Atitudini

Datoria Germaniei catre România

<p><strong><em>Stimate Domnule Pre</em></strong><strong>ş<em>edinte, TRAIAN B</em>Ă<em>SESCU </em></strong><strong></strong></p>
<p><strong>Animați de dorința de a lămuri o un aspect comercial internațional (soldul aferent relațiilor comerciale româno-germane derulate în baza acordului de cliring din anul 1935),</strong> revenim şi supunem atenției Dvs. noi argumente în speranța<strong> </strong>că acest al doilea demers va reuşisă sensibilizeze atenția celor responsabili.

Menționăm că în luna iunie a.c. am mai întreprins un demers similar, dar care s-a soldat cu răspunsuri prea puțin mulțumitoare:

-domnul Gabriel-Cristian Piscociu, consilier de stat în cadrul Administrației Prezidențiale, ne-a înştiințat – prin adresa nr. DRA2/19148/09.07.2010 – că petiția a fost trimisă Ministerului Afacerilor Externe;

-domnul Bogdan Alexandru Drăgoi, consilier de stat în cadrul Ministerului Finanțelor Publice, ne-a înştiințat – prin adresa nr. 601128/16.08.2010 – că M.F.P. a solicitat un punct de vedere din partea B.N.R. precum şi M.A.E.; conform adresei nr. IX/1115/22.07.2010 a

B.N.R. s-a precizat că nu există documente care să ateste existența unei eventuale creanțea BNR față de Casa Germană de Compensație;

-domnul Octav-Dan Paxino, ministru consilier în cadrul Ministerului Afacerilor Externe, ne-a transmis – prin adresa nr. H3/P/571 din 14.09.2010 – că a solicitat B.N.R. poziția sa cu privire la această problematică, primind acelaşirăspuns prin adresa B.N.R. nr. IX/1115/22.07.2010 (semnată de d-na Director Adriana Marinescu, Direcția Relații internaționale din cadrul BNR).

Sintetizând, puteți remarca şi Dvs. că toate răspunsurile se circumscriu unei singure formulări (cea a BNR-ului).

Unul din motivele pentru care am decis să reluăm acest demers este tocmai faptul că în cercetările noastre am menționat mai multe surse interne şi externe care recunosc oficial existența acelui sold.Răspunsurile primite nu denotă decât o informare superficială (tangențială).

În speranțacă acest al doilea demers va avea mai mult succes, reluăm câteva aspecte privind problema pusă spre dezbatere:

  • În perioada subordonării României de către Germania hitleristă s-a încheiat, în anul 1935, acordul pentru „reglementarea plăților între Imperiul German şi Regatul României”. Prin acest acord s-a stabilit ca plățile dintre România şi Germania, provenind din schimbul de mărfuri şi din alte obligații de stat şi particulare, să fie efectuate prin cliring bilateral între Banca Națională a României şi Casa de compensație germană din Berlin. Printr-o clauză instituită în anul 1940, Banca Națională a fost obligată să achite exportatorii din România, chiar dacă sumele necesare pentru aceasta depăşeau vărsămintele în lei ale importatorilor.
  • Conform lucrărilor de specialitate1, la nivelul anului 1944, soldul activ pentru România rezultat ca urmare a operațiunilor de cliring româno-german depăşea 1 miliard mărci imperiale.
  • Acest sold este confirmat şi de surse oficiale externe, precum: -Casa Germană de Compensație – instituție ce ținea evidența operațiunilor de cliring pe lângă Banca Centrală Reichului; -Raportul Comisiei Bergier – comisie de anchetă a Elveției, instituită în anul 1998, pentru a analiza tranzacțiile cu aur în timpului celui de al doilea război mondial;

-Arhiva Germaniei; numărul de registru al arhivei germane din Berlin este: R 2 / 222; dosarul cuprinde ultimul extras de cont al Casei de compensație; exemplarul pe care l-am expus spre informare opiniei publice a fost obținut la cerere; din moment ce s-a răspuns solicitării unei persoane fizice, nu există nici un impediment ca aceeaşi dovadă să fie pusă la dispoziție BNR-ului sau oricărei alte instituții abilitate din România2;

-Banca Reglementelor din Basel -Raportul de lucru nr. 14 (p. 164 -166).

Se remarcă faptul că accesul la dovezile care justifică existența soldului este destul de facil. Calitatea şi sursele informațiilor nu pot fi contestate (Ministerul de finanțe al Germaniei este cotat, în privința calității de autenticitate a materialului, la cel mai înalt nivel). Mai mult, atâta timp cât BNR invocă faptul că nu există documente care să ateste existența unei eventuale creanțe a BNR față de Casa Germană de Compensație, putem spune că nici nu mai este necesară căutarea acestora în România (deşi au fost menționate expres şi dovezi din literatura română de specialitate).

