Cap limpede

De ce nu mai râde nimeni la 100 de zile cu Iohannis la Cotroceni?

  Iohannis se simte bine la Cotroceni de 100 de zile. România se simte din ce în ce mai rău […]

 

Iohannis se simte bine la Cotroceni de 100 de zile. România se simte din ce în ce mai rău însă cu un preşedinte figurant care a transformat mandatul într-un soi de pontificat misterios, întrerupt în sacralitatea sa doar de câte o bulă iohannică emisă pe Facebook, şi aceea din când în când. Iohannis cere credinţă oarbă în sine şi pe ea se şi bazează. Vinovaţi sunt cei care cer dovezi.

Ce s-a întâmplat remarcabil în cele 100 de zile de când Iohannis şi-a luat ţara înapoi? Numărul fanilor pe Facebook a crescut la un milion şi jumătate. Senzaţional, dar Inna, Akcent, Smiley şi Connect-R au mai mulţi, aşa încât nu ştiu dacă mandatul lui Iohannis poate rămâne în istorie doar pe această bază. O altă caracteristică a pontificatului iohannic este că sunt respinse legile care nu convin.

Legea prin care Avram Iancu e declarat Erou al Naţiunii Române a fost doar un început, deşi ea era depusă în Parlament de lideri liberali. Să vedem dacă PNL mai are curajul să o susţină şi să i-o retrimită suveranului pontif după ce acesta a dat semnalul că nu înghite istoria românilor. A urmat respingerea Codului Silvic, o măsură cu impact major care a născut întrebări referitoare la prietenia preşedintelui cu un consul austriac şi cu privire la firma austriacă de mare succes din România care taie arborii seculari din Munţii Retezat şi-i transformă în butuci de şemineu pentru supermarketurile din Austria.

Totul rămâne fără ecou însă, pentru că, de când Cotroceniul a devenit Vatican, nimic nu răzbate de dincolo de zidurile fortăreţei sacrosante. De Iohannis nu poţi nici măcar să râzi, îţi îngheaţă umorul în vine. În felul acesta, românilor li s-a luat şi ultimul refugiu care i-a însoţit în vremurile grele: hazul de necaz. Să vedem cui îi dă mâna să râdă de suveranul pontif! Ce ştim sigur despre pontifex maximus Iohannis la 100 de zile de mandat este că nu dă explicaţii muritorilor de rând. Credinţa pe care o pretinde preşedintele este de tip medieval: crezi ori nu crezi, alte explicaţii nu se livrează. Cu atât mai puţin dovezi. Sau poate că nu modelul pontifical îl caută preşedintele, ci pe cel regal, dar absolutist.

Monarhul de la Cotroceni este deasupra vieţii mărunte a românilor şi nu se coboară până la a vedea ce se întâmplă cu ţara. Dacă ceva merge rău, şi totul merge rău, vinovaţi sunt alţii. Ca un alt împărat al Japoniei, Iohannis poate fi văzut foarte rar şi numai cu ocazii ceremoniale, fără contact cu plebea ignorantă şi măruntă care nu poate înţelege energiile eterate care emană de la Cotroceni şi fără a fi confruntat cu întrebările ignobile ale presei care nu-l venerează. O presă, cum s-ar spune, păgână, prin raport cu credinţa în Iohannis. În acest sens, Iohannis reprezintă un fel de copie mic-burgheză a monarhiei de care, am văzut, se simte ataşat, probabil în încercarea de a o imita. E greu să atingi însă nobleţea naturală atunci când arunci cu paltoanele.

Rafinamentul, fie el aristocratic sau nu, este o cucerire lăuntrică înainte de a fi una socială. Impostura e jenantă. Românii mai au însă timp să se convingă dacă Iohannis se vrea suveran pontif, monarh, sau amândouă, în următorii patru ani şi mai bine în care cetăţenii vor fi obligaţi să încerce să deceleze misterul care înconjoară Palatul Cotroceni.

Îmi permit să fac o previziune dureroasă, aceeaşi pe care am făcut-o încă dinainte de alegeri, aceea că nu e niciun mister la mijloc şi că ”împăratul e gol”. Acesta este motivul pentru care se ascunde… Ca o concluzie amară, românilor le-a pierit şi umorul în cele 100 de zile. Şi preşedinţii anteriori erau la fel de străini de interesele poporului român, dar, tocmai din acest motiv, românii îşi găseau refugiul în bancuri şi în ironie.

Ce glume bune se făceau despre Iliescu, Constantinescu sau Băsescu… De Iohannis nu poţi nici măcar să râzi, îţi îngheaţă umorul în vine. În felul acesta, românilor li s-a luat şi ultimul refugiu care i-a însoţit în vremurile grele: hazul de necaz. Să vedem cui îi dă mâna să râdă de suveranul pontif!

Bogdan DIACONU

Președintele Partidului România Unită

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *


*