplat în acest dosar, depășește și imaginația regizorilor de la Hollywood. Ca să prezint toate nemerniciile, ar trebui să fac un roman foileton. Este o succintă descriere a felului în care au început să fie create în România marile averi și cum au fost îngropate dosarele: privatizări frauduloase, contracte păguboase pentru stat (ca de pildă contractul încheiat între societatea comercială București și firma româno-americană israeliană „Optinova”), jafuri (cum scrisesem eu într-un articol, boșii cîștigau într-o zi cît într-un an – iar în această materie se instituise deja egalitate de gen, adică femeile furau ca și bărbații, timp în care salariile personalului scădeau, deși inflația creștea tot mai mult și de neoprit), depunerea în instanță de acte false din partea societății, dosare penale îngropate, procuror șef mituit de conducerea societății, rapoarte ale inspectorilor din ministerul comerțului prin care se confirmau abuzurile vechii conduceri (demise între timp), rapoarte date de minister presei dar refuzate de același minister să fie trimise instanței cu motivarea că sînt secret de serviciu, refuzul Curții Supreme de a strămuta dosarul la o altă instanță, nenumărate încălcări din partea instanței ale legii nr. 15/1991 și ale codului de procedură civilă, etc.

Încălcări flagrante, care într-o societate cu o justiție normală ar părea imposibile. Dar justiția română nu mai era normală, deja judecătorii, îmbrăcați în robă, luau fără nici o teamă și fără nici o jenă șpaga în valută pe holurile Tribunalului Mare în mijlocul justițiabililor. Parcă pentru ei se făcuse revoluția!

Acum, trebuie să mă înțelegeți că am obosit și trebuie să ma odihnesc. După care, va trebui să mă umplu de praf căutînd ziare de acum peste un sfert de veac.

                                                                                                                              Dan Cristian IONESCU

 

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *


*