  • Cadrul legal în contextul căruia am invocat recuperarea datoriilor Germaniei din relațiile comerciale cu România este reprezentat de: a) Acordul pentru Reglementarea plăților între Imperiul German şi Regatul României

semnat la Bucureşti pe 24 mai 1935;

b) Tratatul pentru stabilire comerțşi navigație din 23 mai 1935;

c) Acordul economic româno-german – Tratatul asupra promovării raporturilor economice dintre Regatul României şi Reichul German semnat la data de 23 martie 1939; acest Tratat-cadru este bazat pe Tratatul pentru stabilire comerțşi navigație din 23 mai 1935 şi Acordul de plăți romano-german din 24 mai 1935;

d) Tratatul de pace de la Paris, semnat la 10 februarie 1947;

e) Conferința de datorii de la Londra (LDA) – 1953.

Prin prisma cadrului legal menționat, se impune să mai precizăm faptul că soldul

comercial ce se încearcă a fi recuperat a fost generat în baza Acordul pentru Reglementarea plăților între Imperiul German şi Regatul României (1935), iar Tratatul asupra promovării raporturilor economice dintre Regatul României şi Reichul German (1939) a fost doar un simplu cadru care s-a bazat pe reglementările din anul 1935.

  • Concomitent cercetărilor individuale am inițiat şi interpelarea autorităților germane prin intermediul doamnei Ulla Jepke (Partidul Die Linke). Deşi Guvernul Germaniei a invocat faptul că Tratatul asupra promovării raporturilor economice dintre Regatul României şi Reichul German (23.03.1939) a fost ratificat de Germania după 1.09.1939 (dar s-a admis că a produs efecte juridice chiar din momentul semnării şi aplicării sale, conform dorinței explicite apărților contractante formulate în art. 5), acest aspect nu neagăşi nici nu blochează perspectivele recuperării datoriei Germaniei față de România. Mai mult, prin răspunsul dat, se remarcă faptul că Germania nu a interpretat textul Tratatului de Pace de la Paris (1947) în defavoarea României. În acelaşi context, se remarcăşi aprecierea domnului Corneliu Vlad (editorialist pe politică internațională) care consideră că răspunsul Berlinului la problema cliringului este, de fapt, o invitație la dialog.
  • Totodată, consider oportun să vă fie aduse la cunoştință şi discuțiile purtate cu dl. Mugur Isărescu (Guvernatorul BNR), care şi-a asumat intenția de a studia şi analiza problema soldului de cliring germano-român. Totodată, pentru ca Domnia sa să se poată pronunța asupra problemei, i-am pus la dispoziție informațiile privind cazul Elveției care este extrem de similar cu cazul României, ambele state fiind încadrate în modelul Uniunii de Cliring

European de la Berlin. Aspectul central în lămurirea acestui litigiului elvețiano-german revine, pe plan juridic, tot Conferinței de la Londra (London Debt Agreement) care are statut de tratat internațional. Conform acestuia, Germania preia întreaga răspundere şi responsabilitatea pentru obligațiile fostului Reich German. Elveția a fost încadrată în art. 5 alin. 3 LDA. România se încadrează în categoria art. 5 alin.4.

  • Deşi am fost primii care am supus atenției publice această problemă, pe parcursul dezbaterii sale ea atras şi atenția altor persoane (cu intenții mai mult sau mai puțin binevoitoare); fără a pune sub semnul îndoielii intenția domniei sale, menționăm acțiunea domnului senator Urban Iulian care, în baza celor relatate de noi prin mass-media, în nume propriu sau în numele Senatului (?), s-a adresat B.N.R. pentru a identifica documentele ce pot lamuri problema soldului. În consecință, pentru a asigura circumscrierea dezbaterilor într-un cadru coerent şi instituționalizat, vă rog să dispuneți desemnarea unei structuri care să supervizeze legitimitatea acțiunilor ce se întreprind; în acest context, ne anunțăm şi disponibilitatea de a conlucra pentru a duce la bun sfârşit demersul nostru.

Din punctul nostru de vedere, continuămsă credem că o soluționare diplomatică la nivel de state (pe cale amiabilă) ar fi preferabilă. În absența unui astfel de demers se poate acționa pe cale privată, perspectivele fiind însă mai puțin previzibile şi diplomatice.

În speranțacă vețigăsi mijloacele necesare pentru a sensibiliza şi responsabiliza factorii de decizie pe linia lămuririi soldului şi veți susține propunerea noastră de a întreprinde un demers comun (subscris interesului național) sub tutela unei structuri direct răspunzătoare, vă mulțumim anticipat.

Aşteptăm cu mult interes răspunsul Dvs.

Cu deosebită cordialitate,

Radu GOLBAN
Mihaela-Brîndu
șa TUDOSE

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *


*