Investigatii

Dan Cristian Ionescu: Amintirile unui procuror

             Alte amintiri, de data asta profesionale Din păcate, vine în viață un moment în […]

 

           Alte amintiri, de data asta profesionale

Din păcate, vine în viață un moment în care ajungi să trăiești din amintiri. Este un moment greu, dar și mai greu este să nu ai amintiri. Slavă Domnului, eu am destule. Pînă cînd genunchii au început să îmi cedeze am avut o viață atît de activă, încît mi-ar mai trebui încă o viață întreagă pentru a scrie numai amintirile pe care le mai țin minte. Genunchii au început să îmi cedeze cînd președinte era Traian Băsescu (dar pentru asta nu îl acuz pe Băsescu, cum nu îl acuz nici pe Iohannis pentru faptul că în timpul președenției lui mi-am pierdut și ultimul dinte natural).

Dacă aș fi avut nepoți, i-aș fi ținut pe genunchii și le-aș fi povestit amintiri care nu știu cît i-ar fi interesat. Neavînd nepoți, vi le povestesc vouă tot fără să știu dacă vă interesează. Indiferent de profesia pe care am practicat-o, le-am exercitat pe toate cu pasiune, responsabilitate și profesionism, inclusiv în concediu. Poate că amintirile de mai jos vă interesează.

În anul 1980, pe baza informațiilor pe care le adunasem, deschid un dosar legat de crima organizată legat de gruparea condusă de I. B. (os boieresc, extrem de inteligent și de plăcut). Profitînd de faptul că fusese condamnat contravențional, l-am transferat în arestul Procuraturii Municipiului București și am început să stăm de vorbă. L-am citit din prima, mi-a plăcut și l-am respectat, sper că aprecierea a fost reciprocă. Mi-a spus foarte multe lucruri, mai puțin despre polițiștii pe care îi mituia – erau garanția lui. În schimb, și eu am avut momentul meu de neîncredere, care însă mă scapa de unele griji. M-a rugat ca iubita lui, M. C., prostituată de lux (devenită mai tîrziu amanta lui Nicu Ceaușescu), să-i aducă niște cărți. Am fost de acord, dar cum ea aducea cîte patru carți, ia gîndiți-vă cît timp mi-ar fi luat verificarea lor? Dacă ar fi fost bilețele strecurate în coperți sau lipite de pagini, nu era o problemă, dar să verifici o mie de pagini în care puteau fi, la diferite pagini litere subliniate sau înțepate cu acul, mi-ar fi luat prea mult timp. Așa că am băgat cărțile în sertarul biroului și lui i-am dat cărți din biblioteca mea. La un moment dat, m-a întrebat dacă într-adevăr cărțile pe care i le dau sînt cele aduse de iubita lui. I-am spus adevărul și el, zîmbind mi-a spus că și-a dat seama întrucît „Cristinela nu mi-ar fi adus tîmpeniile alea!”. Am fost puțin jignit întrucît de fiecare dată îi aduceam cărți cu aceași temă cu cele aduse lui. Sau, cine știe, el poate prin acele cărți, chiar aștepta informații.

Într-o bună zi, în timp ce ne beam ness-ul, se uită la mine și îmi spune zîmbind: „Domnule procuror, știți că anul trecut v-am trimis 10.000 de lei și două cartușe de Kent?” Normal că l-am întrebat prin cine. Mi-a spus că nu contează întrucît milițianul care i le ceruse în numele meu, după două zile i-a adus totul înapoi. În anul următor, am aflat despre cine era vorba, de lt. maj. M. S., unul din oamenii din brigada mea de șoc. Sînt convins că la arestarea lui, I. B. a avut un rol important.

Pe baza discuțiilor purtate cu I. B. plec la penitenciarul Gherla să vorbesc cu „Ghindaru” (G.N.), unul dintre oamenii săi de încredere. Plec pregătit cu tot ce era necesar ca să-i dovedesc că știu ce este vorba și că vorbesc serios. La controlul de la Aeroportul Băneasa, nu am avut nici o problemă.

Ghindaru era victima unei condamnări nedrepte prin severitatea ei, fusese condamnat la mulți ani închisoare pentru omor întrucît fiind beat, i-a dat un pumn amantei lui „Gigica” în barul Atlantic iar aceasta, lovindu-se în cădere cu capul de o treaptă a scării, a murit. Era evident lovitură cauzatoare de moarte, dar nu omor. Însă un prieten al meu s-a ambiționat să îl trimită în judecată pentru omor, iar instanța a fost de acord. Ia hai să îmi verific memoria: „Dobre Virginia (zisă Gigica), născută în 1956 în Călărași, domiciliată în Călărași, str. (sau Calea) Progresului nr. 111, prostituată de lux”. Cînd o să ajung acolo unde este cartoteca întocmită de mine acum patru decenii o să verific și o să vă spun dacă memoria mă mai ajută sau nu.

Au fost două zile de discuții rodnice. În prima zi, la prînz, am mîncat la popota personalului. A fost o masă excepțională și foarte ieftină (nu cred că deținuții beneficiau de această calitate a hranei). Cred că a costat 7 sau 10 lei și a constat dintr-o ciorbă (nu mai țin minte de care) și un escalop cu piure.

Spre seară, m-am dus la hotelul din Gherla. O surpriză neplăcută! Mi se dă o cameră comună! Mă legitimez și spun că am acte și probe importante, așa că vreau o cameră singur. Recepționerul îmi spune că hotelul are o singură cameră, comună!

Am plătit noaptea (foarte ieftin, cred ca 10 lei), după care, cu geanta diplomat în mînă, am mers la berăria de sub hotel și am baut o bere. Apoi m-am întors în cameră, am pus diplomatul sub pernă și nici nu țin minte dacă am dormit sau am vegheat.

A doua zi, m-am întors la penitenciar pentru încă o discuție cu Ghindaru. La sfîrșit, am fugit la gară iar de acolo, cu celebra cursă de persoane Apahida-Cluj Napoca, am ajuns la Cluj.

Aici, mi s-a întîmplat o nenorocire, mi s-au rupt pantofii. Am avut suficient timp ca pînă la plecarea autobuzului spre aeroport să îmi cumpăr pantofi noi. Pe cei vechi, i-am împachetat într-un ziar și i-am luat sub braț

Am ajuns la aeroport, iar la scanner, clujenii au văzut ce nu văzuseră cei de la București și m-au întrebat: „Dar astea ce sînt?” Le-am spus că sînt ducați mari austro-ungari (erau 24 – inițial fuseseră 25, dar unul rămăsese la expertiză). Au căscat ochii și s-au pus cu întrebările. Am scos legitimația, am scos ordinul de serviciu, am scos din diplomat expertiza care atesta că ducații sînt falși. Totul părea lămurit, așa că mi-am luat diplomatul și ziarul cu pantofi și m-am întors în sala de așteptare.

Dar vigilența organelor, a cerut să fie chemat un superior, așa că aud în difuzor că sînt chemat din nou la control. Toată lumea din sala de așteptare se uita la mine. Mă duc, explic din nou, scot portofelul cu legitimația și cu ordinul de serviciu, deschid diplomatul și arăt ducații falși și raportul de expertiză, se rupe ziarul cu pantofii care cad pe jos, mă enervez și atunci le spun că am și 400 DM. Turbați că au scăpat captura, cer să îi vadă. Cînd au constatat că cele 4 bancnote au ștampila BRCE că sînt false, m-au lăsat în pace. Măgarii! Nici măcar nu mi-au dat o pungă de plastic sau un alt ziar în care să-mi țin pantofii!

Nu mai trece mult timp, și prin stație este altcineva convocat la organ. Toți se uită din nou la mine, dar nu eram eu. Chiar așa, dacă în România ar fi fost un nou cutremur, tot la mine s-ar fi uitat?

Am ajuns în București și apoi acasă, avînd pe drum mare grijă de portofel, de geanta diplomat și de zdrențele de ziar care înfășurau cît de cît pantofii.

Am spus că discuțiile cu Ghindaru au fost foarte rodnice, motiv pentru care l-am transferat de la Gherla în arestul Procuraturii Municipiului București. La prima reîntîlnire, mi-a spus ca are multe de declarat, dar vrea un recurs extraordinar în favoarea lui (ceea ce ar fi fost cît se poate de firesc). I-am cerut întîi de toate un gest de bunăvoință din partea lui, și mi-a dat cazul unui tablou („Fuga în Egipt”) pictat de Nicolas Poussin, trecut fraudulos peste graniță. Acest tablou a ajuns la mine, l-am trimis spre expertiză la Muzeul Național de Artă, de unde după un timp ne-a venit răspunsul că este un fals.

Pînă să vină răspunsul, vorbisem cu Florin Dimitriu (procuror șef adjunct la capitală însărcinat cu urmărirea penală și supravegherea urmăririi penale) cu privire la ce putea oferi Ghindaru și ce cerea. Florin Dimitriu, captivat, mi-a cerut să aflu de la Ghindaru tot ce știe. L-am întrebat cum rămîne cu cererea lui, iar răspunsul a fost că important era să aflăm ce ne poate spune.

Am coborît la subsol, la biroul meu, cerînd să îmi fie adus Ghindaru. Cînd a venit, i-am relatat discuția și i-am spus că nu pot să îi promit nimic. S-a ridicat de pe scaun (era o namilă de om), mi-a întins și strîns mina, am înțeles și am chemat gardianul să îl ducă înapoi în arest. De atunci, nu l-am mai întîlnit. Dacă mi s-ar fi dus buhul că aș fi făcut promisiuni neonorate, nu știu dacă anchetele mele ar fi avut rata de succese (sau succesuri?) pe care au avut-o.

O să închei această primă parte cu unele comentarii, scrise cu mare tristețe, despre Florin Dimitriu. A fost un anchetator excepțional, viața lui (de dimineața pînă noaptea într-un birou îmbîcsit permanent de miros de țigară, care pe mine nu mă deranja cîtuși de puțin întrucît contribuam și eu din plin la el), cu o intuiție de excepție, a avut un final cauzat nu de o greșeală, ci de un abuz. El și Dan Ioan Mirescu au fost semnatarii rechizitoriului împotriva lui Gheorghe Samoilescu (zis Sami, zis Soni) pentru uciderea în anul 1977 a tinerei sibience Anca Maria Rodica Broscoțean venită în București pentru a da admiterea la ASE. Ei nu au atașat la dosar raportul de expertiză solicitat în Polonia conform căruia sperma recoltată din vaginul victimei nu îi aparținea lui Samoilescu.

Cînd s-a constatat că adevăratul criminal nu era Samoilescu ci Romca Cozmici, glorioasele lor cariere s-au prăbușit. Nu am lucrat la acest dosar dar îl cunosc foarte bine. Adesea, în grădina de la Bucur, beam cîte o bere cu Ovidiu Păun, primul titular al dosarului. Au fost trei oameni care au spus că nu Samoilescu este autorul. Primul, a fost Ovidiu – și i s-a luat dosarul. Al doilea a fost Dumitru Ceacanica, celebrul criminalist care în ciuda vărstei, era solicitat pe post de consultant în anchetele foarte complicat. Al treilea, a fost Tudor Stănică, la acel moment șeful Direcției Cercetări Penale din cadrul IGM și care a spus că la cîtă bătaie a luat, dacă el era autorul, ar fi recunoscut”.

                                                                                                Dan Cristian IONESCU

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *


*